Traducere // Translate

În cărţile actuale domneşte şi un fel de pornografie a lexicului

Poetă, eseistă şi traducătoare, Irina Mavrodin este o personalitate culturală bine-cunoscută atît în spaţiul românesc, cît şi în cel european. Eseurile şi studiile sale teoretice, de o mare profunzime şi claritate, au devenit deja un reper academic. Ca profesor universitar şi traducător cu o activitate de peste o jumătate de secol, Irina Mavrodin a adus literaturii române şi celei franceze un elogiu direct, care a impus-o ca pe un mediator cultural între spaţiul românesc şi cel francofon. Munca sa a fost recompensată cu Ordinul „Chevalier des Arts et des Lettres“, cu Premiul Academiei Române, cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi cu multe alte premii. La care se adaugă preţuirea studenţilor şi a numeroşilor săi cititori.
 
 
Din interviurile pe care le-aţi oferit pînă acum, ştiu că dragostea pentru limba franceză vine din familie, mai precis, de la tatăl dumneavoastră, distins profesor de franceză. Vă mai amintiţi care a fost primul contact cu limba franceză? Care a fost prima carte citită în franceză?
Nu-mi amintesc autorul. Copil fiind, nu te uiţi foarte mult la autor. Era o carte de poveşti, cu scoarţe groase, roşii (parcă o văd), cu titlul scris cu litere aurite, ilustrată. Cu siguranţă, o carte clasică de poveşti. Limba franceză era atît de firească în familia noastră, pentru că şi mama, reputat medic, era o foarte bună cunoscătoare a limbii franceze. Cred că în numeroase familii de intelectuali de atunci exista o stare naturală francofilă şi francofonă, şi România, pentru mine, pînă acum cîţiva ani – pentru că acum văd că lucrurile se schimbă sub ochii mei –, era un teritoriu cu totul special în Europa, în raport cu Franţa. Şi Franţa ne simţea aşa, cred. Momentele acelea au fost importante, Franţa ne-a fost un mare aliat în decursul istoriei. Ceea ce se întîmplă acum în Franţa, această percepţie indusă asupra românilor, manipularea la care asistăm, mă îndurerează de-a dreptul. Întotdeauna am sperat că, după ’90, va exista o comunicare de la individ la individ, între Vest şi Est, că se va realiza un fel de sinteză fericită, şi în plan spiritual, şi într-un plan mai concret, cum ar fi economia, politica. Eram convinsă că aşa va fi, dar văd că se merge în cu totul altă direcţie. Pe de o parte, sîntem o piaţă foarte interesantă, pe de altă parte, putem deveni o concurenţă.
 
Cum era Oradea, oraşul în care v-aţi născut, în perioada copilăriei dumneavoastră? Vă mai amintiţi?
Oradea era pentru mine un oraş ca din poveste. Odată, m-am rătăcit şi asta a fost o dramă a copilăriei mele. Nici nu mai ştiu cum am fost găsită. Mă rătăcisem într-un pasaj acoperit. Cred că era şi un oraş foarte colorat. Ştiu că mergeam cu regularitate într-un parc. În apropiere, curgea Crişul Repede. Am plecat din Oradea cînd aveam unsprezece ani. A venit peste noi, ca o bombă, Dictatul de la Viena. Părinţii mei veniseră din Vechiul Regat cu 16 ani în urmă şi eram foarte ataşaţi de acel loc, de oameni, dar a trebuit să plecăm în mare grabă de acolo. Ne-am dus la Focşani, aproape de locul de baştină al părinţilor. Tata era din Mărăşeşti, iar mama din Mărăşti. Am revăzut Oradea acum patru sau cinci ani, m-am plimbat pe nişte străzi care mi s-au părut mirifice, ca din poveşti: clădiri colorate, cu o arhitectură în stil rococo. În gîndul meu mă reîntîlnesc mereu cu Oradea. Mă simt de acolo. Senzaţia mea este că eu aparţin Transilvaniei, oraşului Oradea, nu Vechiului Regat.
 
Cum a fost studenţia în perioada stalinistă?
Admiterea la facultate era o problemă de dosar şi te duceai cu inima strînsă. Era însă şi o mare severitate la examenul de admitere. De remarcat că exista încă o inerţie, o tradiţie a bunelor obiceiuri în învăţămînt. Mai erau încă vechii profesori, precum şi o tradiţie la nivelul elevilor şi al studenţilor. O să vă mire cînd o să vă spun că eu, cu un dosar „nesănătos“ – atît tata, cît şi fratele meu erau deţinuţi politici – şi cu o frecvenţă foarte redusă, pentru că fusesem foarte bolnavă, am terminat cei patru ani cu diplomă de merit, adică prima, ca şefă de promoţie. În studenţie, am trăit o perioadă proletcultistă feroce. În specialitatea mea, literatura franceză din secolul al XX-lea, mă consider o autodidactă, pentru că toţi autorii mari erau scoşi din programa şcolară. O colegă a mea, găsită cu volumul Florile răului de Baudelaire în servietă, a fost aspru criticată şi era cît pe ce să fie dată afară din facultate şi din UTM. Eu nu eram în UTM, adică în organizaţia de tineret. Lumea nu-şi pierduse încă respectul faţă de carte, faţă de cultură. Mărturiile despre această perioadă (o serie de persoane vorbesc acum despre ele la televizor) sînt importante. Ne clarificăm noi înşine, cei care le-am trăit, dar şi cei care nu le-au trăit se clarifică.

Regimul comunist părea etern

Da, e nevoie de o aşezare a ceea ce s-a întîmplat. Nu e nevoie să te uiţi înapoi cu mînie, dar pînă nu le pui la locul lor, pînă nu le aşezi într-o ordine a înţelegerii, poţi avea reacţii de indiferenţă sau de nostalgie.

Da, exact. După aceşti primi ani, a urmat pentru mine, ca asistentă la facultate, o perioadă în care am introdus treptat autori importanţi ce lipseau din programa şcolară, împreună cu profesorul excepţional care era Dimitrie Păuşeşti, eseist şi poet din grupul suprarealiştilor români. Ştia ce este literatura. Împreună cu el, am introdus în programă o listă întreagă de autori: Proust, Rimbaud, Mallarmé, Valléry etc. Dacă nu atacai frontal regimul sau ideologia comunistă, chiar dacă le subminai prin aceşti autori, care erau impregnaţi de o ideologie opusă, nimeni nu se ocupa de tine să ţi-o interzică. Pe măsură ce aveai mai multă credibilitate ca profesor, mai mult prestigiu, erai lăsat să-ţi faci meseria. Ce este iarăşi greu de crezut, de înţeles, cînd am ajuns în Franţa, într-un grup de traducători din ţări din Est (Polonia, fosta Cehoslovacie, Serbia, Bulgaria, Ungaria), la Collège des Traducteurs Littéraires din Arles, şi le-am spus ce autori predam eu sau ce autori tradusesem – Blanchot, Genette, Ricoeur etc. –, aceştia au fost foarte miraţi, pentru că la ei nu fuseseră nici măcar traduşi. Trebuia să iei o iniţiativă, care putea să nu aibă şanse, dar nu te omora nimeni pe chestia asta, mă refer la traduceri. Dacă ţineai cursuri, situaţia putea fi mai gravă. Dar nu s-a întîmplat aşa, deşi am trăit cu groază perioada aceea şi n-aş mai vrea să mă întorc la ea. Exista totuşi o conspiraţie a noastră, a tuturor: ştiam că nu credem în acea ideologie şi că ne dorim altceva şi că poate, într-o bună zi, vom trăi altceva. Totul era însă nesigur. Au existat prieteni ai mei, scriitori şi profesori de mare valoare, care au murit cu sentimentul că nu se va schimba nimic niciodată şi că regimul comunist era etern. Ei n-au mai apucat acel ’90.
 
Pe lîngă îndelungata activitatea de profesor (v-au trecut prin mînă generaţii şi generaţii de studenţi sau v-au citit măcar eseurile şi traducerile), aţi tradus mult: de la Mme de Staël pînă la Flaubert, Proust, Camus, Blanchot, Genette, Bachelard, Pierre Chaunu, şi lista ar putea continua. Activitatea cea mai dragă rămîne poate traducerea?
Activitatea cea mai dragă nu mi-a fost traducerea. Trei lucruri îmi sînt mai dragi: poezia, eseul şi studiul critic. Abia apoi vine traducerea. Pot să spun că ele au fost pentru mine atît de consubstanţiale, atît de împreună, încît s-au alimentat unul pe celălalt. Mi-am alimentat propria creativitate din traducere, care-i o exegeză foarte importantă, de fapt. Cînd eşti foarte aplicat, textul te obligă la un fel de teoretizare a lui. Dacă nu ai o vedere complexă asupra poeziei, nu poţi să fii poet. Poţi să rămîi într-o groapă, într-un impas definitiv. Trebuie să ai capacitatea de a te situa în raport cu diferite tipuri de poezie, să-ţi reglezi din mers propria propunere. Dar dacă nu-ţi reuşeşte reglarea asta şi rămîi în registrul minor, n-o să poţi să ieşi din groapa aceea.
 
În Punctul central, spuneaţi că autorul este un autor-cititor şi că există o anume intertextualitate chiar şi pentru cei care-şi doresc o ruptură cu modelul existent. Spontaneitatea şi originalitatea sînt un mit.
Exact. Lucrurile astea le-am spus şi sper că am avut puterea de a le disemina, în primul rînd prin studenţii mei. Mie mi se par naturale, deloc complicate. Întotdeauna am încercat să mă exprim cît mai simplu, mai ales cînd sînt lucruri importante.
 
Cum vă apropiaţi de un text pe care-l traduceţi? Cum îl abordaţi? Cum v-aţi apropiat de textul lui Proust?
Prima problemă este alegerea autorului. Am avut aproape întotdeauna şansa extraordinară ca editurile să-mi propună traduceri din autori foarte importanţi, texte dificile în general, din marii clasici francezi. Întrebarea dumneavoastră se referă însă la felul în care abordez traducerea în sine. Traduc la început o parte din text, ca să surprind un mecanism de funcţionare al textului, recurenţe ale stilului, fiindcă sînt tot felul de texte. Într-un fel am lucrat pe Proust, şi în alt fel pe Cioran. Fraza arborescentă a lui Proust mi-a cerut un anumit tip de efort pentru a o reda, în comparaţie cu fraza scurtă pe care o poţi găsi la Cioran sau la Flaubert. În Bouvard şi Pécuchet, frazele scurte se termină brusc. După ce ajung prin practică la o vedere teoretică asupra textului, îmi perfecţionez mecanismul de lucru. Consider că traducerea este o practico-teorie, ceea ce înseamnă că relaţia între practică şi teorie este biunivocă. Una o influenţează pe cealaltă, şi din această influenţă, din această comunicare se dezvoltă o nouă teorie şi o nouă practică. Există o latură spontană, intuitivă, cînd mă apropii de text, un simţ al limbii (cine nu-l are nu va putea traduce niciodată, oricîte teorii ar face), şi există o latură teoretică. Un bun traducător trebuie să conştientizeze, măcar pînă la un punct, gestul lui, să construiască une petite théorie, nu foarte complexă, adică să aibă capacitatea de a-şi discursiviza propria practică. Pe scurt, trebuie să ştii să spui de ce faci aşa şi nu altfel.
 
De multe ori, cînd încerci să traduci un text, constaţi că există un joc de forţe între tirania seducătoare a textului de pornire şi textul de sosire, să zicem aşa. Aţi simţit vreodată că textul pune o presiune mai mare pe dumneavoastră?
Întotdeauna simt că pune o presiune mare asupra mea. Am tradus autori foarte dificili, mai ales Proust, acel Proust care mi-a traversat într-un fel existenţa. Fac o paranteză: o să fie în curînd, pe 14 octombrie, o şedinţă solemnă la Academia Română, cu lansarea reeditării lui Proust, À la recherche du temps perdu, în traducerea mea, publicată în stil ediţie Pléiade, trei volume în casetă. Sper că veţi participa şi dumneavoastră. Vrem să facem un mare eveniment din această lansare. Eugen Simion s-a hotărît să publice şi cîţiva mari autori din literatura universală. Găsesc că este o idee foarte frumoasă. Vor veni şi invitaţi din Franţa, exegeţi ai lui Proust. Ca să revin la întrebarea dumneavoastră despre tirania textului: trebuie să spun că întotdeauna există o rămăşiţă, un zaţ nerezolvat, senzaţia că nu ai realizat chiar ce ai fi vrut. Dacă nu ştii să depăşeşti această stare, această amărăciune a traducătorului, despre care am şi scris odată un text, atunci nu mai traduci. Trebuie să te obişnuieşti cu această amărăciune. Totul începe cu structura foarte diferită a limbilor. De exemplu, oricît ai spune că seamănă franceza cu româna, ai totuşi altă sonoritate, alt ritm etc., de fapt, altă structură, lucru remarcat de Cioran într-un text antologic.

O traducere proastă distruge o carte

Ştiu că aţi scris o carte despre traducere, care se cheamă chiar Despre traducere. Literal şi în toate sensurile, dar un jurnal al traducerii, al facerii ei, aţi ţinut? De exemplu, cînd traduceaţi Proust, v-aţi notat cîte ceva despre experienţa din această perioadă?

Da, ar fi fost o experienţă de făcut. Sigur că am nişte notaţii şi vreau să le caut, să le adun. Chiar mi-aţi dat o idee foarte bună.
 
Lectura lui Proust a fost pentru mine o revelaţie. Era perioada aceea neagră, cînd se lua tot timpul lumina, iar eu citeam Proust în traducerea Irinei Mavrodin, la lumina lumînării. Proust mi-a modificat orizontul literar de aşteptare, m-a schimbat şi ca cititor, şi ca om. Cred că opţiunea pentru studiul limbii şi literaturii franceze s-a născut atunci. Aţi avut reacţii de genul acesta? Au venit oameni la dumneavoastră să vă spună ce efect a avut lectura asupra lor?
Da, am avut. Proust, ca să vorbim doar despre această traducere, căci mai sînt şi altele, dar Proust a fost autorul cel mai dificil (chiar şi francezii îl consideră aproape imposibil de abordat), Proust a avut în România o receptare extraordinară, asta este realitatea. Am fost într-o zi, atunci, în timpurile negre, în librăria Sadoveanu, unde se vindea nu mai ştiu care volum din Proust. Dacă vă mai amintiţi, cum se ducea vestea că a apărut nu ştiu ce carte, se făceau cozi imense, iar vînzătorii o scoteau pe sub mînă de sub tejghea, pentru anumiţi clienţi. Am stat şi m-am uitat să văd cum se vinde. Era coadă ca la pîine. Atunci am văzut un domn venind spre mine, deşi nu cred că mă cunoştea, ţinea volumul la piept ca pe un copil şi spunea: „Vai, l-am cumpărat, am reuşit“. Nu pot să uit scena asta. Mi-am zis că am făcut ceva pentru oamenii ăştia. Nu vine nimeni să se înghesuie aşa pentru un autor pe care nu-l doreşte, chiar dacă fiecare citeşte şi înţelege la nivelul lui, chiar dacă unii îl luau doar ca să-l pună în bibliotecă, pentru copiii lor.
 
Spuneaţi că traducerea reprezintă şi un parcurs hermeneutic, dar cred că este totodată şi unul enciclopedic. Uitîndu-mă la Corespondenţa lui Flaubert sau la Proust, am găsit aproape o mică enciclopedie: din notele de la sfîrşitul cărţii am aflat prima dată de Honfleur, de „rochia palimpsest“ a lui Odette de Crécy, despre care vorbea Ricoeur. Traducerea reprezintă şi o muncă de documentare şi de cercetare. De multe ori scrieţi urmăm cutare sau cutare ediţie. Cît de importantă este alegerea unei ediţii pentru un traducător?
Foarte importantă. În general, e bine să iei ultima ediţie, pusă la punct, apărută la o editură de mare prestigiu. În cazul lui Proust, eu am lucrat pe ediţia Yves Tadié.
 
Deşi traducătorul are un rol important, creator, totuşi, statutul traducătorului s-a degradat destul de tare, în planul recunoaşterii publice. Cum se poate schimba această situaţie?
Eu am scris despre asta ori de cîte ori am avut ocazia şi am dat interviuri. Odată am scris chiar un text cu un titlu agresiv: „Traducătorului i s-a luat dreptul de semnătură“. Totul începe chiar cu faptul că numele traducătorului nu mai este pomenit uneori nici măcar în prezentarea unei cărţi de către un critic. În Franţa, numele traducătorului este pus chiar pe copertă, absolut la toate traducerile. Am tradus din română în franceză pentru importanta editură Actes Sud, unde am coordonat seria Lettres roumaines, şi atunci cînd se făcea lansare, directorul editurii îl invita, pe banii editurii, pe traducător, chiar dacă-l chema din Australia, ca să-şi spună cuvîntul. La noi, numele traducătorului a dispărut, chiar din reviste, după cum spuneam, nu ştiu dacă neapărat la cele literare, dar din celelalte reviste cu siguranţă, ca şi cum traducerea ar fi coborît din cer, făcută de o mînă nevăzută. Nu are chiar nici o importanţă cine l-a tradus pe Proust sau pe Heidegger?
 
O traducere proastă te poate îndepărta cu totul de o carte.
O traducere proastă distruge o carte.
 
Vorbeaţi ceva mai devreme despre această relaţie foarte strînsă dintre poetă, traducătoare şi eseistă. Cum şi-a găsit doamna Irina Mavrodin „punctul central“ în poezie? Am remarcat că, dincolo de diferenţele de la un volum la altul, poemul rămîne cumva acelaşi: simplu, concentrat şi de o gravitate fără emfază.
Cum am ajuns la acel „punct central“ este un lucru greu de spus. Primul poem l-am scris la paisprezece ani, dar nu-l mai găsesc. Se numea Cîmpul de maci. O să public acum un volum în care am adunat nişte eseuri cu cîteva obsesii din trecut şi o să vorbesc aici şi despre asta. Era o imagine foarte puternică a unui cîmp de maci, pe care-l văzusem în treacăt, din maşină. Această imagine a declanşat recurenţele de care vorbeam şi în cazul eseurilor şi al traducerilor. Primul meu volum de poezie a apărut la Cartea Românească, în 1970. Era construit pe o economie a textului. Chiar de la început, poemele au fost foarte simple. Într-un act spontan, am respins orice zorzoană, metaforele bătătorite. Oricum, metafora mi se părea prea încărcată. Fugeam de această înzorzonare. Al doilea volum s-a intitulat chiar Reci limpezi cuvinte, titlu care exprima economia de mijloace, răceala şi limpezimea. Erau, ca şi poemele din primul volum, lipsite de punctuaţie. E o diferenţă între a traduce o frază din Proust şi a scrie un poem. Şi totuşi, undeva, există un punct secret, în care coincid.
 
