Traducere // Translate

Johnny Raducanu

Johnny Raducanu by parisiana
Johnny Raducanu, a photo by parisiana on Flickr.


Am văzut şi trăit debutul lui Johnny Răducanu în Bucureşti, cam prin anii ’50. Mergeam cu soţia la barul Melody, de sub Cinematograful Patria. Mergeam pe acolo, la concurenţă cu Mon Jardin, încercînd poate să mă conving de o „nesustenabilă“ libertate, ca să vorbim cum trebuie astăzi.
Acolo apăruse formaţia de muzică condusă de Alexandru Imre, bună, şi în ea, puţin mai mult decît un băieţaş, un ţigănuş (DEX-ul nou nu a apărut încă) exoftalmic, cu ochii extrem de vii, mărgele imense pe obraz, Johnny. Era „la costum“, în moda frumoasă post-Malagamba de atunci, pantaloni „cu vedere la gleznă“, hăinuţa strîmtă de „bodaproste“, cu revere mici, cu mîneci scurte, culoare  şerbet de nu mai ştiu ce, dar bun (şerbet nu mai avem astăzi, „c’aşa-i în tenis“, vorba lui Tomiţă).
Cînta cu foc, din toată inima, la un contrabas „sensibil“ mai mare decît el, pe care-l rotea aprig, fără frică, rostogolindu-şi ochii, trăindu-şi muzica, în chipul cel mai sincer.
Johnny nu a fost niciodată un muzician improvizat. Pe numele său real Răducan Creţu, el provenea dintr-o familie de romi cu tradiţii muzicale autentice. Cam atunci cînd  îl ascultam era – ca şi noi – student la Conservatorul din Bucureşti, clasa contrabas, între 1953 şi 1956.
Acum, vreau să înţelegeţi ce era, atunci, această muzică pentru noi. Jazzul era muzica cvasiinterzisă, tolerată în unele împrejurări. Ne duceam să-l ascultăm pe Johnny sau pe Marius Popp în toate subsolurile, pe cel din urmă la spectacolul de sfîrşit de facultate la Arhitectură (1958), cînd ieşea pe scenă însufleţită şi ţopăind Tanţi, nu tocmai silfidă. Scena era o amărîtă duşumea, luminată de proiectoare – sufletele noastre tinere. A fost o revoluţie cînd Liviu Ciulei a introdus pe scenă un automobil, cu o orchestră de jazz, înOpera de trei parale, cu Margareta Pîslaru, Clody Bertola şi Toma Caragiu. Spectacolul se termina într-o lumină difuză – ce-o fi asta nu sînt sigur că ştiu, aşa se spune –, Clody urca pe o scară diagonală pe fundalul scenei, fuma şi fumul se ridica fascinant, fum alb, da, într-un fel aveam un papă, pe Ciulei.
Johnny cînta cu suflet, tot aşa după cum astăzi bate mingea Marele Bănel, unul dintre cei mai serioşi jucători de football pe care îi avem, i-am avut, pentru că îl dădurăm şi pe ăsta.
Johnny a fost membru de onoare al Academiei „Louis Armstrong“ din New Orleans (vezi Hotnews, 19 septembrie). Vasile Damian, fiul Martei Nicolescu şi al profesorului arh. Ascanio Damian, nepotul profesorului nostru de analiză Miron Nicolescu, i-a luat un interviu lui Andrei Pleşu, care a cîntat cu Johnny, la Tescani, vechi melodii româneşti (vezi site-ul RFI). Dintr-un articol am mai aflat că Johnny Răducanu a spus că soţia a divorţat de el pentru că n-a vrut să se transforme într-o secretară sau într-o femeie de serviciu... Geta nu pare să fi înţeles imensa părere de rău a acelui om care, ca şi mulţi alţii, avea nevoie exact de acest sacrificiu, odată cu sacrificiul de sine. 
Este de ţinut minte titlul cărţii lui Johnny Răducanu, Singurătatea, meseria mea (2002). Ciudată apropiere: artistul îngînînd în surdină muzica sa şi profesorul de matematică, autor al unor cărţi din care tinerii învaţă, în cele mai răspîndite locuri din lume, academicianul Solomon Marcus, care îşi alege ca temă a discursului de recepţie la Academie – Singurătatea matematicianului. Este ceva care ar trebui explicat într-o zi.
Spunea Johnny că atunci cînd va simţi că va veni ceasul va trage o ladă de whisky lîngă el şi... o să rîdeţi, aceasta ladă de whisky, dorinţa puternică de a fi înmormîntat la Cernica, lîngă soţie, ca şi înţelepciunea de a spune că i-au dispărut prietenii care să-l viziteze, rămînînd doar cu oameni răi şi lichele, mă fac să cred că a murit cum trebuie, adică înţelegînd rosturile acestei vieţi, care nu este decît foarte rar un mare business, fiind, de cele mai multe ori, un chilipir.
Din apropiere de noi, de la Biserica Sf. Silvestru, l-au luat pe Johnny, l-au dus. S-au dus cu ceea ce limba exprimă foarte bine, curămăşiţele pămînteşti, cu resturile sacrificiului neştiut de nimeni, din care a rezultat muzica.
Iartă-ne, Johnny, că la noi sufletu-i cît se lua pe vremuri mezelu’, la pachet!

Dragoş VAIDA este matematician, profesor (pensionat) la Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti, laureat al Premiului Academiei Române „Gr. C. Moisil“

Johnny Raducanu

Niciun comentariu: