Poetă, eseistă şi traducătoare,
Irina Mavrodin este o personalitate culturală bine-cunoscută atît
în spaţiul românesc, cît şi în cel
european. Eseurile şi studiile sale teoretice, de o mare profunzime
şi claritate, au devenit deja un reper academic. Ca profesor
universitar şi traducător cu o activitate de peste o jumătate de
secol, Irina Mavrodin a adus literaturii române şi celei
franceze un elogiu direct, care a impus-o ca pe un mediator cultural
între spaţiul românesc şi cel francofon. Munca sa a
fost recompensată cu Ordinul „Chevalier des Arts et des Lettres“,
cu Premiul Academiei Române, cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi
cu multe alte premii. La care se adaugă preţuirea studenţilor şi
a numeroşilor săi cititori.
Din interviurile pe care le-aţi oferit
pînă acum, ştiu că dragostea pentru limba franceză vine din
familie, mai precis, de la tatăl dumneavoastră, distins profesor de
franceză. Vă mai amintiţi care a fost primul contact cu limba
franceză? Care a fost prima carte citită în franceză?
Nu-mi amintesc autorul. Copil fiind, nu
te uiţi foarte mult la autor. Era o carte de poveşti, cu scoarţe
groase, roşii (parcă o văd), cu titlul scris cu litere aurite,
ilustrată. Cu siguranţă, o carte clasică de poveşti. Limba
franceză era atît de firească în familia noastră,
pentru că şi mama, reputat medic, era o foarte bună cunoscătoare
a limbii franceze. Cred că în numeroase familii de
intelectuali de atunci exista o stare naturală francofilă şi
francofonă, şi România, pentru mine, pînă acum cîţiva
ani – pentru că acum văd că lucrurile se schimbă sub ochii mei
–, era un teritoriu cu totul special în Europa, în
raport cu Franţa. Şi Franţa ne simţea aşa, cred. Momentele
acelea au fost importante, Franţa ne-a fost un mare aliat în
decursul istoriei. Ceea ce se întîmplă acum în
Franţa, această percepţie indusă asupra românilor,
manipularea la care asistăm, mă îndurerează de-a dreptul.
Întotdeauna am sperat că, după ’90, va exista o comunicare
de la individ la individ, între Vest şi Est, că se va realiza
un fel de sinteză fericită, şi în plan spiritual, şi
într-un plan mai concret, cum ar fi economia, politica. Eram
convinsă că aşa va fi, dar văd că se merge în cu totul
altă direcţie. Pe de o parte, sîntem o piaţă foarte
interesantă, pe de altă parte, putem deveni o concurenţă.
Cum era Oradea, oraşul în care
v-aţi născut, în perioada copilăriei dumneavoastră? Vă mai
amintiţi?
Oradea era pentru mine un oraş ca din
poveste. Odată, m-am rătăcit şi asta a fost o dramă a copilăriei
mele. Nici nu mai ştiu cum am fost găsită. Mă rătăcisem într-un
pasaj acoperit. Cred că era şi un oraş foarte colorat. Ştiu că
mergeam cu regularitate într-un parc. În apropiere,
curgea Crişul Repede. Am plecat din Oradea cînd aveam
unsprezece ani. A venit peste noi, ca o bombă, Dictatul de la Viena.
Părinţii mei veniseră din Vechiul Regat cu 16 ani în urmă
şi eram foarte ataşaţi de acel loc, de oameni, dar a trebuit să
plecăm în mare grabă de acolo. Ne-am dus la Focşani, aproape
de locul de baştină al părinţilor. Tata era din Mărăşeşti,
iar mama din Mărăşti. Am revăzut Oradea acum patru sau cinci ani,
m-am plimbat pe nişte străzi care mi s-au părut mirifice, ca din
poveşti: clădiri colorate, cu o arhitectură în stil rococo.
În gîndul meu mă reîntîlnesc mereu cu
Oradea. Mă simt de acolo. Senzaţia mea este că eu aparţin
Transilvaniei, oraşului Oradea, nu Vechiului Regat.
Cum a fost studenţia în perioada
stalinistă?
Admiterea la facultate era o problemă
de dosar şi te duceai cu inima strînsă. Era însă şi o
mare severitate la examenul de admitere. De remarcat că exista încă
o inerţie, o tradiţie a bunelor obiceiuri în învăţămînt.
Mai erau încă vechii profesori, precum şi o tradiţie la
nivelul elevilor şi al studenţilor. O să vă mire cînd o să
vă spun că eu, cu un dosar „nesănătos“ – atît tata,
cît şi fratele meu erau deţinuţi politici – şi cu o
frecvenţă foarte redusă, pentru că fusesem foarte bolnavă, am
terminat cei patru ani cu diplomă de merit, adică prima, ca şefă
de promoţie. În studenţie, am trăit o perioadă
proletcultistă feroce. În specialitatea mea, literatura
franceză din secolul al XX-lea, mă consider o autodidactă, pentru
că toţi autorii mari erau scoşi din programa şcolară. O colegă
a mea, găsită cu volumul Florile răului de Baudelaire în
servietă, a fost aspru criticată şi era cît pe ce să fie
dată afară din facultate şi din UTM. Eu nu eram în UTM,
adică în organizaţia de tineret. Lumea nu-şi pierduse încă
respectul faţă de carte, faţă de cultură. Mărturiile despre
această perioadă (o serie de persoane vorbesc acum despre ele la
televizor) sînt importante. Ne clarificăm noi înşine,
cei care le-am trăit, dar şi cei care nu le-au trăit se clarifică.
Regimul comunist părea etern
Da, e nevoie de o aşezare a ceea ce
s-a întîmplat. Nu e nevoie să te uiţi înapoi cu
mînie, dar pînă nu le pui la locul lor, pînă nu
le aşezi într-o ordine a înţelegerii, poţi avea
reacţii de indiferenţă sau de nostalgie.
Da, exact. După aceşti primi ani, a
urmat pentru mine, ca asistentă la facultate, o perioadă în
care am introdus treptat autori importanţi ce lipseau din programa
şcolară, împreună cu profesorul excepţional care era
Dimitrie Păuşeşti, eseist şi poet din grupul suprarealiştilor
români. Ştia ce este literatura. Împreună cu el, am
introdus în programă o listă întreagă de autori:
Proust, Rimbaud, Mallarmé, Valléry etc. Dacă nu atacai
frontal regimul sau ideologia comunistă, chiar dacă le subminai
prin aceşti autori, care erau impregnaţi de o ideologie opusă,
nimeni nu se ocupa de tine să ţi-o interzică. Pe măsură ce aveai
mai multă credibilitate ca profesor, mai mult prestigiu, erai lăsat
să-ţi faci meseria. Ce este iarăşi greu de crezut, de înţeles,
cînd am ajuns în Franţa, într-un grup de
traducători din ţări din Est (Polonia, fosta Cehoslovacie, Serbia,
Bulgaria, Ungaria), la Collège des Traducteurs Littéraires
din Arles, şi le-am spus ce autori predam eu sau ce autori
tradusesem – Blanchot, Genette, Ricoeur etc. –, aceştia au fost
foarte miraţi, pentru că la ei nu fuseseră nici măcar traduşi.
Trebuia să iei o iniţiativă, care putea să nu aibă şanse, dar
nu te omora nimeni pe chestia asta, mă refer la traduceri. Dacă
ţineai cursuri, situaţia putea fi mai gravă. Dar nu s-a întîmplat
aşa, deşi am trăit cu groază perioada aceea şi n-aş mai vrea să
mă întorc la ea. Exista totuşi o conspiraţie a noastră, a
tuturor: ştiam că nu credem în acea ideologie şi că ne
dorim altceva şi că poate, într-o bună zi, vom trăi
altceva. Totul era însă nesigur. Au existat prieteni ai mei,
scriitori şi profesori de mare valoare, care au murit cu sentimentul
că nu se va schimba nimic niciodată şi că regimul comunist era
etern. Ei n-au mai apucat acel ’90.
Pe lîngă îndelungata
activitatea de profesor (v-au trecut prin mînă generaţii şi
generaţii de studenţi sau v-au citit măcar eseurile şi
traducerile), aţi tradus mult: de la Mme de Staël pînă
la Flaubert, Proust, Camus, Blanchot, Genette, Bachelard, Pierre
Chaunu, şi lista ar putea continua. Activitatea cea mai dragă
rămîne poate traducerea?
Activitatea cea mai dragă nu mi-a fost
traducerea. Trei lucruri îmi sînt mai dragi: poezia,
eseul şi studiul critic. Abia apoi vine traducerea. Pot să spun că
ele au fost pentru mine atît de consubstanţiale, atît de
împreună, încît s-au alimentat unul pe celălalt.
Mi-am alimentat propria creativitate din traducere, care-i o exegeză
foarte importantă, de fapt. Cînd eşti foarte aplicat, textul
te obligă la un fel de teoretizare a lui. Dacă nu ai o vedere
complexă asupra poeziei, nu poţi să fii poet. Poţi să rămîi
într-o groapă, într-un impas definitiv. Trebuie să ai
capacitatea de a te situa în raport cu diferite tipuri de
poezie, să-ţi reglezi din mers propria propunere. Dar dacă nu-ţi
reuşeşte reglarea asta şi rămîi în registrul minor,
n-o să poţi să ieşi din groapa aceea.
În Punctul central, spuneaţi că
autorul este un autor-cititor şi că există o anume
intertextualitate chiar şi pentru cei care-şi doresc o ruptură cu
modelul existent. Spontaneitatea şi originalitatea sînt un
mit.
Exact. Lucrurile astea le-am spus şi
sper că am avut puterea de a le disemina, în primul rînd
prin studenţii mei. Mie mi se par naturale, deloc complicate.