Scriind despre Carnetele lui Proust, vorbeaţi despre realitatea biografică şi cea fictivă, între care există o relaţie biunivocă. Cred că această relaţie există, chiar dacă nu vizibil, şi în poemele dumneavoastră. Dar apropo de scriitori, mi-aţi spus că locuiţi într-un bloc al scriitorilor.
Au locuit aici Ulici, Eugen Simion, Maria Luiza Cristescu.

Mircea Ivănescu ştia ce este poezia

Dintre scriitori, de cine v-aţi simţit mai aproape?

Eram într-un grup de prieteni: Dan Laurenţiu, Mircea Ivănescu, Modest Morariu.
 
Cum l-aţi cunoscut pe Mircea Ivănescu?
Eram colegi. Şi-mi era foarte drag. Am avut o perioadă foarte interesantă, cînd ne duceam zilnic într-una din cîrciumile Bucureştiului. Beam o cantitate de votcă. Eram foarte tineri şi foarte năzdrăvani. Mircea voia să facă turul tuturor cîrciumilor din poemele lui. Mircea ştia ce este poezia. De cînd a plecat din Bucureşti, l-am văzut foarte rar. Pe Dan Laurenţiu l-am cunoscut bine. Am fost apropiată şi de Nichita Stănescu. În grupul ăsta, mai erau Breban şi Modest Morariu, un intelectual de mare elită.
 
Cum s-a întîmplat să traduceţi cartea doamnei Sanda Niţescu Un fir de mărar şi cerul albastru? Ce v-a atras la ea?
Cartea are o poveste. O prietenă a Sandei Niţescu, care ştia că eu conduc colecţia „Lettres roumaines“ la Actes Sud, a venit şi mi-a propus cartea pentru această colecţie. Eu am găsit că-i foarte bună, că este exact ce trebuie, dar n-a fost acceptată. Sînt diferite raţiuni care fac să fie publicată sau nu o carte. De exemplu, faptul că anumite nume sînt total obscure pentru ei. Mie mi-a plăcut textul. Sanda are o mare spontaneitate şi o vedere specială asupra lucrurilor, apoi a mers corect cu acel mic impact, chiar acolo unde trebuie. Am avut şansa să întîlnesc cititori ai ei şi să constat că Firul de mărar... e primit cu mare interes. Cartea a fost publicată pînă la urmă în franceză, la o editură bună, L’Harmattan, şi e deja la al doilea tiraj. Am tradus cartea cu mare plăcere şi o încurajez pe Sanda să scrie. Mai are o carte interesantă cu impresiile ei de persoană revenită în România după vreo 40-50 de ani. A mai scris şi Café, o carte cu impresiile ei din cafenelele pariziene. În Franţa, lucrurile astea de gastronomie ţin deja de cultură şi există un mare respect pentru ele.
 
Vă place să gătiţi?
Da, îmi place şi gătesc din cînd în cînd, dar cred că gătitul este o artă, îţi cere un tour de main, cum zice franţuzul.
 
Cum arată o zi de lucru a doamnei Irina Mavrodin?
De obicei, aproape zilnic, mă aşez la masa de lucru aşa cum te-ai duce la slujbă. Ştiu că trebuie să lucrez, şi acest trebuie înseamnă că îmi şi place. Parcă am un bici în spate. Nu mă mînă nici o nevoie teribilă, dar ştiu că trebuie să lucrez. Dacă am de tradus ceva şi e cantitate foarte mare, cum a fost Proust, la care am lucrat vreo cincisprezece ani, încep cu traducerea, ca şi cum aş face exerciţii de game. La un moment dat, după vreo 2-3 ore, mă opresc, pentru că-mi dau seama că nu pot termina traducerea în acea zi. Apoi, mă ocup de ce mai am de lucrat. În general, m-a ajutat foarte mult faptul că am ştiut că totul merge la tipar, cu un obiectiv foarte precis, la o dată foarte precisă. Pe mine mă ajută acest deadline. Unii nu pot lucra cu sabia asta deasupra capului, dar pe mine mă stimulează, nu mă inhibă.
 
Dar nu cred că e valabil şi în cazul poeziei.
A scrie poeme este altceva. Poemul este un moment de revelaţie. Oricînd se poate produce. Sînt perioade mai favorabile, cînd am o anume stare şi trebuie să mă ridic şi să notez un poem, care altfel se pierde. Uneori, sînt în pat, semiadormită, dar nu mă ridic să-l scriu. Alteori, scriu pornind de la un singur vers. Ştiu că Mircea Ivănescu aşa făcea. De obicei, poemul vine singur, fără să fac efortul de a-l provoca. Sînt perioade bune, cînd totul vine parcă de la sine, şi sînt şi perioade cînd nu poţi să scrii deloc.
 
Timp de zece ani aţi condus colecţia „Lettres roumaines“, la Actes Sud, despre care aţi vorbit deja. Aţi tradus Eliade.
Da, am tradus două volume de Eliade. Satisfacţia mea a fost că editorul, care era un tip foarte dificil, nu a avut nici o obiecţie. Eu n-am arătat textul nici unui francez. Am avut această ambiţie: să fie al meu, nu verificat de nu ştiu cine. Tocmai pentru că ştiu acum ce-i traducerea. Faptul că ştii bine o limbă nu înseamnă că ştii să traduci.
 
În această colecţie au apărut şi Bujor Nedelcovici, şi Eminescu. Editorii păreau deschişi către literatura română. Ce s-a mai întîmplat cu acea colecţie, că n-am văzut noi apariţii?
S-a întîmplat că a dispărut. Pe ei îi interesa, în tot cazul, o listă de autori care să fie vandabili, şi lista mea a fost iniţial cu totul alta: marii noştri clasici. Apoi, mi-am dat seama ce vor. Puteau să fie nume obscure, dar să fie textele mai aparte sau o poveste a manuscrisului. În cazul lui Eliade, s-au repezit pe text. Era numele foarte cunoscut, există şi povestea textului: manuscrisul Adolescentului miop fusese găsit după mulţi ani, într-un cufăr, de către Noica. Chiar au ţinut să pună şi povestea asta pe coperta a patra. Au fost încîntaţi de traducere, iar eu am fost fericită, pentru că aveam sentimentul că sînt în inima limbii franceze, mai ales fiind vorba de un editor foarte pretenţios ca Hubert Nyssen. Bujor Nedelcovici, care plecase în anumite condiţii din România şi făcuse tot felul de declaraţii în Franţa, care avea deci faima de disident, fusese deja publicat la Grasset şi luase Premiul Liberté, aşa că publicarea lui s-a făcut uşor.
Pe Eminescu nu ştiu nici eu cum am reuşit să-l public, căci pe ei îi interesa altceva. A fost probabil steaua bună a lui Eminescu. L-am prezentat eu ca pe un fel de Lautréamont, dat fiind că urma să se publice volumul Sărmanul Dionis, urmat de Cezara, în traducerea lui Michel Wattremez. Este un traducător excelent. A tradus şi schiţele lui Caragiale. Am mai propus Editurii Actes Sud trei piese de Caragiale, traduse de Ionesco şi de Monica Lovinescu. Şi erau bine traduse. Cei de la Actes Sud n-au vrut să le publice, considerînd că sînt nişte vodeviluri care nu pot interesa publicul francez. L-am publicat şi pe Alexandru Vona: un succes. O să scot acum o carte cu o serie de convorbiri ale mele şi ale Irinei Izverna-Tarabac, cu el. Nepoata mea, Irina, a murit. Era o lingvistă strălucită şi un om de mare cultură. Este evenimentul care mi-a marcat existenţa din ultimii ani. Am înfiinţat Asociaţia Culturală „Irina Izverna-Tarabac“ şi „Irina Mavrodin“, care premiază un tînăr lingvist ce s-a remarcat prin excelenţa cercetărilor sale. Cartea despre Alexandru Vona se numeşte 7 zile cu Alexandru Vona. Îmi aduc aminte că Irinuca ducea cu ea un reportofon mare de tot, împrumutat de la Gabriela Ionescu, care lucra la Radio France Internationale. Cînd a plecat din România pentru a se stabili la Paris, Alexandru Vona lăsase în ţară, la prietenul său, prozatorul Ovidiu Constantinescu, manuscrisul romanului Ferestrele zidite. Avea 26 de ani. În Franţa a construit, ca inginer, tot felul de clădiri importante, ca, de exemplu, aeroportul Orly sau clădirea uzinelor Renault. Avea şi Alexandru Vona o copie a manuscrisului, pe care a încercat să o publice la Editions de Minuit, unde au apărut Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, dar n-a reuşit. Era o traducere proastă şi i s-a spus să o refacă. El nu s-a mai ocupat de asta.
Şi acum urmează povestea fabuloasă a Ferestrelor zidite. După cincizeci de ani, Liviu Călin a publicat cartea în română, prin ’91, şi mi-a trimis-o. A tradus-o Alain Paruit, un traducător foarte bun. Publicarea cărţii Ferestrele zidite mi-a prilejuit prietenia cu Alexandru Vona, care a dus la convorbirile prelungite de care vorbeam mai sus. E o carte de o sută şi ceva de pagini, care va apărea, nu ştiu unde şi cînd. Dacă nu apare, o public pe banii mei, pentru că Vona chiar merită asta. Transcierea a făcut-o Irinuca. La început, Alexandru Vona vorbeşte foarte mult despre familia sa, apoi vorbeşte mult despre romanul său şi despre scriitorii români din Bucureşti pe care i-a frecventat în perioada imediat anterioară războiului. Era foarte tînăr, era îndrăgostit de soţia lui, care a avut un accident la Paris şi a murit. Vona îşi comentează cartea într-un mod foarte interesant. Se simte foarte detaşat de ea, ca şi cum ar fost scrisă de altcineva. Ne plăcea foarte mult să discutăm cu el, pentru că nu era intoxicat de studiul teoretic. Vorbea chiar ca un copil şi-mi dădea nişte argumente care se potriveau extraordinar cu descoperirile mele în domeniul poieticii, al facerii operei, al raportului dintre operă şi cel care o face. Cînd vorbeam cu Albert, cum îi spuneam noi, prietenii, aveam o ilustrare pe viu a teoriilor poieticii. Am predat lucrurile astea şi am format oameni, ca profesor. Explicîndu-le ce este această facere, le dai, de fapt, nişte instrumente de lucru.

Înainte scriitorii se cunoşteau mai bine între ei

Problema apare cînd această teoretizare te împinge spre un soi de luciditate şi de schematizare care tinde să lase de o parte actul creator în sine. O intuiţie ghidată este bine-venită, dar cunosc oameni pe care teoria i-a pierdut.

Da, asta e o problemă. Şi am spus-o şi eu. Undeva trebuie să rămînă zone obscure, în care să nu poţi să pătrunzi. Nu vrei şi nu trebuie. Trebuie un echilibru, trebuie să-l şi intuieşti. Pînă la urmă, tot cititorul va da verdictul, oricît ar încerca autorul să drămuiască spontaneitatea şi autoreflecţia, autocenzura, autolectura.
 
Dacă ne uităm la peisajul literar românesc şi la cel francez, cum vi se pare? Îl găsiţi mai efervescent pe cel românesc? Comparaison n’est pas raison, dar să zicem.
Nu ştiu ce să zic, ca să nu greşesc, dar din diferite motive, care ne-au compartimentat într-un fel şi ne-au separat pe noi, scriitorii, mie nu mi se pare că există o viaţă literară foarte vie la noi. Poate că este doar o percepţie a mea. Cine este în mijlocul unui cerc limitat, dar foarte viu, poate vede altfel lucrurile. În Franţa, percep o anumită mişcare, dar nu mai au numele acelea mari, nu mai rezistă acele nume. Înainte exista totuşi un grup care impunea unul sau mai multe nume, iar odată cu ele, se impunea şi grupul. O altă problemă este descompunerea pe care o suferă franceza în aceste cărţi. Fraza e atît de décousue, atît de dislocată, iar franceza clasică e foarte pretenţioasă în privinţa structurii frazei. În cărţile actuale domneşte şi un fel de pornografie a lexicului. Am tradus, de exemplu, Microfictions de Régis Jauffret, un autor destul de cunoscut în momentul de faţă. Microficţiunile formează un fel de roman balzacian, fiindcă atacă toate zonele societăţii noastre. Cînd spun pornografie, o spun în sensul tehnic, pur şi simplu. Trebuie să te înarmezi cu foarte multe cunoştinţe dintr-o anumită zonă, ca să poţi să traduci. Însă româna suportă foarte greu anumite cuvinte, în timp ce franceza le suportă mai uşor, au chiar un luciu cultural aceste cuvinte, fiindcă le-au folosit deja Sade şi mulţi alţi scriitori importanţi. Şi în Franţa mi se pare că există un fel de calme plat. Nu mi se pare că există o viaţă culturală foarte activă nici acolo. Nu ştiu cum vi se pare dumneavoastră.
 
Efervescenţa asta e discontinuă. Uneori sînt apariţii editoriale remarcabile, alteori, nu. Există o oarecare efervescenţă, dar nu de masă, ca să zic aşa, ci mai degrabă pe grupuri.
Totuşi, mi se pare că înainte scriitorii se cunoşteau mai bine între ei, pentru că totul începe cu asta: să-l citeşti pe celălalt, să urmăreşti apariţiile, să urmăreşti o revistă măcar. Viaţa literară în România nu mai e acum atît de structurată.
 
În afară de proiectul publicării convorbirilor cu Vona, ce mai aveţi pe masa de lucru?
Am mai multe manuscrise. În paralel, mai am un volum de eseuri şi un volum de poeme. În momentul de faţă, nu am nici o traducere, însă am dat la Polirom, la cererea lor, o nouă traducere Madame Bovary. E o experienţă foarte interesantă. Exista deja o traducere de Demostene Botez.
 
La care aveaţi studiul introductiv, notele şi comentariile.
Da, aşa e. Acea ediţie are un aer uşor desuet, vetust.
 
