Avem nevoie de o altă hrană

relex?, a photo by Florentina Tilea on Flickr.

Andrei Şerban
ianuarie 2013

(Discurs cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea de Arte G. Enescu din Iaşi, 2012)

Doamnă Rector, Doamnă preşedinte a Senatului, Membri ai Senatului,

Membri ai comunităţii academice, distinse doamne şi domni, mă simt onorat acceptând astăzi titlul pe care mi-l oferiţi. Deşi au trecut peste 20 de ani de când împart cariera artistică cu cea de profesor şi director al Centrului "Oscar Hammerstein" de la Universitatea "Columbia" din New York, trebuie să recunosc că cel mai adesea am impresia că mă aflu mai degrabă în poziţia unui student dornic să înveţe încă, decât în aceea a unui magister care ştie şi care trebuie să îi înveţe pe alţii. Decernarea acestui înalt titlu mă face să bănuiesc că dumneavoastră aţi văzut totuşi în activitatea mea manifestarea unei anumite autorităţi, căreia aţi hotărât să îi daţi o recunoaştere prestigioasă, ce mă obligă. Mă simt copleşit şi, în acelaşi timp, curios să descopăr cum se va descurca orgoliul meu pus astfel la încercare, mai ales că roba aceasta tinde să umfle în pene, în mod periculos, vanitatea.

A fi în serviciul unei surse de energie necunoscute nouă

Toată viaţa mi-a plăcut să călătoresc. Pot spune că voiajul reprezintă prima mea profesiune. Tânăr fiind, în România comunistă, drumul cel mai posibil era în imaginaţie şi de aceea am ales teatrul, unde puteam călători fără paşaport, traversând zone geografice mentale şi afective, liber de constrângeri, în căutarea unei autorităţi care să-mi servească drept călăuză. Astfel, am început să-mi dezvolt o bază, fundaţia unei posibile evoluţii ulterioare. Mă simt privilegiat să lucrez în două domenii care se acordă perfect - teatrul şi opera, pe de-o parte, şi şcoala, pe de alta -, ele fiind cele care trebuie celebrate azi. Sunt foarte ataşat de ideea de şcoală, înţeleasă în sensul tradiţiei vechi, ce avea ca scop transmiterea cunoaşterii profunde prin intermediul experienţei. Şcoala, separată de viaţă, de experienţă, ar fi părut un non-sens, o pierdere de vreme. În timpurile îndepărtate, funcţia şcolii era de a se ocupa de dezvoltarea armonioasă a elevului, pregătindu-l pentru a fi în viaţă un om evoluat, în care toate aspectele fiinţei sale colaborează fericit. Teatrul nu-şi propunea nici el altceva şi apela tot la experienţă. Înainte de orice teorie, ceea ce conta era efectul acţiunii, dialogul direct, impresiile, senzaţiile, gândurile trăite împreună de către toţi. Amfiteatrul grec vibra de rezonanţa cuvântului şi muzicii reunite. Îmi imaginez acum vechi actori, vechii adevăraţi actori, ca fiind în serviciul unei surse de energie necunoscute nouă, care se manifesta în spectacol atunci când organismul uman era deschis spre cosmos - actorul antic jucând în aer liber, cu cerul şi stelele ca decor, participând astfel, nu doar asistând, la drama umană. Un actor trebuia să întrupeze pe scenă potenţialul armonios care există în fiecare dintre noi, dar care rar este actualizat în viaţa curentă.

Teatrul: să ne ajute să învăţăm să trăim

Prin comparaţie, mă întreb adesea dacă ceea ce numim teatru în lumea occidentală de azi îşi mai merită numele. Cred că am uitat că teatrul poate să ne ajute pe noi, ca indivizi şi ca societate, să înţelegem mai mult despre propria noastră umanitate. Scena - fie ea teatrul sau opera - nu poate fi un scop în sine. Face parte din viaţă, ar trebui să ne ajute să învăţăm să trăim. Dar în timpurile noastre au intervenit tot felul de factori paraziţi, de la presiunea comercială, economică şi politică asupra artei, până la gustul vulgar, trivial, pentru divertismentul frivol, ce ne coboară foarte jos pe scara valorii. Poate că, în zilele mediocre, confuze şi agitate pe care le trăim acum, teatrul e în pericol să fie oglinda tristă şi săracă a unei societăţi care se scufundă. Deci, mai mult ca oricând, şcoala ar trebui să ne reamintească aspiraţiile care ne-au condus paşii spre artă, cu intenţia să căutăm cheia care va deschide calea spre o altă viziune a unor contacte naturale, libere de clişee, pentru a regăsi puritatea, a ne debarasa de blocaje, de preconcepţiile care s-au adunat în timp.

Konstantin Stanislavski spunea că din cinci în cinci ani, la orice vârstă, ar trebui să ne oprim, ca să ne reîntoarcem la şcoală. Şi el era ascultat de toţi actorii Teatrului de Artă, chiar de cei mai în vârstă, de cei consacraţi, care, renunţând temporar să joace, se retrăgeau în ateliere, ca să-şi cureţe şi să-şi reacordeze instrumentul: trupul şi vocea. Asta se întâmpla în 1920. Acum, după aproape 100 de ani, această exigenţă e în majoritatea cazurilor uitată sau pusă la index. Fără nicio bază profesională, fără structură, fără efort, inerţi şi pasivi, vrem să devenim - vorba lui Andy Warhol - "celebri pentru 15 minute".

Nu uita să-i dai calului ovăz

Peter Brook ne-a povestit, în timp ce lucram cu el, o anecdotă despre un ţăran care, după ce s-a cherchelit foarte tare într-o duminică seară, luni a uitat să-i dea calului ovăz. Totuşi, animalul a lucrat toată ziua cu folos. Marţi - se gândeşte econom ţăranul - ce-o să fie dacă uit să-i dau hrana şi astăzi? Calul a continuat să-şi facă datoria şi a muncit cu spor, chiar flămând. Miercuri şi joi şi-a zis şmecher ţăranul că ar face o economie bună dacă tot nu i-ar da ovăz, neînţelegând că sărmanul animal voia să-i arate ce bun şi supus e el stăpânului, în speranţa că va fi apreciat şi hrănit cum se cuvine. Dar, în loc să se poarte frumos cu el, ţăranul, văzând că treaba se face şi fără mâncare, vineri nu s-a mai gândit să-l hrănească. Experimentul părea o reuşită. Sâmbătă, calul a căzut mort. Tâlcul anecdotei se referă la noi toţi.

Floarea tinereţii

Zeami, în cartea sa despre tradiţia secretă a teatrului Nô japonez, vorbeşte despre floarea vie, în care descrie cum să menţii constant în timp calitatea, cum să ai grijă să-ţi cultivi talentul, ca să nu se ofilească prospeţimea florii. În această carte, scrisă acum 700 de ani, pe care o consider cea mai importantă dintre cărţile despre teatru scrise vreodată, sunt descrise în detaliu etapele pe care trebuie să le urmeze în cursul vieţii un actor, ca să nu piardă această floare a tinereţii. Un copil devenit adolescent are o graţie naturală. Nu trebuie să facă un efort ca să o menţină. Ca să nu dispară însă, după o anumită vârstă, el trebuie să urmeze o evoluţie dificilă, căci atunci floarea se pierde uşor dacă nu e întreţinută, ofilindu-se din lipsă de oxigen. Aici e cheia. Pentru că prea uşor credem că floarea, talentul, este un cadou meritat, pentru care nu trebuie să plătim în niciun fel, nu trebuie să facem niciun efort.

Osmoza între trup şi esenţă

Titlul cărţii lui Stanislavski - Munca actorului cu sine însuşi - spune clar despre ce este vorba. Numai că puţini fac mai mult decât să citească titlul. Cei care evoluează cu adevărat, lucrând constant cu ei înşişi, au şansa să menţină vie şi intactă floarea tinereţii, cum a spus Grotowski, "numai atunci când are loc osmoza între trup şi esenţă. Când eşti tânăr, să fi organic este fundamental. Dar să rămâi la nivelul trupului înseamnă să te dezintegrezi odată cu trupul, să mori odată cu el." Deci, trebuie descoperit altceva ca să menţii proaspătă floarea tinereţii. De unde nevoia de a te întoarce periodic la şcoală, de a reînvăţa, de a reîncepe, de a uita tot ce-ai ştiut, tot ce nu ai nevoie.

A-i învăţa pe alţii ce nici eu nu ştiu

Când Columbia University mi-a propus să preiau direcţia şcolii sale de teatru nu visasem niciodată să fiu profesor. Dimpotrivă, ideea de a-i învăţa pe alţii ceea ce nici eu nu ştiu continuă şi astăzi să mi se pară derutantă, în special în profesiunea noastră, atât de greu de definit, în care orice metodă e valabilă atâta timp cât duce la o descoperire şi moare îndată ce descoperirea a fost făcută. Cum să fiu profesor al unui subiect, "viaţa", pe care eu însumi nu ajung să-l înţeleg pe deplin? E ca şi cum aş oferi promisiunea unei diplome cu titlul "Misterul teatrului". Dacă teatrul e un mister, ca şi viaţa, în ce fel poate fi el studiat? Cum se poate studia un mister? Cel care trebuie să-l ajute pe student e el însuşi în căutare, e el însuşi nesigur în faţa unui material vast, care îşi schimbă în permanenţă limitele şi consistenţa. Deci, cel care trebuie întâi să fie educat e educatorul însuşi.

"Să prinzi clipa"

În teatru, fiecare moment este acum. Nu a fost şi nici nu va fi. Dacă teatrul nu e mort, fiecare clipă este trăită. Totul este în prezent. Odată ce am trecut la o altă scenă, cea dinainte pare să fi dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Dar dacă prin repetiţie am putea să ne reamintim acel moment, iarăşi am retrăi acea scenă şi astfel am deveni conştienţi. O repetiţie conştientă înseamnă retrăirea unui moment de eternitate. Cum se spune, "să prinzi clipa". Momentul în sine face parte din existenţa obişnuită cu tot ceea ce o înconjoară: gânduri, emoţii, cuvinte, fapte, senzaţii; dar ele sunt retrăite, reexprimate, aşa cum au fost trăite de alţii cu mii de ani în urmă: clipa eternă, oprită ca o fotografie, un stop-cadru în timp. De aceea spunem că în şcoală, ca şi în teatru, ceea ce ne hrăneşte este memoria depusă în fiinţa noastră, nu informaţia acumulată în sertarele minţii.

De câte ori găsesc un răspuns, o nouă întrebare apare

Cunoaşterea se dobândeşte prin experienţă, se trăieşte prin fiinţă, în timp ce cunoştinţele neverificate se şterg din memorie. Capacitatea de a ne întreba este foarte vie în copilărie, dar e curând reprimată şi chiar suprimată de nevoia socială a ne răspunde. Şcoala şi teatrul ar trebui să fie locul în care întrebările sunt stimulate, dar, din păcate, de multe ori circumstanţele ne presează doar la răspunsuri. Pentru mine personal, de câte ori găsesc un răspuns, o nouă întrebare apare. La o premieră, fie în teatru sau în operă, chiar dacă lumea ovaţionează şi chiar dacă criticile sunt laudative, ceva rămâne neterminat. Personal, rămân cu impresia că nu am realizat tot ceea ce aveam de spus şi mă întreb dacă nu cumva ceea ce era cel mai bun în mine a rămas neexprimat. Întrebările sunt cele care m-au ajutat să evoluez. Şi ce minunat este când descoperim că viaţa ne obligă să rămânem deschişi în faţa marilor întrebări: "De ce suntem aici?", "De unde venim?", "Unde ne ducem?" Cu toţii suntem curioşi să aflăm, de exemplu, când moare cineva în familie sau un prieten, unde s-a dus. Sau, la naşterea unui copil, ne întrebăm de unde vine: "Unde era înainte de a fi printre noi?", "Care e sensul acestui rapid du-te-vino?" Confruntaţi cu această scurtă trecere, ca să nu cădem în amărăciune sau cinism, când răspunsul nu e evident şi se lasă aşteptat, ca să păstrăm floarea vie - în teatru, cel puţin -. trebuie să rămânem deschişi, curioşi în faţa unei experienţe care pare să indice o existenţă, alta, un ecou al unei alte prezenţe, al unei alte realităţi.

Avem nevoie de o altă hrană

Dedesubtul faţadei turbulente, pline de confuzie, de neclaritate, în care aparent nu înţelegem nimic, trăieşte altceva. Cum spunea extraordinar Mircea Eliade, descriind rădăcinile culturii paleolitice: "E greu să ne imaginăm cum ar putea funcţiona mintea fără să avem convingerea că există ceva ireductibil real în lume şi imposibil să ne imaginăm cum ar putea să apară conştiinţa dacă impulsurile şi experienţele umane nu ar avea un înţeles, un sens. Conştiinţa unei lumi reale e intim legată de descoperirea sacrului." Pe scurt, sacrul e un element ce face parte din conştiinţă, este în noi toţi, în fiecare din noi. Dragostea şi ura, frica, bucuria şi disperarea, marile teme ale naşterii şi morţii, ale misterului conştiinţei - teme eterne, vechi ca şi lumea -, ele sunt irezolvabile. Ele rămân misterioase, dar într-un sens pozitiv; atunci când sunt atinse de vibraţia muzicii provoacă o energie bună, o energie care dă impuls vieţii, ceva ce nu este rezolvat, care nu predică o concluzie, dar ne dă curaj să continuăm să căutăm.

Pe scenă, cel puţin, aceasta este marea şansă. Drumul mult mai dificil şi imprevizibil al căutării invizibilului. Şansă şi hrană. Avem nevoie, ca să trăim, de aer, de mâncare, dar, în aceeaşi timp, avem nevoie de o altă hrană.

Vă mulţumesc.