Întotdeauna am încercat să mă exprim cît mai
simplu, mai ales cînd sînt lucruri importante.
Cum vă apropiaţi de un text pe care-l
traduceţi? Cum îl abordaţi? Cum v-aţi apropiat de textul lui
Proust?
Prima problemă este alegerea
autorului. Am avut aproape întotdeauna şansa extraordinară ca
editurile să-mi propună traduceri din autori foarte importanţi,
texte dificile în general, din marii clasici francezi.
Întrebarea dumneavoastră se referă însă la felul în
care abordez traducerea în sine. Traduc la început o
parte din text, ca să surprind un mecanism de funcţionare al
textului, recurenţe ale stilului, fiindcă sînt tot felul de
texte. Într-un fel am lucrat pe Proust, şi în alt fel pe
Cioran. Fraza arborescentă a lui Proust mi-a cerut un anumit tip de
efort pentru a o reda, în comparaţie cu fraza scurtă pe care
o poţi găsi la Cioran sau la Flaubert. În Bouvard şi
Pécuchet, frazele scurte se termină brusc. După ce ajung
prin practică la o vedere teoretică asupra textului, îmi
perfecţionez mecanismul de lucru. Consider că traducerea este o
practico-teorie, ceea ce înseamnă că relaţia între
practică şi teorie este biunivocă. Una o influenţează pe
cealaltă, şi din această influenţă, din această comunicare se
dezvoltă o nouă teorie şi o nouă practică. Există o latură
spontană, intuitivă, cînd mă apropii de text, un simţ al
limbii (cine nu-l are nu va putea traduce niciodată, oricîte
teorii ar face), şi există o latură teoretică. Un bun traducător
trebuie să conştientizeze, măcar pînă la un punct, gestul
lui, să construiască une petite théorie, nu foarte complexă,
adică să aibă capacitatea de a-şi discursiviza propria practică.
Pe scurt, trebuie să ştii să spui de ce faci aşa şi nu altfel.
De multe ori, cînd încerci
să traduci un text, constaţi că există un joc de forţe între
tirania seducătoare a textului de pornire şi textul de sosire, să
zicem aşa. Aţi simţit vreodată că textul pune o presiune mai
mare pe dumneavoastră?
Întotdeauna simt că pune o
presiune mare asupra mea. Am tradus autori foarte dificili, mai ales
Proust, acel Proust care mi-a traversat într-un fel existenţa.
Fac o paranteză: o să fie în curînd, pe 14 octombrie, o
şedinţă solemnă la Academia Română, cu lansarea reeditării
lui Proust,
À la recherche du temps perdu, în traducerea
mea, publicată în stil ediţie Pléiade, trei volume în
casetă. Sper că veţi participa şi dumneavoastră. Vrem să facem
un mare eveniment din această lansare. Eugen Simion s-a hotărît
să publice şi cîţiva mari autori din literatura universală.
Găsesc că este o idee foarte frumoasă. Vor veni şi invitaţi din
Franţa, exegeţi ai lui Proust. Ca să revin la întrebarea
dumneavoastră despre tirania textului: trebuie să spun că
întotdeauna există o rămăşiţă, un zaţ nerezolvat,
senzaţia că nu ai realizat chiar ce ai fi vrut. Dacă nu ştii să
depăşeşti această stare, această amărăciune a traducătorului,
despre care am şi scris odată un text, atunci nu mai traduci.
Trebuie să te obişnuieşti cu această amărăciune. Totul începe
cu structura foarte diferită a limbilor. De exemplu, oricît ai
spune că seamănă franceza cu româna, ai totuşi altă
sonoritate, alt ritm etc., de fapt, altă structură, lucru remarcat
de Cioran într-un text antologic.
O traducere proastă distruge o carte
Ştiu că aţi scris o carte despre
traducere, care se cheamă chiar Despre traducere. Literal şi în
toate sensurile, dar un jurnal al traducerii, al facerii ei, aţi
ţinut? De exemplu, cînd traduceaţi Proust, v-aţi notat cîte
ceva despre experienţa din această perioadă?
Da, ar fi fost o experienţă de făcut.
Sigur că am nişte notaţii şi vreau să le caut, să le adun.
Chiar mi-aţi dat o idee foarte bună.
Lectura lui Proust a fost pentru mine o
revelaţie. Era perioada aceea neagră, cînd se lua tot timpul
lumina, iar eu citeam Proust în traducerea Irinei Mavrodin, la
lumina lumînării. Proust mi-a modificat orizontul literar de
aşteptare, m-a schimbat şi ca cititor, şi ca om. Cred că opţiunea
pentru studiul limbii şi literaturii franceze s-a născut atunci.
Aţi avut reacţii de genul acesta? Au venit oameni la dumneavoastră
să vă spună ce efect a avut lectura asupra lor?
Da, am avut. Proust, ca să vorbim doar
despre această traducere, căci mai sînt şi altele, dar
Proust a fost autorul cel mai dificil (chiar şi francezii îl
consideră aproape imposibil de abordat), Proust a avut în
România o receptare extraordinară, asta este realitatea. Am
fost într-o zi, atunci, în timpurile negre, în
librăria Sadoveanu, unde se vindea nu mai ştiu care volum din
Proust. Dacă vă mai amintiţi, cum se ducea vestea că a apărut nu
ştiu ce carte, se făceau cozi imense, iar vînzătorii o
scoteau pe sub mînă de sub tejghea, pentru anumiţi clienţi.
Am stat şi m-am uitat să văd cum se vinde. Era coadă ca la pîine.
Atunci am văzut un domn venind spre mine, deşi nu cred că mă
cunoştea, ţinea volumul la piept ca pe un copil şi spunea: „Vai,
l-am cumpărat, am reuşit“. Nu pot să uit scena asta. Mi-am zis
că am făcut ceva pentru oamenii ăştia. Nu vine nimeni să se
înghesuie aşa pentru un autor pe care nu-l doreşte, chiar
dacă fiecare citeşte şi înţelege la nivelul lui, chiar dacă
unii îl luau doar ca să-l pună în bibliotecă, pentru
copiii lor.
Spuneaţi că traducerea reprezintă şi
un parcurs hermeneutic, dar cred că este totodată şi unul
enciclopedic. Uitîndu-mă la Corespondenţa lui Flaubert sau la
Proust, am găsit aproape o mică enciclopedie: din notele de la
sfîrşitul cărţii am aflat prima dată de Honfleur, de
„rochia palimpsest“ a lui Odette de Crécy, despre care
vorbea Ricoeur. Traducerea reprezintă şi o muncă de documentare şi
de cercetare. De multe ori scrieţi urmăm cutare sau cutare ediţie.
Cît de importantă este alegerea unei ediţii pentru un
traducător?
Foarte importantă. În general, e
bine să iei ultima ediţie, pusă la punct, apărută la o editură
de mare prestigiu. În cazul lui Proust, eu am lucrat pe ediţia
Yves Tadié.
Deşi traducătorul are un rol
important, creator, totuşi, statutul traducătorului s-a degradat
destul de tare, în planul recunoaşterii publice. Cum se poate
schimba această situaţie?
Eu am scris despre asta ori de cîte
ori am avut ocazia şi am dat interviuri. Odată am scris chiar un
text cu un titlu agresiv: „Traducătorului i s-a luat dreptul de
semnătură“. Totul începe chiar cu faptul că numele
traducătorului nu mai este pomenit uneori nici măcar în
prezentarea unei cărţi de către un critic. În Franţa,
numele traducătorului este pus chiar pe copertă, absolut la toate
traducerile. Am tradus din română în franceză pentru
importanta editură Actes Sud, unde am coordonat seria Lettres
roumaines, şi atunci cînd se făcea lansare, directorul
editurii îl invita, pe banii editurii, pe traducător, chiar
dacă-l chema din Australia, ca să-şi spună cuvîntul. La
noi, numele traducătorului a dispărut, chiar din reviste, după cum
spuneam, nu ştiu dacă neapărat la cele literare, dar din celelalte
reviste cu siguranţă, ca şi cum traducerea ar fi coborît din
cer, făcută de o mînă nevăzută. Nu are chiar nici o
importanţă cine l-a tradus pe Proust sau pe Heidegger?
O traducere proastă te poate îndepărta
cu totul de o carte.
O traducere proastă distruge o carte.
Vorbeaţi ceva mai devreme despre
această relaţie foarte strînsă dintre poetă, traducătoare
şi eseistă. Cum şi-a găsit doamna Irina Mavrodin „punctul
central“ în poezie? Am remarcat că, dincolo de diferenţele
de la un volum la altul, poemul rămîne cumva acelaşi: simplu,
concentrat şi de o gravitate fără emfază.
Cum am ajuns la acel „punct central“
este un lucru greu de spus. Primul poem l-am scris la paisprezece
ani, dar nu-l mai găsesc. Se numea Cîmpul de maci. O să
public acum un volum în care am adunat nişte eseuri cu cîteva
obsesii din trecut şi o să vorbesc aici şi despre asta. Era o
imagine foarte puternică a unui cîmp de maci, pe care-l
văzusem în treacăt, din maşină. Această imagine a
declanşat recurenţele de care vorbeam şi în cazul eseurilor
şi al traducerilor. Primul meu volum de poezie a apărut la Cartea
Românească, în 1970. Era construit pe o economie a
textului. Chiar de la început, poemele au fost foarte simple.
Într-un act spontan, am respins orice zorzoană, metaforele
bătătorite. Oricum, metafora mi se părea prea încărcată.
Fugeam de această înzorzonare. Al doilea volum s-a intitulat
chiar Reci limpezi cuvinte, titlu care exprima economia de mijloace,
răceala şi limpezimea. Erau, ca şi poemele din primul volum,
lipsite de punctuaţie. E o diferenţă între a traduce o frază
din Proust şi a scrie un poem. Şi totuşi, undeva, există un punct
secret, în care coincid.
Scriind despre Carnetele lui Proust,
vorbeaţi despre realitatea biografică şi cea fictivă, între
care există o relaţie biunivocă. Cred că această relaţie
există, chiar dacă nu vizibil, şi în poemele dumneavoastră.
Dar apropo de scriitori, mi-aţi spus că locuiţi într-un bloc
al scriitorilor.
Au locuit aici Ulici, Eugen Simion,
Maria Luiza Cristescu.
Mircea Ivănescu ştia ce este poezia
Dintre scriitori, de cine v-aţi simţit
mai aproape?
Eram într-un grup de prieteni:
Dan Laurenţiu, Mircea Ivănescu, Modest Morariu.
Cum l-aţi cunoscut pe Mircea Ivănescu?
Eram colegi. Şi-mi era foarte drag. Am
avut o perioadă foarte interesantă, cînd ne duceam zilnic
într-una din cîrciumile Bucureştiului. Beam o cantitate
de votcă. Eram foarte tineri şi foarte năzdrăvani. Mircea voia să
facă turul tuturor cîrciumilor din poemele lui. Mircea ştia
ce este poezia. De cînd a plecat din Bucureşti, l-am văzut
foarte rar. Pe Dan Laurenţiu l-am cunoscut bine. Am fost apropiată
şi de Nichita Stănescu. În grupul ăsta, mai erau Breban şi
Modest Morariu, un intelectual de mare elită.
Cum s-a întîmplat să
traduceţi cartea doamnei Sanda Niţescu Un fir de mărar şi cerul
albastru? Ce v-a atras la ea?
Cartea are o poveste. O prietenă a
Sandei Niţescu, care ştia că eu conduc colecţia „Lettres
roumaines“ la Actes Sud, a venit şi mi-a propus cartea pentru
această colecţie. Eu am găsit că-i foarte bună, că este exact
ce trebuie, dar n-a fost acceptată. Sînt diferite raţiuni
care fac să fie publicată sau nu o carte. De exemplu, faptul că
anumite nume sînt total obscure pentru ei. Mie mi-a plăcut
textul. Sanda are o mare spontaneitate şi o vedere specială asupra
lucrurilor, apoi a mers corect cu acel mic impact, chiar acolo unde
trebuie. Am avut şansa să întîlnesc cititori ai ei şi
să constat că Firul de mărar... e primit cu mare interes. Cartea a
fost publicată pînă la urmă în franceză, la o editură
bună, L’Harmattan, şi e deja la al doilea tiraj. Am tradus cartea
cu mare plăcere şi o încurajez pe Sanda să scrie. Mai are o
carte interesantă cu impresiile ei de persoană revenită în
România după vreo 40-50 de ani. A mai scris şi Café, o
carte cu impresiile ei din cafenelele pariziene. În Franţa,
lucrurile astea de gastronomie ţin deja de cultură şi există un
mare respect pentru ele.
Vă place să gătiţi?
Da, îmi place şi gătesc din
cînd în cînd, dar cred că gătitul este o artă,
îţi cere un tour de main, cum zice franţuzul.
Cum arată o zi de lucru a doamnei
Irina Mavrodin?
De obicei, aproape zilnic, mă aşez la
masa de lucru aşa cum te-ai duce la slujbă. Ştiu că trebuie să
lucrez, şi acest trebuie înseamnă că îmi şi place.
Parcă am un bici în spate. Nu mă mînă nici o nevoie
teribilă, dar ştiu că trebuie să lucrez. Dacă am de tradus ceva
şi e cantitate foarte mare, cum a fost Proust, la care am lucrat
vreo cincisprezece ani, încep cu traducerea, ca şi cum aş
face exerciţii de game. La un moment dat, după vreo 2-3 ore, mă
opresc, pentru că-mi dau seama că nu pot termina traducerea în
acea zi. Apoi, mă ocup de ce mai am de lucrat. În general, m-a
ajutat foarte mult faptul că am ştiut că totul merge la tipar, cu
un obiectiv foarte precis, la o dată foarte precisă. Pe mine mă
ajută acest deadline. Unii nu pot lucra cu sabia asta deasupra
capului, dar pe mine mă stimulează, nu mă inhibă.
Dar nu cred că e valabil şi în
cazul poeziei.
A scrie poeme este altceva. Poemul este
un moment de revelaţie. Oricînd se poate produce. Sînt
perioade mai favorabile, cînd am o anume stare şi trebuie să
mă ridic şi să notez un poem, care altfel se pierde. Uneori, sînt
în pat, semiadormită, dar nu mă ridic să-l scriu. Alteori,
scriu pornind de la un singur vers. Ştiu că Mircea Ivănescu aşa
făcea. De obicei, poemul vine singur, fără să fac efortul de a-l
provoca. Sînt perioade bune, cînd totul vine parcă de la
sine, şi sînt şi perioade cînd nu poţi să scrii
deloc.
Timp de zece ani aţi condus colecţia
„Lettres roumaines“, la Actes Sud, despre care aţi vorbit deja.
Aţi tradus Eliade.
Da, am tradus două volume de Eliade.
Satisfacţia mea a fost că editorul, care era un tip foarte dificil,
nu a avut nici o obiecţie. Eu n-am arătat textul nici unui francez.
Am avut această ambiţie: să fie al meu, nu verificat de nu ştiu
cine. Tocmai pentru că ştiu acum ce-i traducerea. Faptul că ştii
bine o limbă nu înseamnă că ştii să traduci.
În această colecţie au apărut
şi Bujor Nedelcovici, şi Eminescu. Editorii păreau deschişi către
literatura română. Ce s-a mai întîmplat cu acea
colecţie, că n-am văzut noi apariţii?
S-a întîmplat că a
dispărut. Pe ei îi interesa, în tot cazul, o listă de
autori care să fie vandabili, şi lista mea a fost iniţial cu totul
alta: marii noştri clasici. Apoi, mi-am dat seama ce vor. Puteau să
fie nume obscure, dar să fie textele mai aparte sau o poveste a
manuscrisului. În cazul lui Eliade, s-au repezit pe text. Era
numele foarte cunoscut, există şi povestea textului: manuscrisul Adolescentului miop fusese găsit după mulţi ani, într-un
cufăr, de către Noica. Chiar au ţinut să pună şi povestea asta
pe coperta a patra. Au fost încîntaţi de traducere, iar
eu am fost fericită, pentru că aveam sentimentul că sînt în
inima limbii franceze, mai ales fiind vorba de un editor foarte
pretenţios ca Hubert Nyssen. Bujor Nedelcovici, care plecase în
anumite condiţii din România şi făcuse tot felul de
declaraţii în Franţa, care avea deci faima de disident,
fusese deja publicat la Grasset şi luase Premiul Liberté, aşa
că publicarea lui s-a făcut uşor.
Pe Eminescu nu ştiu nici eu cum
am reuşit să-l public, căci pe ei îi interesa altceva. A
fost probabil steaua bună a lui Eminescu. L-am prezentat eu ca pe un
fel de Lautréamont, dat fiind că urma să se publice volumul Sărmanul Dionis, urmat de Cezara, în traducerea lui Michel
Wattremez. Este un traducător excelent. A tradus şi schiţele lui
Caragiale. Am mai propus Editurii Actes Sud trei piese de Caragiale,
traduse de Ionesco şi de Monica Lovinescu. Şi erau bine traduse.
Cei de la Actes Sud n-au vrut să le publice, considerînd că
sînt nişte vodeviluri care nu pot interesa publicul francez.
L-am publicat şi pe Alexandru Vona: un succes. O să scot acum o
carte cu o serie de convorbiri ale mele şi ale Irinei
Izverna-Tarabac, cu el. Nepoata mea, Irina, a murit. Era o lingvistă
strălucită şi un om de mare cultură. Este evenimentul care mi-a
marcat existenţa din ultimii ani. Am înfiinţat Asociaţia
Culturală „Irina Izverna-Tarabac“ şi „Irina Mavrodin“, care
premiază un tînăr lingvist ce s-a remarcat prin excelenţa
cercetărilor sale. Cartea despre Alexandru Vona se numeşte 7 zile
cu Alexandru Vona. Îmi aduc aminte că Irinuca ducea cu ea un
reportofon mare de tot, împrumutat de la Gabriela Ionescu, care
lucra la Radio France Internationale. Cînd a plecat din România
pentru a se stabili la Paris, Alexandru Vona lăsase în ţară,
la prietenul său, prozatorul Ovidiu Constantinescu, manuscrisul
romanului Ferestrele zidite. Avea 26 de ani. În Franţa a
construit, ca inginer, tot felul de clădiri importante, ca, de
exemplu, aeroportul Orly sau clădirea uzinelor Renault. Avea şi
Alexandru Vona o copie a manuscrisului, pe care a încercat să
o publice la Editions de Minuit, unde au apărut Alain Robbe-Grillet,
Michel Butor, dar n-a reuşit. Era o traducere proastă şi i s-a
spus să o refacă. El nu s-a mai ocupat de asta.
Şi acum urmează
povestea fabuloasă a
Ferestrelor zidite. După cincizeci de ani,
Liviu Călin a publicat cartea în română, prin ’91, şi
mi-a trimis-o. A tradus-o Alain Paruit, un traducător foarte bun.
Publicarea cărţii Ferestrele zidite mi-a prilejuit prietenia cu
Alexandru Vona, care a dus la convorbirile prelungite de care vorbeam
mai sus. E o carte de o sută şi ceva de pagini, care va apărea, nu
ştiu unde şi cînd. Dacă nu apare, o public pe banii mei,
pentru că Vona chiar merită asta. Transcierea a făcut-o Irinuca.