Şi nu e singura. Florile răului în traducerea lui Philippide este şi ea cam prăfuită, cam datată lexical. Mai simţi acolo, un pic, şi mîna lui Philippide. Baudelaire în franceză nu e deloc datat.
În ultima vreme, mi-am dat tot mai mult seama de acest praf care face ca anumite traduceri să pară uşor desuete. Spun asta şi la cursuri şi la acele Rencontres des jeunes traducteurs, de la Suceava sau din diferite alte oraşe. Discutam cu tinerii mei discipoli, dacă pot să-i numesc aşa, chestiunea aceasta. Unii erau atît de intoxicaţi de stilul ăsta uşor arhaizant, încît nu puteai să-i faci să renunţe la el. Flaubert este clar, limpid ca un Racine. Am lucrat mult şi pe Baudelaire. Am multe traduceri comparabile. Baudelaire are o limpiditate lexicală aproape raciniană, dar şi o franceză pe care nu o simţi diferită de cea a secolului al XX-lea. Dacă-l laşi pe Baudelaire în secolul al XIX-lea românesc, l-ai distrus. Orice traducere trebuie transpusă în timp contemporan, aşa este normal. Cititorul nu trebuie să vadă în limbă un obstacol de nedepăşit. Nu trebuie să vii tu, traducător, să-i mai faci o traducere în subsol, pentru că nu înţelege nişte cuvinte din româna secolului al XIX-lea.
 
Aţi scris studii despre Cioran, aţi participat la numeroase colocvii internaţionale care i-au fost dedicate, vorbeaţi despre această ambiguitate fertilă a scrisului lui Cioran, despre seducţia stilului său fragmentar, poetic. Cînd l-aţi citit prima dată pe Cioran şi cum v-aţi apropiat de textele sale? L-aţi cunoscut?
Cioran ne spune ceea ce ne spune prin mijlocirea unei scriituri inventate de el. Inventînd o scriitură (a ambiguităţii, a discontinuităţii, a fragmentului, sub „acoperirea“ scriiturii franceze celei mai clasice, paradox-capcană pe care mulţi cititori nu ştiu să-l descifreze şi să-l asume), el este, înainte de orice, un scriitor, am putea chiar spune, dacă vreţi, într-un sens mai tehnic al termenului, care pune mai bine în evidenţă poeticitatea, structura puternic poetică a operei lui Cioran: un poet. Am participat cel puţin o dată pe an la un colocviu Cioran, în primul rînd la Sibiu, unde au avut loc anual colocviile internaţionale Cioran (sînt fericită că am fost declarată cetăţean de onoare al comunei Răşinari, comună în care s-a născut Cioran). Anul acesta, cînd s-au împlinit 100 de ani de la naşterea scriitorului, au avut loc numeroase seminarii şi minicolocvii şi în cadrul Asociaţiei „Irina Izverna-Tarabac şi Irina Mavrodin“. L-am citit prima dată pe Cioran în anii ’80 şi am vorbit mult despre el cu Modest Morariu, bunul meu prieten, mort acum, care tradusese texte antologice din el şi le publicase la Editura Cartea Românească. M-am întîlnit cu Cioran de cel puţin două ori, cînd am stat de vorbă cu el cîteva ore la rînd. Despre aceste întîlniri – care ocupă un loc important în viaţa mea – am scris o seamă de texte în cartea mea bilingvă Cioran sau marele joc. O poietică/poetică a ambiguităţii / Cioran ou le grand jeu. Une poïétique/poétique de l’ambiguïté, publicată la Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007.
 
Atelierele de traductologie pe care le ţineţi sînt renumite. Aţi reuşit să creaţi un nucleu de traducători pentru spaţiul francez?
Mă bucură că despre atelierele de traductologie, pe care le ţin de aproape 20 de ani cu tinerii mei studenţi sau absolvenţi ai Facultăţii de Litere, se spun lucruri atît de bune. Munca noastră de traductologi continuă şi în momentul de faţă. Deja există un nucleu de tineri traducători pentru spaţiul francez. Dintre ei, voi cita doar cîteva nume: Alina Ioniţă, Elena Ciocoiu, Mădălin Roşioru, Bogdan Sfichi, Alina Ţenescu. Ei lucrează deja cu anumite edituri ca ART, Polirom, EST, Scrisul Românesc. Unii dintre ei fac parte din foştii mei doctoranzi, sînt cu toţii nişte străluciţi intelectuali şi, de asemenea, nişte foarte buni traducători.
 
Aţi păstrat legătura cu foştii studenţi? Vin să vă vadă?
Da, am această şansă imensă. Această legătură, cînd reuşeşti să o păstrezi, este o adevărată binecuvîntare, e cea mai mare bucurie pe care o poate simţi cineva care a fost profesor.


Niciun comentariu: