Alexandru Darie

Piccolo Teatro (Milano. 2005). Il trionfo dell'amore, de Pierre Marivaux; dir. Alexandru Darie, a photo by Performing Arts / Artes Escénicas on Flickr.

Teatrul pe care-l conduce, Bulandra, joacă mai întotdeauna cu casa închisă. Chiar dacă are peste trei decenii de experienţă şi nenumărate premii în portofoliu, insistă şi acum să fie prezent la repetiţii. Era cât pe ce să facă o carieră în Arte Plastice, pe care a ratat-o (spre norocul iubitorilor de teatru) din cauza unei iubiri adolescentine; a cochetat cu ideea de a face film în facultate, dar a ascultat un sfat inspirat care-i spunea că scena i se potriveşte mai bine. Având drept părinţi doi actori importanţi (Iurie Darie şi Consuela Roşu), a crescut în culise, printre decoruri şi măşti. Este şi el nemulţumit de calitatea Şcolii de Teatru actuale şi ar dori o întoarcere a acesteia către marea tradiţie a scenei româneşti.

„Weekend Adevărul": Aţi început şcoala undeva la mijlocul anilor '60, într-o perioadă considerată drept una de „dezgheţ cultural". Cum era în şcoală în perioada aceea?

Alexandru Darie: Clasa I am făcut-o la Şcoala nr. 5, din Piaţa Amzei. După aceea, din cauză că ne-am mutat cu locuinţa, m-am transferat la o şcoală care se numea 122, şcoală care nu mai există astăzi, era în cartierul Uranus... Toată zona aceea a fost rasă când a fost construită Casa Poporului... Şcoala 122 era şcoală experimentală, ceea ce însemna că noi făceam, încă din clasa a II-a, Gramatica limbii române, din clasa a III-a făceam analiză pe text, vă mai amintiţi poate celebrii copăcei, cu pronume, verb, substantiv, adjectiv...

Toate analizele acelea morfologice şi sintactice care se fac acum, bănuiesc, mult mai târziu, noi le făceam din clasa a II-a, a III-a. Iar din clasa a V-a se făcea Limba engleză, în timp ce toţi ceilalţi copii erau obligaţi să-nveţe rusa. Acesta era cred dezgheţul despre care vorbim astăzi. Era şi o deschidere către o zonă destul de importantă a literaturii române. De exemplu, în primul an de liceu, eu am făcut „Sf. Sava", doamna profesoară de Literatură ne-a aruncat manualele la gunoi şi ne-a spus că ne va preda ca şi studenţilor. Aşa că timp de patru ani am făcut Limba şi literatura română, Istoria literaturii, dar şi Istoria comparată a literaturilor, şi vorbim de comparaţii între clasicii noştri şi marii scriitori din Anglia, din Franţa... De ce nu făceam după manual? În 1971, când s-a stricat căruţa, când au apărut „Tezele de la Mangalia" şi s-a terminat cu dezgheţul acesta, a apărut un soi de rezistenţă a profesorilor, în special în marile licee, împotriva acestui lucru.

Ce făceaţi în pauze, dacă era iarnă, cum este acum, cu multă zăpadă, care erau jocurile copilăriei?

Ne dădeam cu săniuţa... Mi-aduc aminte de o iarnă asemănătoare cu cea de acum, mă dădeam cu sania pe Dealul Cotroceni. Pârtia noastră era şoseaua, pe unde treceau maşini, erau atât de puţine maşini, încât practic era un săniuş oficializat al copiilor din cartier. Eu nu stăteam în Cotroceni, dar ştiam că acolo e deal şi mă duceam, mă trăgeau până acolo tatăl meu, mama, bunică-mea... Vorbim de 1964, 1965, când aveam, deci, 5-6 ani, nu eram încă la şcoală. După aceea în Şcoala 122, care era foarte aproape de ceea ce noi copiii numeam „Arsenal", iarna ne dădeam pe Dealul Arsenalului cât puteam, deşi era destul de anevoios... Era plin de copaci, de tufişuri stufoase, dar până la urmă găseam poteci pe unde să ne dăm cu sania... Tot pe acolo, vara, umblam după căşti de nemţi şi armament german! Mai găseam îngropate sau poate erau doar legende care circulau între noi, copiii de atunci, şi le căutam, oseminte, tot felul de lucruri din acestea pline de mister, să spunem, ale copilăriei.

Şi cum părinţii erau actori, amândoi, aţi făcut cunoştinţă probabil destul de devreme şi cu teatrul. Cum era, vă duceau la spectacole, la repetiţii?

Cred că de pe la 3 ani, 3 ani şi jumătate, am început să cresc în teatru. Nu exista bonă, baby-sitter şi-aşa mai departe... Aşa că părinţii mă luau la repetiţii, la Teatrul de Comedie, unde erau amândoi angajaţi. Era perioada de glorie a Teatrului de Comedie: director era Radu Beligan, iar trupa era de fapt o pleiadă fantastică de actori, de la Dem Rădulescu, Mircea Albulescu, (Gheorghe) Dinică, (Marin) Moraru, până la cei mai tineri, care atunci erau Sanda Toma, Grigore Gonţa... Se puneau spectacole precum „Umbra", de Evgheni Schwartz, „Capul de răţoi", iar regizor era David Esrig. Poate că mulţi dintre cititorii tineri nu ştiu cine este, dar el e unul dintre cei mai mari regizori români...

Împreună cu valul binecunoscut, Liviu Ciulei, (Lucian) Pintilie, (Lucian) Giurchescu, (Radu) Penciulescu, toţi au plecat după „închiderea robinetului" în străinătate, „afară" - cum se spunea... Şi, deci, stăteam în teatru. Acolo am descoperit mirosul scenei, ce valoare are o mască, un element de recuzită. Stăteam ore întregi şi mă jucam cu ele. Toate au un anumit mister, pentru că au o energie legată de teatru, de actul acesta sacerdotal aproape, de a face teatru. Şi pentru un copil, vă daţi seama, că totul era imens. După aceea, când am crescut, vedeam cât de mici sunt de fapt culisele Teatrului de Comedie, „buzunarele scenei"... Am intrat şi în spectacole, de la 6 ani am făcut figuraţie, şi în „Capul de răţoi" şi în alte spectacole... Chiar am fost la Viena, prima oară când am ieşit afară din ţară, am fost cu părinţii mei, într-un turneu cu mare succes de altfel. Iar până în anii '70 a fost o perioadă când se făceau multe turnee în străinătate...

„Însemnările unui necunoscut“, la Bulandra, 2011



La şcoală aveaţi un statut special, existau gelozii printre colegi pentru mediul în care creşteaţi?

Nu, şi chiar n-am simţit niciodată apartenenţa mea la o familie de vedete, să spunem... Tatăl meu era deja foarte cunoscut din film, dar n-am simţit asta niciodată, ba chiar ne împărţeam jucăriile, caietele... Eram mai neastâmpărat, în schimb; dacă nu greşesc, cred că am fost făcut pionier abia prin clasa a III-a...

Deci unul dintre ultimii de la dumneavoastră din clasă...

Da! Eram neastâmpărat şi chiar îmi aduc aminte că am suferit îngrozitor că n-am fost făcut pionier, dar m-au pedepsit, pentru că eram cam nebun. Mi-a povestit mama, eu nu mai ţin minte: eram în clasa I; m-am dus frumos la şcoală o zi, două... După vreo trei zile - eram foarte politicos, dar neastâmpărat - profesoara vorbea, iar eu m-am ridicat, mi-am pus cărţile frumos în ghiozdan, m-am încheiat la nasturele de la gât, mi-am pus haina de la uniformă, am spus „Sărut mâna, doamnă!" şi-am dat să ies. Şi mă-ntreabă: „Unde te duci, Darie?" „Acasă!" „Cum te duci acasă? Dar de ce?" „M-am plictisit!" (râde) Aşa că m-au făcut pionier mai târziu.

Oricărui copil încep să-i placă la un moment dat unele sau altele dintre materii. Ce vă plăcea dumneavoastră?

Ştiu bine că îmi plăceau toate materiile umaniste şi mai târziu Fizica, dintre cele neumaniste. În schimb, n-am putut suporta niciodată Matematica, Geografia... Uram Geografia, mă enerva să ţin minte munţi, văi şi trecători şi mai ştiu eu ce tâmpenii, deşi, în mod paradoxal, după aceea mi-a părut rău... Uram Limba latină, asta am făcut-o în liceu, nu îmi intra în cap. Şi după aceea Chimia, mi-a plăcut foarte mult prima parte, când amestecam tot felul de substanţe, făceam tot felul de chestii... După aceea, când ne-au băgat la liceu Chimia organică, m-au pierdut de muşteriu, n-am mai înţeles nimic...

Cum a fost admiterea în liceu?

A fost foarte interesant. Eu, dintr-a V-a până într-a VIII-a, făceam după-amiaza Şcoala de Arte şi Meserii. Mergeam la un curs de Arte Plastice, pentru că îmi plăcea să desenez, îl moştenisem şi pe tatăl meu cumva. Deci mă duceam la şcoală de dimineaţă până pe la prânz, mă duceam acasă, mâncam şi de la ora 17 până la ora 20, eram la Artă. Acolo se făcea şcoală cu profesorii de la „Tonitza", ca la „Tonitza", adică aveam ore de Compoziţie, Sculptură, Pictură, Istoria Artelor... Era cu note, ca o şcoală adevărată, doar că era o şcoală suplimentară. La terminarea clasei a VIII-a am dat examen. Eram îndrăgostit de o fată foarte frumoasă, avea părul foarte lung, nişte ochi albaştri... Brunetă cu ochi albaştri, era o raritate! Mi-era colegă la şcoala aceasta de după-amiază. Am dat împreună examen la „Tonitza" şi am trecut fără probleme de prima probă de Desen. Proba a doua era la Compoziţie, la care ea nu era grozavă. Aşa că eu i-am făcut lucrarea de Compoziţie, după aceea am făcut şi lucrarea mea. Ea a intrat şi eu am picat... Proba era eliminatorie. Şi atunci mi-au găsit un loc la „Sf. Sava"...

La aniversarea de 80 de ani a tatălui său, Iurie Darie, în 2009



Totuşi avea reputaţia că era cel mai bun liceu teoretic din Bucureşti...

Da, exact, şi chiar era un liceu extraordinar de serios. „Nicolae Bălcescu" se numea pe atunci şi, din clasa a IX-a, l-am avut drept coleg de bancă pe Cristi Popescu, poetul, care ne-a părăsit demult, dar care a dat naştere unor spectacole extraordinare, făcute de Gavriil Pinte... Acel celebru spectacol făcut în tramvai, „Un tramvai numit Popescu"... Am avut în clasă la „Sf. Sava" pe Radu Amzulescu, care mi-e coleg şi actor la Teatrul Bulandra; am avut doctori, mulţi dintre ei sunt plecaţi prin Suedia, prin Statele Unite, prin tot felul de locuri, Canada... Care, cum au terminat liceul şi facultatea, au fugit. Foarte puţini au mai rămas în ţară dintre colegii de liceu. Pentru mine a fost o şansă extraordinară, pentru că am avut parte de ceea ce s-ar numi o „clasă problemă", în sensul că din punct de vedere politic eram destul de activi... La un moment dat a venit şi Securitatea, pentru că făceam spectacole de poezie şi muzică, mult înainte să apară Cenaclul Flacăra... Ne adunaserăm într-un fel de gaşcă şi făceam spectacole, citeam poezii din Miron Radu Paraschivescu, Radu Gyr... Toţi poeţii interzişi, puşi pe muzică de chitară, de flaut, eu cântam la flaut, Cristi Popescu cânta la chitară, sora lui, Dana, cânta la violoncel...

O generaţie extraordinară!

Da... Şi în anul IV de liceu ne-am dus la liceul „Tonitza" şi am ţinut un spectacol. Se adunase tot liceul, erau sute de oameni, cu un succes nemaipomenit, dar cu nişte versuri care la vremea aceea deveniseră periculoase... Deja intrasem în epoca aceea, vorbim de perioada de după 1975, începuse dezastrul în România... Au început să trimită la noi ofiţeri de Securitate acoperiţi, care pretindeau că erau profesori, veneau să fumeze o ţigară cu noi, să întrebe:„Dar cine a avut ideea, dar nu-ştiu-ce, dar nu-ştiu-cum..."

Părinţii vă avertizau să nu vorbiţi prea mult anti-regim în public?

Eu cu mama eram mai apropiat în sensul acesta.... Dar n-am prea spus acasă ce făceam noi acolo. Pot să vă spun în schimb că exista acolo o conştiinţă foarte puternică de grup. Reacţionam şi discutam lucruri foarte interesante, vorbeam împotriva acelui regim îngrozitor, fără să vrem să fim nişte revoluţionari... Era probabil şi o doză de uşoară inconştienţă în toată povestea aceasta. Ne simţeam aşa, foarte speciali. Mi se pare şi acum că anii aceştia de liceu au fost mult mai puternici decât cei din facultate. În facultate, lucrurile erau mai altfel: munceam foarte mult, colegi regizori n-am prea avut, pentru că toţi s-au dus către Film. Practic, eu eram singurul student la Teatru, care a rămas la Teatru. După anul I se putea alege, dacă aveai note bune. Cei mai mulţi dintre colegii mei au ales Filmul. Mie mi-a plăcut Teatrul, aşa că am rămas la Teatru, şi lucrul acesta n-a însemnat o viaţă studenţească foarte bogată.

Cum v-aţi hotărât să mergeţi către regie de teatru?

Crescând în teatru, eram deja obişnuit. Pe de altă parte mi se părea îngrozitor ca actorii să facă mereu acelaşi lucru, mi se părea mie atunci. Bine, acum ştiu că nu e adevărat, fiecare spectacol e diferit. Şi atunci am vrut la Film şi foarte multă vreme m-am pregătit ca să fac Film.

"Am suferit îngrozitor că n-am fost făcut pionier, dar m-au pedepsit, pentru că eram cam nebun.''

„Ne strecuram prin toalete şi stăteam o zi întreagă la Cinematecă"

Aţi făcut meditaţii, cum se obişnuia?

Am fost un an de zile pe la tot felul de profesori. Tata mi-a spus că nu îmi pune nicio pilă, pentru că aşa cum erau oameni care-l iubeau, puteau fi şi oameni care să-l urască, şi nu voia să se răzbune pe mine... Îmi amintesc şi acum, mi-a spus că dacă sunt bun, intru, dacă nu, nu intru. Şi m-am pregătit singur, eram pasionat de filme... Ştiţi că începuse povestea cu video, Ceauşescu omisese să interzică aparatele video, şi atunci circulau casete. „Hai să-ţi arăt ultimul film al lui Scorsese!", „Hai să vezi ultimul film al lui Coppola!", „Hai să vezi aia!...". Cinemateca era iarăşi un loc unde se puteau vedea filme şi ştiu că eu şi alţi colegi de ai mei, din liceu începând, sau chiar din ultimii ani de şcoală generală, ne strecuram... Chiuleam, cumpăram câte un bilet, ne strecuram prin toalete şi stăteam o zi întreagă să vedem filme la Cinematecă, cu un singur bilet: Fellini, Bergman şi tot ce mai era la modă în perioada aceea...

Echipa „Weekend Adevărul“ s-a întâlnit cu Alexandru Darie la Teatrul Bulandra



Un chiul foarte productiv...

Da, şi se puteau vedea filme. În copii alb-negru, mai tăiate, dar nu se tăia chiar aşa mult, că publicul de Cinematecă era puţin numeros, iar regimul nu-l percepea ca pe un pericol... Iar după aceea a început nebunia cu casetele video, aşa că rămâneai informat despre mediul acesta. De la 15 ani am vrut să fiu regizor de film, numai că în primul an de facultate am avut un moment de luciditate... Îi datorez şi profesorului meu de Teatru, domnul Dinu Cernescu, această decizie. El, cu foarte multă obstinaţie, mi-a spus: „Ducule, te implor, rămâi la Teatru, pentru că o să te ratezi la Film". Şi, din păcate, aşa a fost cu aproape toţi colegii mei care au ales să facă Film. Noi am terminat în '83; şi vorbim despre anii cei mai dureroşi ai regimului, din '83 până în '89, când aproape totul era mort din punct de vedere cultural, nu se făceau filme, doar câteva, de propagandă... Filme adevărate nu s-au mai făcut până câţiva ani după revoluţie, iar după aceea, numai vreo doi colegi au apucat, ceilalţi s-au risipit... Pe când eu, la Teatru, Slavă Domnului!, am reuşit să fac câteva spectacole importante şi înainte de '89, şi după.

Primul premiu a venit în timpul studenţiei... Cum faci să nu ţi se urce succesul la cap la vârsta aceea?

Da, a venit în anul II, a fost o şansă extraordinară; aceea a fost prima dată când noi am putut ieşi din ţară... Octavian Cotescu, Dumnezeu să-l odihnească!, era proaspăt numit rector al Institutului Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică. Şi el a semnat cu mâna lui, la Securitate, că ne vom întoarce. Iar noi am fost împreună cu doi profesori, domnul Dinu Cernescu şi doamna Sanda Manu, cu spectacolul meu „Paracliserul" de Marin Sorescu. Jucau Radu Amzulescu şi un alt bun prieten şi coleg care acum este în Canada. Doi actori, un regizor, scenograf eram eu, şi cei doi profesori. Întâmplarea este foarte amuzantă; noi am plecat pentru o săptămână la invitaţia acestui festival al şcolilor de teatru care avea loc la Riccione, în Italia.

Şi, bineînţeles că vizele se dădeau atunci pe o lună, dar noi urma să lipsim doar o săptămână, la festival. Habar n-aveam că o să luăm Marele Premiu. Numai că am avut un ghinion care ne-a adus noroc. În ce a constat acest ghinion? Spectacolul s-a jucat în aer liber, pentru că aveam un decor agăţat, format din instrumente muzicale, instrumente pe care le luaserăm cu împrumut de la Conservatorul „George Enescu"... Şocul a fost extraordinar de mare când am ajuns în Viena, fac această paranteză, pentru noi trei, domnul Cernescu şi cu doamna Manu mai fuseseră în străinătate, dar pentru noi era prima dată când ieşeam afară din România. Vă spun, am început să plângem în hohote. Când am ajuns în Viena şi ne-am uitat pe stradă, pe Maria-Hilfer Strasse în Viena, am început să plângem în hohote. Era altă lume! Bun, închid paranteza.

Ajungem la Riccione, suntem obligaţi să jucăm spectacolul în aer liber, pentru că elementele de scenografie se agăţau, iar sala unde trebuia să jucăm era plină de fresce din Renaştere, nu puteam bate niciun cui, evident, şi cum am luat Marele Premiu, trebuia să filmăm spectacolul cu RAI, televiziunea italiană, a doua zi, aşa că am lăsat peste noapte decorul montat. Ca să descoperim, iar la vremea aceea nu-i puteam acuza pe românii din Italia, că decorul dispăruse, fusese furat. Nu s-a mai filmat, iar noi am spus că „Ce ne facem cu instrumentele care au fost împrumutate de la «George Enescu»"? Şi atunci, italienii ne-au dat un teanc de lire, nu mai ţin minte suma, dar era ceva imens, ca să cumpărăm alte instrumente. Iar Dinu Cernescu şi Sanda Manu vin dimineaţă la noi, că trebuia să ne fi întors în România, şi spun: „Măi băieţi, cu banii ăştia, dacă suntem cumpătaţi, putem să mai stăm vreo două-trei săptămâni în Occident. Vreţi?" (râde) Am luat banii, ne-am dus pe la prieteni, care pe unde erau, şi am vizitat Florenţa, Pisa, Veneţia, Bruxelles, Paris şi ne-am întors după aceea prin Viena, Budapesta şi înapoi în Bucureşti.



Deci în loc să stăm o săptămână, am stat aproape o lună, cât ne permitea viza românească. A fost un fel de vizită clandestină, una dintre cele mai frumoase experienţe culturale din viaţa mea. Bine, la Paris dormeam pe jos, în nişte saci de dormit, într-un apartament părăsit al unui prieten şi mâncam o conservă pe zi, dimineaţa sosul şi după-amiaza conţinutul. Aşa am trăit la Paris, adică eram aproape Clocharzi, aproape persoane fără adăpost, dar să trăieşti acolo şi să simţi mirosul acela, să vezi locurile acelea şi oamenii aceia... A fost aşa, cum să spun, un fel de roman. La Bruxelles, în schimb, s-a întâlnit Cernescu cu un bun prieten, belgian, care era foarte bogat. Ne-a invitat la masă şi am fost serviţi în tacâmuri de argint poleite cu aur! Toate, în aceeaşi călătorie, suişuri şi coborâşuri... Fabulos!

După aceea aţi făcut atât spectacole premiate, cât şi cenzurate...

Da, chiar de la „Jolly Joker", primul meu spectacol profesionist... Am făcut acest spectacol şi mă gândeam că ori trece, ori nu. Adică nu era un spectacol de unde să poţi tăia câteva replici sau nu-ştiu-ce momente. Era o satiră gogoliană dintr-o piesă românească a regretatului Tudor Popescu. Făcusem, cu acordul lui, un fel de satiră gogoliană despre regimul în care trăiam şi, după câteva lupte cu cenzura locală, a trecut. Eu cred însă, şi rămâne convingerea mea, că oamenii aceia se cam săturaseră şi ei de regim şi s-au făcut că plouă.

Şi am jucat acel spectacol la Oradea, bine-mersi. Spectacolul era foarte puternic, despre situaţia în care trăiam. Ne-a pus cine ne-a pus să mergem la un festival de comedie la Galaţi, unde nu mai era aceeaşi echipă de cenzori. Iar după câteva minute a venit palid la mine directorul teatrului, să mă anunţe că primul secretar al judeţului a părăsit sala. Bineînţeles, toţi „căţeii" de pe margine s-au ridicat şi au plecat şi ei. Nu ştiu cum s-a transmis informaţia, poate prin metempsihoză, dar membrii juriului s-au ridicat şi ei şi au plecat. Publicul râdea în hohote, dar iepureşte, pentru că spectacolul era o comedie, dar foarte dură. La pauză, directorul mi-a spus ce s-a întâmplat mai pe îndelete şi că „suntem terminaţi".

Directorul Teatrului Bulandra a cochetat în facultate cu regia de film



L-am întrebat: „Bine, şi ce facem, jucăm partea a doua?" şi mi-a răspuns „Da, da! Că nu vrem să arătăm că suntem terminaţi, dar suntem", mi-a zis el. A început partea a doua, şi văd cortina de catifea din dreapta scenei că tremura... Şeful juriului, nu spun cine, era ascuns după perdea, pentru că oficial trebuise să părăsească sala, dar el, ca om şi ca iubitor de teatru, a vrut să vadă şi partea a doua a spectacolului şi s-a uitat prin crăpătura de la perdea. Dar spectacolul a fost interzis după aceea. Marian Popescu, criticul de teatru, care apucase să scrie prima cronică extrem de favorabilă spectacolului, a avut interdicţie timp de un an să mai publice în vreun ziar, pe mine au vrut să mă dea afară din teatru, numai că tot o lege a lui Ceauşescu prevedea că stagiarii nu pot fi concediaţi pe timp de trei ani...

Şi atunci au decis să mă dea afară din partid; atunci au descoperit că nu eram membru de partid. Şi atunci nu mi-au mai făcut nimic! Un an de zile ştiu că am avut tot felul de presiuni, erau oameni care treceau pe trotuarul celălalt când mă vedeau... Bineînţeles, a trebuit să treacă ceva timp, dar până la urmă, Mircea Bradu, directorul Teatrului din Oradea, m-a salvat. Hotărâsem să fac „Amadeus", dar n-aveam voie.

Şi atunci a scris la Bucureşti şi a spus că Darie va face un simplu recital, pentru împlinirea a 30 de ani de teatru ai actorului Ion Mâinea şi va fi doar un recital, o lectură din mai multe piese, printre care şi „Amadeus". Dar nebun cum era, Mircea Bradu mi-a zis: „Dă-i drumul, facem spectacolul!". Am făcut spectacolul şi a chemat-o pe tovarăşa Tamara Dobrin la Oradea, care a fost atât de impresionată, că m-a lăsat în pace. M-a bătut pe umăr şi mi-a zis: „Hai, dragă, hai, că te-am iertat!" Iar Ion Mâinea a considerat că a fost cel mai mare rol pe care l-a făcut vreodată. A cerut, când s-a prăpădit, să fie îngropat în costumul lui Salieri, costum făcut de Maria Miu. Şi a fost într-adevăr înmormântat îmbrăcat în acest costum.

Pentru final: cum apreciaţi şcoala românească din acest moment?

Atingeţi un punct extrem, extrem de dureros pentru mine. Eu nu vreau să neg munca colegilor mei din şcoală, dar cred că întregul sistem de astăzi este profund eronat, nu ştiu dacă e din cauza Europei sau a modului cum am înţeles noi să implementăm acest sistem european. Ideea de a lucra cu câte 60-80 de studenţi actori deodată este ridicolă. Ţin minte că noi eram într-un an, regizori la Teatru, patru. Iar actori, într-o clasă, erau opt. Era o muncă extrem de dură, de dimineaţă până a doua zi dimineaţă uneori, făcută cu câţiva oameni.

Deplâng pe cei care astăzi intră în şcolile noastre de teatru; cred că s-a pierdut sau e pe cale să se piardă o mare tradiţie. Eu aş tinde să găsim o soluţie să revenim la un sistem normal. Şi de ce spun că este dureros? Pentru că pe această scenă (de la Izvor), sau pe scena de la Grădina Icoanei, lucrăm cu tineri şi unii dintre ei sunt extrem de talentaţi. Dar şi cei care astăzi sunt integraţi mai mult sau mai puţin au avut probleme enorme!

Cei mai mulţi care dau audiţii astăzi, vorbesc acum strict de actori, nu ştiu să stea, n-au picioare, cum spunem noi în teatru, nu ştiu să stea pe scenă, nu ştiu ce să facă cu mâinile! Nu-i auzi, dacă ai trecut de rândul 2, nu se aude nimic. În cadrul repetiţiilor ei au reînceput să înveţe această meserie. Au defecte de dicţie! Şcoala nu-i mai învaţă abecedarul meseriei. Cum spune Victor Rebengiuc şi are perfectă dreptate: şcoala nu-ţi dă talent, talentul pe care îl ai de la Dumnezeu, cu ăla te naşti, cu ăla mori.

Dar şcoala trebuie să-ţi dea, cum să spun, aceste vehicule prin care tu să-ţi poţi exprima arta. E ca şi cum un pianist n-ar şti să facă game, n-ar şti să cânte studii şi ar trece să cânte concerte la Ateneu, când el nu stăpâneşte instrumentul. Este un lucru extrem de grav şi asta mă duce cu gândul să creez un fel de „actor studio" aici, la Teatrul Bulandra, unde să ne ocupăm măcar de câţiva actori absolvenţi, care au trecut deja prin şcoală, prin masterat, cum o fi ăla, vai de masteratul lor! Eu sunt foarte dur acum, dar cred că este foarte trist ce se întâmplă, în general, în învăţământul de artă.

"De la 15 ani am vrut să fiu regizor de film, numai că în primul an de facultate am avut un moment de luciditate.''

"Când am ajuns în Viena şi ne-am uitat pe stradă, am început să plângem în hohote. Era altă lume!''
Alexandru Darie regizor

"Nu vreau să neg munca colegilor mei din şcoală, dar cred că întregul sistem de astăzi este eronat.''
Alexandru Darie regizor

CV

- Cinci ani şef al teatrelor europene
- Data şi locul naşterii: 15 iunie 1959, Bucureşti
- Familie: un fiu, Sergiu, împreună cu fosta soţie, scenografa Maria Miu
- Studiile şi cariera:
- 1983: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" Bucureşti
- 1981: Marele Premiu al Festivalului International al şcolilor de Teatru, Riccione, Italia, pentru „Paracliserul", de Marin Sorescu
- 1984: Primul job, la Teatrul de Stat din Oradea
- 1991: London International Festival of Theatre, „Visul unei nopţi de vară", cronici entuziaste în „The Guardian"
- 1992: Performing Arts Centre, New York, „Mizantropul" şi „Cabala bigoţilor"
- 2002-prezent: director al Teatrului Bulandra din Bucureşti
- 2006-2011: preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa
- Locuieşte în: Bucureşti