La început, Alexandru Vona vorbeşte foarte mult despre familia
sa, apoi vorbeşte mult despre romanul său şi despre scriitorii
români din Bucureşti pe care i-a frecventat în perioada
imediat anterioară războiului. Era foarte tînăr, era
îndrăgostit de soţia lui, care a avut un accident la Paris şi
a murit. Vona îşi comentează cartea într-un mod foarte
interesant. Se simte foarte detaşat de ea, ca şi cum ar fost scrisă
de altcineva. Ne plăcea foarte mult să discutăm cu el, pentru că
nu era intoxicat de studiul teoretic. Vorbea chiar ca un copil şi-mi
dădea nişte argumente care se potriveau extraordinar cu
descoperirile mele în domeniul poieticii, al facerii operei, al
raportului dintre operă şi cel care o face. Cînd vorbeam cu
Albert, cum îi spuneam noi, prietenii, aveam o ilustrare pe viu
a teoriilor poieticii. Am predat lucrurile astea şi am format
oameni, ca profesor. Explicîndu-le ce este această facere, le
dai, de fapt, nişte instrumente de lucru.
Înainte scriitorii se cunoşteau
mai bine între ei
Problema apare cînd această
teoretizare te împinge spre un soi de luciditate şi de
schematizare care tinde să lase de o parte actul creator în
sine. O intuiţie ghidată este bine-venită, dar cunosc oameni pe
care teoria i-a pierdut.
Da, asta e o problemă. Şi am spus-o
şi eu. Undeva trebuie să rămînă zone obscure, în care
să nu poţi să pătrunzi. Nu vrei şi nu trebuie. Trebuie un
echilibru, trebuie să-l şi intuieşti. Pînă la urmă, tot
cititorul va da verdictul, oricît ar încerca autorul să
drămuiască spontaneitatea şi autoreflecţia, autocenzura,
autolectura.
Dacă ne uităm la peisajul literar
românesc şi la cel francez, cum vi se pare? Îl găsiţi
mai efervescent pe cel românesc? Comparaison n’est pas
raison, dar să zicem.
Nu ştiu ce să zic, ca să nu
greşesc, dar din diferite motive, care ne-au compartimentat într-un
fel şi ne-au separat pe noi, scriitorii, mie nu mi se pare că
există o viaţă literară foarte vie la noi. Poate că este doar o
percepţie a mea. Cine este în mijlocul unui cerc limitat, dar
foarte viu, poate vede altfel lucrurile. În Franţa, percep o
anumită mişcare, dar nu mai au numele acelea mari, nu mai rezistă
acele nume. Înainte exista totuşi un grup care impunea unul
sau mai multe nume, iar odată cu ele, se impunea şi grupul. O altă
problemă este descompunerea pe care o suferă franceza în
aceste cărţi. Fraza e atît de décousue, atît de
dislocată, iar franceza clasică e foarte pretenţioasă în
privinţa structurii frazei. În cărţile actuale domneşte şi
un fel de pornografie a lexicului. Am tradus, de exemplu, Microfictions de Régis Jauffret, un autor destul de cunoscut
în momentul de faţă. Microficţiunile formează un fel de
roman balzacian, fiindcă atacă toate zonele societăţii noastre.
Cînd spun pornografie, o spun în sensul tehnic, pur şi
simplu. Trebuie să te înarmezi cu foarte multe cunoştinţe
dintr-o anumită zonă, ca să poţi să traduci. Însă româna
suportă foarte greu anumite cuvinte, în timp ce franceza le
suportă mai uşor, au chiar un luciu cultural aceste cuvinte,
fiindcă le-au folosit deja Sade şi mulţi alţi scriitori
importanţi. Şi în Franţa mi se pare că există un fel de calme plat. Nu mi se pare că există o viaţă culturală foarte
activă nici acolo. Nu ştiu cum vi se pare dumneavoastră.
Efervescenţa asta e discontinuă.
Uneori sînt apariţii editoriale remarcabile, alteori, nu.
Există o oarecare efervescenţă, dar nu de masă, ca să zic aşa,
ci mai degrabă pe grupuri.
Totuşi, mi se pare că înainte
scriitorii se cunoşteau mai bine între ei, pentru că totul
începe cu asta: să-l citeşti pe celălalt, să urmăreşti
apariţiile, să urmăreşti o revistă măcar. Viaţa literară în
România nu mai e acum atît de structurată.
În afară de proiectul publicării
convorbirilor cu Vona, ce mai aveţi pe masa de lucru?
Am mai multe manuscrise. În
paralel, mai am un volum de eseuri şi un volum de poeme. În
momentul de faţă, nu am nici o traducere, însă am dat la
Polirom, la cererea lor, o nouă traducere Madame Bovary. E o
experienţă foarte interesantă. Exista deja o traducere de
Demostene Botez.
La care aveaţi studiul introductiv,
notele şi comentariile.
Da, aşa e. Acea ediţie are un aer
uşor desuet, vetust.
Şi nu e singura. Florile răului în
traducerea lui Philippide este şi ea cam prăfuită, cam datată
lexical. Mai simţi acolo, un pic, şi mîna lui Philippide.
Baudelaire în franceză nu e deloc datat.
În ultima vreme, mi-am dat tot
mai mult seama de acest praf care face ca anumite traduceri să pară
uşor desuete. Spun asta şi la cursuri şi la acele Rencontres des
jeunes traducteurs, de la Suceava sau din diferite alte oraşe.
Discutam cu tinerii mei discipoli, dacă pot să-i numesc aşa,
chestiunea aceasta. Unii erau atît de intoxicaţi de stilul
ăsta uşor arhaizant, încît nu puteai să-i faci să
renunţe la el. Flaubert este clar, limpid ca un Racine. Am lucrat
mult şi pe Baudelaire. Am multe traduceri comparabile. Baudelaire
are o limpiditate lexicală aproape raciniană, dar şi o franceză
pe care nu o simţi diferită de cea a secolului al XX-lea. Dacă-l
laşi pe Baudelaire în secolul al XIX-lea românesc, l-ai
distrus. Orice traducere trebuie transpusă în timp
contemporan, aşa este normal. Cititorul nu trebuie să vadă în
limbă un obstacol de nedepăşit. Nu trebuie să vii tu, traducător,
să-i mai faci o traducere în subsol, pentru că nu înţelege
nişte cuvinte din româna secolului al XIX-lea.
Aţi scris studii despre Cioran, aţi
participat la numeroase colocvii internaţionale care i-au fost
dedicate, vorbeaţi despre această ambiguitate fertilă a scrisului
lui Cioran, despre seducţia stilului său fragmentar, poetic. Cînd
l-aţi citit prima dată pe Cioran şi cum v-aţi apropiat de textele
sale? L-aţi cunoscut?
Cioran ne spune ceea ce ne spune prin
mijlocirea unei scriituri inventate de el. Inventînd o
scriitură (a ambiguităţii, a discontinuităţii, a fragmentului,
sub „acoperirea“ scriiturii franceze celei mai clasice,
paradox-capcană pe care mulţi cititori nu ştiu să-l descifreze şi
să-l asume), el este, înainte de orice, un scriitor, am putea
chiar spune, dacă vreţi, într-un sens mai tehnic al
termenului, care pune mai bine în evidenţă poeticitatea,
structura puternic poetică a operei lui Cioran: un poet. Am
participat cel puţin o dată pe an la un colocviu Cioran, în
primul rînd la Sibiu, unde au avut loc anual colocviile
internaţionale Cioran (sînt fericită că am fost declarată
cetăţean de onoare al comunei Răşinari, comună în care s-a
născut Cioran). Anul acesta, cînd s-au împlinit 100 de
ani de la naşterea scriitorului, au avut loc numeroase seminarii şi
minicolocvii şi în cadrul Asociaţiei „Irina Izverna-Tarabac
şi Irina Mavrodin“. L-am citit prima dată pe Cioran în anii
’80 şi am vorbit mult despre el cu Modest Morariu, bunul meu
prieten, mort acum, care tradusese texte antologice din el şi le
publicase la Editura Cartea Românească. M-am întîlnit
cu Cioran de cel puţin două ori, cînd am stat de vorbă cu el
cîteva ore la rînd. Despre aceste întîlniri –
care ocupă un loc important în viaţa mea – am scris o seamă
de texte în cartea mea bilingvă Cioran sau marele joc. O
poietică/poetică a ambiguităţii / Cioran ou le grand jeu. Une
poïétique/poétique de l’ambiguïté,
publicată la Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007.
Atelierele de traductologie pe care le
ţineţi sînt renumite. Aţi reuşit să creaţi un nucleu de
traducători pentru spaţiul francez?
Mă bucură că despre atelierele de
traductologie, pe care le ţin de aproape 20 de ani cu tinerii mei
studenţi sau absolvenţi ai Facultăţii de Litere, se spun lucruri
atît de bune. Munca noastră de traductologi continuă şi în
momentul de faţă. Deja există un nucleu de tineri traducători
pentru spaţiul francez. Dintre ei, voi cita doar cîteva nume:
Alina Ioniţă, Elena Ciocoiu, Mădălin Roşioru, Bogdan Sfichi,
Alina Ţenescu. Ei lucrează deja cu anumite edituri ca ART, Polirom,
EST, Scrisul Românesc. Unii dintre ei fac parte din foştii mei
doctoranzi, sînt cu toţii nişte străluciţi intelectuali şi,
de asemenea, nişte foarte buni traducători.
Da, am această şansă imensă.
Această legătură, cînd reuşeşti să o păstrezi, este o
adevărată binecuvîntare, e cea mai mare bucurie pe care o
poate simţi cineva care a fost profesor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu