Andrea Bajani cu Alina Purcaru

Andrea Bajani, a photo by Salone Internazionale del Libro on Flickr.

Andrea Bajani, un tînăr și apreciat scriitor italian, a venit recent în România pentru a-și lansa romanul De vei lua aminte la greșeli, apărut la Editura Humanitas, în colecția „Cartea de pe noptieră“ și tradus de Smaranda Bratu Elian și de Elena Bunget. Cartea, care a cules pînă acum premii importante, pornește de la un episod cu mare încărcătură sufletească: Lorenzo, personajul central, vine în România pentru a-și înmormînta mama, o femeie de afaceri stabilită de ani buni aici. Romanul ia forma unei scrisori adresate mamei pierdute, dar timpul povestirii prinde și detalii din cotidianul românesc, cu omniprezenta Casă a Poporului, cu fantome ale comunismului de-abia prăbușit, dar și cu instantanee din viața italienilor veniți aici cu afaceri în anii ’90. Dialogul cu Andrea Bajani a fost posibil mulțumită lui Vlad Russo, care a asigurat traducerea.

Nu sînteți la prima vizită în România, mai mult, ați ales această țară ca loc al acțiunii romanului De vei lua aminte la greșeli. Ați scris părți din carte cît timp ați stat în România?
În România am făcut mai multre drumuri și am avut de fiecare dată cu mine carnețelul în care îmi notez diverse lucruri. Mi-am luat note în carnete întregi. Dar nici un marinar nu plînge în fața unui pericol în timp ce-l trăiește, ci doar atunci cînd a ajuns în port. Nu scrii decît atunci cînd te întorci de la lucrurile pe care le-ai trăit, indiferent că sînt bune sau rele. Apoi, cînd scrii, se nasc altele, de care habar nu aveai înainte.

La un moment dat, în preajma Casei Poporului, unul dintre personajele cărții, Cristian, șoferul român, spune despre Ceaușescu și români: „Le e rușine să se mîndrească cu el“. Vă refereați la faptul că simt mîndrie și le e rușine să o arate, sau că le e rușine de trecutul recent?
Voiam să spun un lucru mult mai puțin clar, mai complex. Anume că românii, deși nu numai ei, dar ei în mod special, sînt într-un moment istoric deosebit, în care trecutul, oricît de dificil, e singurul lucru care există cu certitudine. Prin urmare, oricît ar fi de dureros, de greu, de dificil, el reprezintă casa în care te-ai născut. Mai e ceva: propaganda americană, occidentală, capitalistă spune că viitorul va fi mai bun decît a fost trecutul. Prin urmare, singurul mod de a spune că viitorul e mai bun e să spui că trecutul e rău. Mai ales atunci cînd trecutul e diferit de modelul pe care îl propun ei. Însă viitorul pe care l-au făgăduit nu vine. Așa că, într-un anumit sens, să speri la viitor înseamnă să trebuiască să crezi că trecutul a fost rău. Cum acest viitor nu vine, se instalează sentimentul că astăzi este mai rău decît a fost. Asta și pentru că, dacă elimini trecutul, ca fiind rău, și elimini și viitorul, care nu mai vine, înseamnă să rămîi suspendat în nicăieri. Trecutul, ca simbol, este locul acestei contradicții. Dar unde există contradicție, acolo e omul!

Printre oamenii cu care ați stat de vorbă de fiecare dată cînd ați revenit în România, care a fost atitudinea cea mai frecventă de raportare la trecut: nostalgică, echilibrată sau critică?
Cred că echilibrul nu e în general caracteristic ființei umane. Da, am întîlnit nostalgici, dar lucru mai îngrijorător este că am întîlnit persoane care nu sînt mulțumite de propriul prezent. Nostalgicii rezolvă problemele, dar cei care nu sînt mulțumiți de prezent nu. Nostalgia e un sentiment foarte consolator și prea puțin util. Mai grav, mai îngrijorător este să vezi oameni care spun că astăzi este rău decît persoane care spun că a fost rău cîndva.

Vorbeați, chiar dacă metaforic, despre pericolele cu care se confruntă marinarul. Ce anume vi s-a părut îngrijorător la realitatea pe care ați descoperit-o aici?
Nu cred să fi existat ceva îngrijorător. De astfel de griji se ocupă politica. Literatura se preocupă de om. Și de cum face el ca în anumite situații să aducă la lumină ceea ce se află în el. Ceea ce am văzut și văd, însă nu doar în România, pentru că omul e același peste tot, e un sentiment acut al derutei, al rătăcirii. De a nu mai ști cine îți este propria mamă. Cartea mea tocmai despre asta vorbește: despre un fiu care pleacă să-și caute mama, pentru că nu mai știe cine e. Astăzi, condiția în care trăim este exact asta: nu mai știm cine ne este mama. Nu întîmplător trăim vremuri în care mișcările de tip new age iau avînt și căutarea originilor ajunge aproape o obsesie. România mi s-a părut locul în care acest fapt era în mod deosebit evident. E ca și cum am fi uitat sau n-am mai fi știut unde ne este locul de baștină. Ne-am obișnuit să trăim pe beton și avem impresia că ăsta e pămîntul. Ni se pare de la sine înțeles, numai că pămîntul a fost acoperit cu beton și noi trăim departe de el.

De ce ați ales tocmai România, nu Bulgaria, nu Polonia, nu orice alt loc, pînă la urmă, pentru a plasa acțiunea acestui roman despre pierdere, căutare și despre mamă?
Pentru că există o legătură culturală foarte puternică între Italia și România. România este cea mai importantă comunitate de străini din Italia, iar noi, italienii, am fost prima comunitate de străini investitori din România. E o legătură foarte puternică.

Revenind la literatură, de ce ați ales persoana a doua pentru a scrie acest roman, care, datorită acestui lucru, seamănă cu o lungă și tristă scrisoare adresată unei mame dispărute?
Pentru că a scrie o scrisoare presupune, în primul rînd, să identifici un destinatar. Această scrisoare este una neobișnuită, pentru că Lorenzo (personajul central al cărții, cel care revine în România pentru a afla cum au fost ultimii ani din viața mamei sale - n.red.) nu mai știe cine e destinatarul: el știe cum fusese mama lui, dar nu și ce a devenit. Într-un fel, a scrie o scrisoare înseamnă să cunoști o adresă. Așa că în momentul în care Lorenzo îi găsește adresa, reușește să-și găsească mama. Iar în momentul în care va reuși să-și găsească mama, va reuși să crească și să devină bărbat.

Este, evident, vorba despre un roman centrat asupra unui parcurs al cunoașterii de sine. Aș vrea să știu ce alte subiecte v-au interesat în restul cărților pe care le-ați scris și dacă există vreun subiect recurent în romanele dumneavoastră.
Cred că în istoria literaturii există un subiect recurent. Literatura s-a ocupat dintotdeauna de aceleași întrebări: cine sîntem și de unde venim. Într-un fel sau altul, orice roman dramatizează aceleași întrebări. În mod evident, fiecare scriitor are propriile teme, asta și pentru că fiecare are o experiență proprie. Ultimul meu roman publicat în Italia, Ogni promessa (Fiecare promisiune), pune întrebări încă mai apăsat trecutului, în special perioadei celui de Al Doilea Război Mondial. Sîntem într-o perioadă istorică pe care o numim Anii Zero, un mod de a spune că trecutul nu există. Există doar prezentul. De fapt, noi venim de undeva, și ultimul meu roman își pune tocmai această întrebare: cum faci să-ți amintești amintirile altora? Îi avem pe ceilalți înăuntrul nostru, cu întreaga lor poveste, chiar dacă este foarte îndepărtată. Romanul spune povestea unui tînăr de 30 de ani care ajunge în locurile în care bunicul său a făcut războiul, pentru a încerca să cuprindă, în propriul sine, trecutul, prezentul și viitorul.

Cît de frecvente sînt astfel de interogații, problematica trecutului, simplu spus, în literatura italiană?
Poate că nu atît de frecvente în literatura italiană de azi. Dar poate că nici în literatura timpului nostru nu sînt foarte prezente sau poate că, lăsînd literatura la o parte, în vremea noastră nu se pun astfel de întrebări. Săpăm prea puțin în străfundurile noastre pentru că ne e și teamă. Zilele ne sînt atît de pline de tot felul de lucruri, încît nu ne putem permite să ne dăm timpul necesar pentru a ajunge în profunzimea lucrurilor. De fapt, în literatura italiană de azi, mai ales în rîndul generațiilor noi de scriitori, se pun întrebări Italiei așa cum nu s-a întîmplat de multă vreme. În acest sens, Berlusconi, care a dus-o de rîpă în ultimii 20 de ani, a avut măcar meritul de a provoca niște oameni să-și pună întrebarea „de ce?“.

Aș face trecerea de la episodul Berlusconi la un alt moment de gestiune a abuzului. Cum a modificat spațiul litear italian situația lui Roberto Saviano?
Cred că în nici un mod, în sensul că Saviano a devenit un simbol, astfel încît a ajuns să se sustragă oricărui tip de categorisire și să devină un punct de referință supraliterar. Pe de altă parte, a dat încredere multor scriitori care au început să-și interogheze mult mai puțin temător propria țară. Dar literatura a rămas tot o chestiune de divertisment, cum a fost de cîțiva ani încoace. Nu din punctul de vedere al modului în care e scrisă. Ci din cel al receptării.

Cum așa, mai concret?
Scriitorii sînt buni ca pată de culoare, pentru rubrica diverse. Sau pentru a li se solicita telefonic întrebări despre ce se întîmplă în lume. Nu au un spațiu de dezbatere, acest spațiu nu există; chiar dacă noi scriem în ziare, în secțiunile de literatură, care, de fapt, sînt citite de foarte puține persoane. Sînt suplimentele pe care oamenii le abandonează în momentul în care cumpără ziarul.

Nu pot totuși să nu mă gîndesc la Eco, care a încercat un dialog între cultura înaltă și cultura de masă. Să fi fost un eșec?
Nu cred că acest lucru e adevărat în ce-l privește pe Eco. A fost doar dacă ne gîndim la Numele trandafirului. Umberto Eco e un autor bine vîndut, dar nu neapărat și asiduu citit. E un autor pe care mulți îl cumpără, puțini îl citesc și dintre ei, mulți se cam plictisesc citindu-l. A devenit și este un personaj foarte popular, interesat el însuși de cultura populară, dar care, din fericire, nu face cultură populară, de masă. Nu cred că acest compromis poate fi făcut citind sau scriind romane ca și cum ar fi romane ale culturii de masă. Pentru că, de fapt, la mijloc e implicat un procedeu foarte literar. Cred că nu se poate gîndi nimeni să placă tuturor și că scriitorul care face literatură nici nu ar trebui să se gîndească la mulți cititori. În ce mă privește, nici la puțini. Ce trebuie să facă scriitorul e să propună o experiență și să vadă cine i-o va împărtăși. Dacă nu se găsește nimeni, asta e!

Există în Italia un gen dominant, mainstream, prizat de foarte mulți? Cunoașteți, probabil, acele romane americane extrem de populare, toate cu acțiunea plasată în Toscana. Cum stau lucrurile în Italia?
Mainstreamul e un concept al marketing-ului și nu al literaturii. E mainstream tot ce vinde un anumit număr de exemplare. Mainstream e o cifră, nu un cititor și cu atît mai puțin un scriitor. În ce privește mainstreamul, cititorii vor fi întotdeauna o minoritate. Cît despre faimă, riști să faci turul unor cartiere întregi dintr-un oraș și să nu găsești pe nimeni care să știe numele unui scriitor celebrisim. Cititorii sînt o minoritate. Există însă două tipuri de cititori. Sînt cei care, la un an după ce au citit cartea, o țin minte, pentru că le-a lăsat ceva. Și cititori care după o săptămînă nu mai știu ce au citit. Pe mine mă interesează primul tip de cititor. Al doilea e cititorul mainstream. Primul citește romane care mă interesează, al doilea alege romane americane plasate în Toscana.

Sînt oameni din mediul literar, academic chiar, care spun că poți să prinzi gustul cititului de oriunde, că e mai bine să citești romane americane plasate în Toscana decît nimic și că, pornind de la ceva de consum, poți să ajungi să-ți rafinezi gusturile.
Pornind de la mainstream ajungi la mainstream. Cititorul de mainstream va cere oricărei cărți ce i-a dat cartea precedentă. Nu cred că există în cuvîntul scris o valoare în sine. Nu scrie nicăieri că cuvintele scrise pe o foaie de hîrtie reprezintă o valoare. Asta și pentru că dacă așa ar fi stat lucrurile, plecînd de la instrucțiunile de folosire a unui celular, s-ar putea ajunge la Ulise de Joyce. Cînd, de fapt, de la instrucțiunile de folosire a celularului se ajunge la instrucțiunile de folosire a iPod-ului. Exact după cum faptul că ești un consumator asiduu de telenovele și de seriale nu te trimite neapărat la filmele lui Mihalkov. Asta nu înseamnă că nu există cititorul lui Joyce care să vrea să citească și romanul american a cărui acțiune e plasată în Toscana, pentru pur divertisment.

E un punct de vedere ușor conservator! Aș vrea totuși să vă întreb în ce măsură dumneavoastră aveți nevoie de strategiile de marketing?
Absolut, cu siguranță! Chiar a avea opinii conservatoare e parte din marketing. Distinge produsul de altele! Lăsînd la o parte această polemică, cred că e momentul să apărăm literatura. Și nu numai din porniri conservatoare, pentru că nu mă consider un conservator, ci pentru a lăsa literaturii ceea ce îi e propriu și care e ceva opus conservatorismului. Și asta înseamnă a reda marea complexitate din care sîntem făcuți, marea complexitate care e greu de privit. S-o simplificăm, pentru a ajunge la cît mai mulți cititori înseamnă să-i privăm pe alți cititori de accesul la această complexitate. Așadar literatura este contrariul conservatorismului. Cititorul pe care îl caut eu este un cititor care, așa cum spunea un scriitor spaniol pe care îl eu îl iubesc foarte mult, Enrique Vila-Matas, este gata să accepte o conștiință radical diferită de a sa și nu le cere cărților să-i confirme că lumea este așa cum o vede el. Atîta vreme cît va exista această literatură, care trebuie apărată, ea nu va fi renunțat la sine și la vocația ei care este omul.