Pînă prin 2009, ai stat cumva la cutie. Îmi vorbise Constantin Virgil Bănescu despre tine, doar îmi vorbise. Cele patru volume de poezie erau invizibile. Cum de te-ai hotărît să pariezi pe literatură?
În cutia de care vorbeşti (mie îmi place să-i spun ladă), am publicat patru volume de versuri, unul la Suceava şi trei la Iaşi, am absolvit o facultate şi m-am mutat la Bucureşti pentru un master. În rest, citeam foarte mult şi, uneori, mai şi scriam. Nu mă interesa absolut deloc tot ce astăzi numim marketing cultural, munca mea însemna scrisul propriu-zis şi atît. Şi bine am făcut. Venirea mea în Bucureşti a însemnat însă o schimbare de paradigmă. Munceam foarte mult într-o ţară străină numită Bucureşti, de care mă apropia doar aceeaşi limbă pe care o vorbisem şi acasă. În rest, puteam să mă consider un cetăţean străin, departe de ţara mea. Aici mi-am făcut un anturaj frumos, apoi am început să călătoresc, dacă nu ieşeam din ţară o dată la trei luni simţeam că nu mai sînt bun de nimic pentru mine. Mai tîrziu, cînd voiam să găsesc ceva cu adevărat frumos în viaţă, n-am mai găsit pentru că nu mai scriam. Deloc. Bucureştiul m-a descurajat teribil. Şapte ani nu mi-a publicat absolut nimeni nici un rînd, nu am citit în nici un cenaclu, nu am avut nici o lectură, singura mea ieşire erau site-urile literare de mîna a treia, unde orice amator putea să-şi publice tîmpeniile.
E drept, nu am insistat să apar, probabil puteam găsi o cale, dar nu mi-am găsit locul printre tenebrele zonei douămiiste, a autorilor umflaţi cu pompa – cu cîteva excepţii – şi a liderului unui anume cenaclu.
Cînd l-ai cunoscut pe Virgil Bănescu?
Pe Constantin Virgil Bănescu l-am cunoscut la Casa Pogor din Iaşi, venise cu Cezar Ivănescu prin martie 2000. Am făcut cunoştinţă şi am fumat împreună din ţigările lui, Camel. Ascultîndu-l, mi-am dat seama că, în sfîrşit, a apărut cineva mai bun decît mine. Anii au trecut, am reluat amiciţia noastră după ce m-am mutat în Bucureşti, iar reuşita lui în literatură a fost singurul mod de a crede că şi eu voi reuşi prin scris, la un moment dat. Virgil a ţinut foarte mult la scrisul meu. M-a tot încurajat să scriu o carte nouă, să public o antologie, să fac ceva pentru poezia mea, apoi mi-a propus să scriem o carte de poeme împreună, lucru început, dar, din păcate, curmat de decizia lui de a pune punct lumii lui din această lume.
Pariul pe literatură l-am făcut încurajat de Virgil. Iar după ce el s-a aşezat în cer, am vrut să continui prin antologia apărută un an mai tîrziu prietenia mea cu el dincolo de cuvinte. Aşa a apărut la Editura Charmides din Bistriţa, cartea :pînă mereu.
Şi, totuşi, ai frecventat (nu fără scîntei, înţeleg) gruparea „Ou topos“ de la Iaşi, publicînd chiar şi-n revista Clubului 8. Rădăcinile sînt adînci, ca să spun aşa.
Am debutat în adolescenţă cu Semnale de sîmbătă. Cred că poezia m-a descoperit pe mine, eu nu prea ştiam ce mă aşteaptă de la acea vîrstă. Ajuns în Iaşi, am frecventat Cenaclul Junimea de la Pogor, unde am citit de cîteva ori. La „Ou topos“ mergeam ocazional, mai mult să-l ascult pe Ştefan Baştovoi cîntînd la chitară, nu eram un fan al acelui cenaclu, mă intriga, apoi plictisea teribil, singurii care îmi plăceau erau Baştovoi (mă felicita de fiecare dată cînd mă războiam cu cei de acolo) şi Lucian Dan Teodorovici, pe care-l ştiam din copilărie, părinţii noştri fiind vecini.
Cît de importantă ţi se pare în perspectiva literaturii contemporane lecţia anturajului?
Observ cu îngrijorare că zona de mondenităţi literare uneori este mai influentă decît o carte, oricît de pertinentă ar fi acea carte. Anturajul te susţine, te ajută să (te) promovezi, îţi oferă un spaţiu de confruntare şi posibilitatea de a te situa în raport cu o realitate dată. Dintr-un alt punct de vedere, anturajul poate însemna şi găştile literare (aproape la fel de multe ca numărul scărilor de bloc), care se exclud reciproc şi se înjură pe bloguri, după ce, eventual, scriitorii care le fac rotunde şi-au scris pe cărţi dedicaţii pline de recunoştinţă. Ferească Dumnezeu să aibă un scriitor succes, pentru că vor şti bine ceilalţi scriitori să uite de anturaj şi să-l pună la punct folosind metode secrete. Din păcate, absenţa lecţiei anturajului de care vorbeşti poate fi decepţia acelor scriitori care rămîn izolaţi şi anonimi, ale căror cărţi apar la edituri obscure, în tiraje confidenţiale, nu ajung „unde trebuie“ şi nu produc lumină din nici un alt unghi, exceptîndu-i pe autorii lor. Pe mine problema acestora mă preocupă.
Am cîteva nelămuriri. Dacă nu te superi... Spui că: „Numele oricărui autor care se respectă trebuie scris cu negru pe copertă“. De unde şi pînă unde?
E mai mult o glumă, deşi, recunosc, pe toate cărţile mele numele meu este scris cu negru.
Apoi, că cei mai mulţi bani i-ai cîştigat pe volumul de debut, Semnale de sîmbătă.
Nu m-am gîndit atunci la bani. Scriam cu o sete nebună, din teamă, din disperare, cu convingerea că nimic nu se mai poate face pentru mine. Semnale de sîmbătă a fost o carte norocoasă. A avut un tiraj mare, iar lansările s-au ţinut lanţ. Apoi, premiul pe care l-am primit a fost foarte consistent la acea vreme. Mi-am cumpărat o maşină de scris şi am fost la mare pentru prima dată. Ce să-şi dorească mai mult un băiat de la ţară care credea că scriitorii sînt nişte morţi cu trecut literar, care au locuit la Paris?
Şi, nu în ultimul rînd, că cel mai important aspect pentru tine ca autor, dincolo de a scrie foarte bine, e să găseşti editurile care îţi pot cel mai bine reprezenta cărţile.
Bineînţeles. Dacă aş fi avut şansa unor edituri puternice sau măcar competente care să nu pună gheara pe bani şi să facă perfectul nimic, nu aş fi fost pus în situaţia de a o lua de la capăt sau chiar de a publica o antologie. Hai să îţi spun cîţi bani mi-a cerut un editor în vogă în 2004, cînd i-am propus manuscrisul volumului Copacul fără urmaş, 3.000 de lei pentru 350 de exemplare, volumul urmînd să aibă 60 de pagini. Afişînd superioritatea nasului abia şters cu mîneca şi ţinînd un receptor pe coama urechii, mi-a spus să vin cu banii în maximum două săptămîni ca să ştie ce are de făcut. Cum să pun un manuscris în mîna unuia care cînd vorbeşte despre cărţi dă impresia că vinde porumb fiert pe plajă? Eu nu doar cred în poezie, eu iubesc poezia. Am o relaţie de încredere cu ceea ce scriu. E un adevăr. Iar adevărul ăsta nu se negociază, nici nu se potriveşte.
Din martie 2010 semnezi cronica Institutului Blecher.
E adevărat, de aproape doi ani scriu cronica Institutului Blecher, un club de lectură iniţiat şi moderat de Claudiu Komartin. Este un club de lectură curtat, care şi-a cîştigat binemeritat popularitate şi prestigiu, locul unde au citit pînă acum peste o sută de scriitori, de vîrste diferite, din ţară şi din străinătate, o parte dintre scriitorii tineri care au lecturat aici au şi debutat editorial între timp, iar pe alţii îi putem urmări constant în revistele literare. Prima mea lectură într-un cenaclu din Bucureşti a fost la Institutul Blecher, pe vremea cînd întîlnirile se ţineau în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor. O oportunitate extraordinară. Sînt convins că şi pentru alţii a fost la fel. Apreciez la Institutul Blecher că se încurajează individualităţi, iar discuţiile sînt pe text, constructive şi politicoase.
Ce avantaje/dezavantaje pentru statutul de scriitor vezi de cînd ai blog?
Observ că, de cînd am blog, sînt un scriitor mai citit aici decît în volum. Într-adevăr, blogul m-ajută foarte mult să promovez poezia, să le bat obrazul guvernanţilor actuali şi să vorbesc despre scriitorii care-mi plac foarte mult. Dar această comunitate virtuală este extrem de importantă, se formează ca o prietenie a textelor. Avantajul suprem e rapiditatea cu care circulă o informaţie. Blogul meu mă îndeamnă să vizitez blogurile altor scriitori şi, în forma asta, să fiu la curent cu activităţi şi dezbateri. Nu de puţine ori, poemele pe care le-am postat mi-au adus utilizatori cu comentarii pertinente, ca într-un cenaclu. Îmi doresc ca blogul meu să fie, în primul rînd, un spaţiu de lectură şi nu neapărat unul de dezbatere. Încurajez lectura şi nu comentariile, deşi tocmai o discuţie antrenantă care trebuie încurajată în subsolul articolelor aduce utilizatori noi, iar faţă de cei deja prieteni, dai dovadă de politeţe. Dezavantajul este că blogul poate deveni modalitatea la îndemînă prin care o gaşcă de anonimi te înjură metodic. Vreme în urmă, anonimatul a lăsat opere literare valoroase care au circulat ca nişte euharistii lingvistice. Astăzi, din păcate, zona anonimă aduce pleiada de frustraţi înarmaţi pînă-n dinţi cu invective şi tumori violente.
Cît te-a ajutat blogul să-ţi vinzi antologia?
Suficient ca 90% din tirajul cărţii să se epuizeze într-un an, ceea ce pentru un volum de versuri este nesperat de bine, şi să-mi pun problema unui nou tiraj: pînă mereu. Oricum, ca autor, intenţia mea este de a nu vinde nici o carte, ci de a-mi dărui cărţile. Cred că nimănui inspiraţia nu îi vine pe bani.
Sînt un om discret, care crede în prietenie, în poezie şi în Dumnezeu. Sînt îngăduitor, deşi sceptic, n-am talent alcoolic, nici histrionic. Îmi place enorm pictura, sînt fan Debussy în aceeaşi măsură în care ascult Michael Jackson. Nu trădez, nu uit, nu mă răzbun. Sînt generos cu oamenii buni, dar zgîrcit şi aprig cu ceilalţi oameni. Îmi place să dorm, să petrec ore în şir prin puburi şi cafenele. Din cîte îmi dau seama, nu mă încadrez în nici o generaţie. Sînt un atipic şi o spun fără nici un fel de pretenţie ineluctabilă. Vreau să trăiesc din orice nu mă compromite. Şi chiar compromis, vreau să trăiesc.
Un comentariu:
It's always nice when you can not only be informed, but also get knowledge, from these type of blog, nice entry. Thanks
Trimiteți un comentariu