Joseph HEATH & Andrew POTTER - Mitul contraculturii, prezentare de Lavinia BÂRLOGEANU

TINARS - Authenticity Hoax Launch_img-07, a photo by Gladstone Hotel on Flickr.

Via Flickr:
TINARS – The Authenticity Hoax: How We Get Lost Finding Ourselves

What is the real thing? Why does our culture spend so much time, money and energy pursuing such an elusive ideal? And does anyone really know what to do when they finally catch it? To celebrate the release of The Authenticity Hoax: How We Get Lost Finding Ourselves (McClelland & Stewart), his eagerly awaited follow-up to the international bestseller he co-authored with Joseph Heath, The Rebel Sell, author and scholar Andrew Potter will untangle such ontological knots with Nora Young, host of Spark on CBC Radio. Marc Glassman, Executive Director of This Is Not A Reading Series, will host the evening.

More About TINARS

Ballroom: The Gladstone Hotel's largest venue space is perfect for gala parties, dance parties, formal dinners, conferences, and live performances. www.gladstonehotel.com/venue

Vă revoltă faptul că Mall-urile au devenit principala atracție a omului contemporan și vi se întîmplă să vă întrebați cum își petrecea timpul atîta puhoi de lume înainte de apariția acestor imense mașinării ale consumului? Sînteți, cumva, un anticonsumerist? Aveți un acut simț critic? Sînteți adeptul perspectivei ecologiste? Vă enervează SUV-urile și aveți nostalgia „broscuțelor“? Sau, poate, vă gîndiți să vă cumpărați bicicletă? Strîmbați din nas în fața mărcilor vestimentare „cool“? Începeți să căutați produse „bio“? Ați cochetat vreodată cu fenomene precum hippie, punk, rock? Sînteți un nonconformist?
Dacă răspundeți afirmativ la aceste întrebări, carteaMitul contraculturii. Rebelii, consumul și capitalismul de Joseph Heath & Andrew Potter o să vă facă să înțelegeți că revolta dumneavoastră nu este nimic altceva decît o inocentă formă de supunere. Sau, mai rău, un obstacol major în calea împlinirii și fericirii. În orice caz, aceasta este opinia celor doi autori canadieni care își afirmă încrederea în sistemul politic (capitalist) și în capacitatea lui de a se reforma, și resping, în revanșă, alternativele mondialiste de tip radical care se ivesc, una după alta, în epoca noastră, alternative grupate sub genericul de „contracultură“.
Contracultura – un simulacru
În esență, contracultura vrea să submineze cultura oficială impregnată, prin publicitate, „de propagandă și minciună“ și să distrugă mecanismele de reproducere a sistemului conformist și represiv capitalist. Adbusters, bastionul acestei revolte de tip jamming, își propunea să devină în anii ’90, „ceea ce erau drepturile civile în anii ’60, ceea ce a fost feminismul în anii ’70, ceea ce a fost activismul pentru mediu în anii ’80“. În realitate, Adbusters, ne spun cei doi autori ai cărții, a devenit un banal exponent al sistemului capitalist atunci cînd, cu intenția de a periclita brandul Nike, și-a creat propriii pantofi sport. Editorul Lasn Kalle își asigură cititorii că pantofii sport ai revistei vor fi făcuți în fabrici (din Asia!) cu condiții bune de muncă și că inițiativa lui răspunde unor exigențe numite „comerț corect“ și „marketing etic“, menite să revoluționeze capitalismul. Numai că aceste asigurări sînt o minge la fileu aruncată celor doi universitari canadieni, care consideră inițiativa revistei nimic altceva decît „o schemă călduță a gîndirii contraculturale“, o variațiune a valorii capitaliste a concurenței.

Sîntem, bel et bien, în capitalism cu acești pantofi Black Spot făcuți de „muncitori fericiți“ și care costă mai mult pentru că, atîta vreme cît oamenii îi comandă, vorbim de un angrenaj – capitalist – de scos bani. (O variantă palidă de încurajare a unui astfel de model de afacere a apărut, la un moment dat, și în România, cînd unii compatrioți au decis să nu mai cumpere ouă făcute de găini stresate. Idei ca producția etică și fericirea găinilor au cucerit și cîțiva consumatori români care s-au transformat în veritabili agenți ai contraculturii și au început să scoată din buzunare bani mai mulți pentru facilitatorii unui tip alternativ de consum. E drept însă că, în România, majoritatea celor care i-au sancționat pe fermierii autohtoni a avut, în principal, grija propriei sănătăți și intră într-o altă schemă de analiză. Totuși, dincolo de motivația consumatorilor, reacția, în ansamblu, a stimulat concurența și a contribuit la creșterea cifrei de afaceri a unor producători.) Jos capitalismul! Sus capitalismul!

Schema cognitivă aplicată de universitarii canadieni în interpretarea fenomenului „pantofilor subversivi“ este, pe parcursul cărții, utilizată pentru a deconstrui o serie dintre nonconformismele postmodernității, fie că vorbim de hippies și de a lor „free love“, fie că ne referim la punks și la celebra formulă „fuck the system“, fie că-i evocăm pe cei care se opun mondializării și sloganul lor favorit „moarte capitalismului“ etc.
Toate acestea, în opinia autorilor, nu sînt altceva decît niște simulacre de tip contracultural, un ansamblu de gesturi spectaculare menite să focalizeze atenția spectatorilor asupra unei scene rituale, dar, din păcate, lipsite de performativitate: fixîndu-se – exclusiv – asupra unor aspecte de tip cultural, revoltații se privează, practic, de orice posibilitate de a schimba ceva, deoarece schimbarea implică mai curînd decizie politică decît expresivitate culturală.
Un discurs contestatar
Contracultura are la bază credința că trăim într-un sistem politic, social, cultural constrîngător și oprimant. Actorii contraculturii se revoltă împotriva conformismului și îndeamnă la rebeliune împotriva sistemului în totalitatea lui. Discursul lor este unul de tip contestatar, pe cît de sincer, dramatic sau chiar tragic pe alocuri, pe atît de dogmatic. Mai întîi, el se susține pe niște presupoziții hiperbolizate în produse culturale de tipul American Beauty sau Fight Club, de tipul white negro (Norman Mailer) sau No logo (Naomi Klein), toate demonizînd conformismul și societatea de consum sau confundînd societatea de consum cu societatea de masă. Acest tip de fondare culturală barează orice soluție concretă la problemele pe care le pune și transformă dificultățile, nefericirea, alienarea și depresiile în destin. De aici rezultă o pedagogie implicită a contraculturii care valorizează devianța, disidența, revolta, subversiunea, anarhismul și exacerbează hedonismul în toate formele lui: orice îl face pe om fericit este bun (fie că vorbim despre produse ale anumitor genuri artistice, fie că ne referim la consumul de droguri, perversiuni, etc.). Pedagogia contraculturii face și multe confuzii: ea consideră, de exemplu, o manieră expresivă, chiar extremistă de punere în scenă a corpului (printr-o coafură punk sau prin mărci corporale de tipul tatuajelor etc.) drept o formă de disidență a oprimaților în raport cu sistemul sau crede că distracția și căutarea plăcerii sînt manifestări de tip subversiv.
Uniformele sînt nașpa!?
În realitate, contracultura nu este nici pe departe „o doctrină revoluționară“, ne spun autorii cărții, ci un ansamblu de conduite extreme care au nevoie, pentru a se afișa pe scena publică, de un întreg instrumentar ce stimulează consumul de produse și, în cele din urmă, revigorează capitalismul. Eliminarea uniformelor școlare, de exemplu – pe motiv că stigmatizează apartenența la o anumită comunitate și pune în umbră individualitatea celui care le poartă sau din cauză că simbolizează supunerea elevilor față de autoritatea instituției școlare și-i învață, în cele din urmă, să fie conformiști –, are un efect mai puțin important asupra disciplinei și manifestării creativității, decît asupra creșterii consumului. Rebelii culturali au tratat cu dispreț uniformele, pretextînd că militează pentru emanciparea și eliberarea tinerilor, pentru stimularea creativității și a manifestării lor autentice, dar nu au anticipat efectele perverse ale luptei acerbe împotriva uniformității vestimentare, cum ar fi obsesia brandurilor vestimentare și exacerbarea diferențelor de clasă, pînă la consecințele extreme care rezultă de aici: criminalitatea juvenilă îndreptată împotriva acelora care poartă produse de firmă.
E o iluzie faptul că uniforma amenință individualitatea, spun autorii cărții, și pe nici un alt plan revoltații contraculturali nu au eșuat atît de vizibil ca în discursul asupra uniformelor: „I-a făcut noua atmosferă de individualitate pe copii mai creativi și mai artistici? Mai expresivi și mai liberi? E de ajuns să formulăm întrebările ca să ne dăm seama de absurdul acestor sugestii“. Iată motivul pentru care J. Heath și A. Potter au apărut și s-au fotografiat în uniforme în campaniile de promovare a cărții lor, convinși fiind că reinstaurarea unei relative uniformități și, în ultimă instanță, a respectului față reguli, față de zona decizională și față de sistemul politic în spațiul nostru existențial este o cale de diminuare a nebuniei consumeriste.
Fuck the System!
Romanticii actori sociali ai contraculturii sînt, de fapt, cavaleri ai modelor și ai mărcilor corporale, ai exotismelor intelectuale și ai radicalismului cultural. Ei se manifestă ca și cum există un responsabil, o forță activă, personificată, un fel de părinte vitreg, castrator, și el poartă numele de „sistem“. Acest „trădător“ e provocat la luptă de războinicii contraculturii și somat să se reformeze în totalitate. Pornind de la ideea că orice tentativă de a schimba ceva a agenților contraculturii s-a dovedit iluzorie și că așa-numiții reformatori au fost, în cele din urmă, recuperați de sistem, contribuind la rîndul lor la întărirea represiunii și a alienării (cei mai aprigi oponenți ai consumului devin principalii vectori ai consumului, iar revolta lor se transformă în „bun consumat“ dacă ne gîndim la milioanele de dolari puse în joc de o producție cinematografică gen Matrix sau la cifrele enorme de vînzare ale discurilor Cobain etc.), autorii cărții recomandă o cale mai simplă și mai eficientă: e preferabil să ne punem problema reglării sistemului prin el însuși, decît să amenajăm cultural perspectiva distructivă.
Autorii se bazează pe realitatea că marile cîștiguri ale societății din ultimii 50 de ani, fie că vorbim despre drepturi civile, despre feminism, despre grupuri dezavantajate, despre securitate socială etc., au fost obținute prin reforme politice și democratice, prin implicarea unor oameni „care au avansat idei, au făcut studii, au creat coaliții și au legiferat schimbarea... E, poate, mai puțin amuzant, dar are șansele să fie mult mai folositor“.
„Îndrăzniți să vă conformați!“
Analiza ideologiei contraculturii și a pseudosubversiunii ei este realizată într-o manieră foarte convingătoare de către J. Heath și A. Potter, așa cum convingătoare este și demonstrarea faptului că idealul contracultural e neproductiv pentru că descurajează participarea cetățenilor la viața publică și cultivă neîncrederea față de instituțiile statului și soluțiile pe care acestea le propun, soluții în absența cărora lucrurile nu pot avansa în societate.
Într-un interviu acordat de Joseph Heath publicației Voir Montréal, profesorul de filozofie de la Universitatea din Toronto precizează de ce, din punctul său de vedere, anticonformismul, în general, nu este neapărat necesar, iar în formele lui extreme este chiar indezirabil, distructiv și ilegal: „Forma cea mai profundă de anticonformism este comportamentul antisocial! Pentru că dacă faceți ceva extrem astfel încît nimeni nu încearcă să vă imite, este pentru că faceți ceva complet nebunesc. Iată de ce sloganul nostru este Îndrăzniți să vă conformați!“.
Forța polemică face din Mitul contraculturii. Rebelii, consumul și capitalismul una dintre cele mai pasionante apariții ale genului pe piața noastră de carte, iar precizia analizei o recomandă ca pe un model al abordării societății de consum, al modelor sociale și al strategiilor de marketing, calități în raport cu care acuzele aduse autorilor de către unii critici, ba că ar fi exponenți ai gîndirii de stînga, ba că s-ar situa pe o poziție ultraliberalistă, sau reproșul de a formula sofisme nu prea subtile ori de a juxtapune, la nivelul exemplelor, unele elemente extrase din cultura de masă cu repere ale culturii savante devin secundare.
Cartea este convingătoare cînd arată că rebelii sînt incapabili să producă o viziune coerentă a unei societăți libere sau să elaboreze un program de reformă aplicabil. Impasul contraculturii rezultă din privilegierea fantasmelor rebeliunii extreme în locul acțiunii ameliorative.
Trăiască politica!
În concluzie, stimați cititori, oricît de cool este să fiți revoltați, oricît de respectabil este să încurajați marketingul etic, oricît de natural este să căutați să vă împliniți dorințele și să evitați reprimarea lor, oricît de mult disprețuiți uniformitatea și supunerea, oricît de conștienți ați devenit de brandurile vestimentare, oricît de mult vă displace faptul că trebuie să faceți lucrurile conform regulilor și, în ultimă instanță, oricît disprețuiți conformismul, evitați să deveniți dependenți de shopping ori, mai rău, să vă apucați de droguri sau alcool și, mai ales, nu vă gîndiți la sinucidere. Nu vă lăsați fermecați și induși în eroare de mitul contraculturii, care face victime și, din păcate, nu înregistrează nici un rezultat notabil. Morala cărții pe care am prezentat-o este aceea că pentru toate problemele și nemulțumirile există o singură cale: sistemul politic și democratic.

Joseph HEATH & Andrew POTTER
Mitul contraculturii. Rebelii, consumul și capitalismul
Traducere Dan Flonta și Bedros Horasangian, Editura Comunicare.ro, 2011, 288 p.