Traducere // Translate

Călin-Andrei Mihăilescu

      
Mai jos gasiti cuvintele scrise si citite de Ioana Parvulescu la evenimentul de lansare a cartii lui Calin-Andrei Mihailescu "Happy new fear". Doi oameni pe care NU E BINE sa ii pierdeti. Pur si simplu, ne sunt atat de aproape si ne pot imbogati numai fiind in preajma lor si a cartilor lor.


De ce îl iubim pe Călin-Andrei Mihăilescu

Pentru că a ales, la fel ca domnul Caragiale, să mănânce, nu "pâinea amară a exilului", ci "franzela pufoasă a exilului".
Pentru că, mâncând-o cu poftă, şi-a păstrat pofta de preparat feluri de cuvinte sau, în formularea prietenească a lui Dumitru Radu Popa, "aflaţi că acest monstru ciudat şi irepetabil s-a gândit la toate: se hrăneşte cu cuvinte!"
Pentru că e plurilingv şi multiludic.
Şi mai ales pentru că ştie să râdă (un obicei tot mai rar exersat în ziua de azi). Aş iniţia nişte antrenamente de râs, iar antrenor ar putea fi Călin.
Pentru că se simte bine şi pe plaiurile mioritice canadiene şi în toate Bucureştiurile din lume.
Pentru că e frate de sânge poetic cu Şerban Foarţă şi pentru că a inventat nu pictopoezia, ca Brauner plus Voronca, ci poeziarul sau poemarticolul.
Îl iubim pentru inteligenţa şi cultura lui pe care se străduieşte - absolut zadarnic -  să le ascundă în diverse jocuri pentru copii. Şi rafinaţi.
Pentru că e baroc şi barocul din fire n-are lecuire.
Pentru că dincolo de jocurile lui fermecătoare, ideile sunt serioase pentru oricine mai are un dram de minte, inimă şi literatură.
Pentru că a avut fericita inspiraţie de a face o carte cu ilustraţii şi mai ales pentru Oana Babeţi, care i-a desenat ideile cu o precizie uimitoare. De altfel portretul lui Călin-Andrei Mihăilescu de pe coperta a 4-a e cel mai bun portret de pe toate coperţile a 4-a văzute de mine.
Pentru povestea morţii lui Armand Călinescu spusă de Erszi.
Pentru metafizica parcărilor şi cea a Miţe-lor.
Pentru oraşele lui: pentru Buclucureşti (după alţi autori clasici deja citaţi, Tâmpitopole) şi pentru Istanblues, şi inegalabil evocatul Kafkaracal al vacanţelor la bunici.
Pentru traducerea în engleză şi wrongleză a cuvântului moft care-l depăşeşte la puncte pe whatever.
Pentru că multe poveşti par a fi din serialul Seinfeld und Zeitfeld.
Pentru cele două articole despre cei Doi Marcşi (favoritele mele) şi pentru că a inventat o metodă de a-i alunga pe inepţii adepţi ai acelui Marx pe care-l ştim noi şi anume: "Marx de-aici!"
Pentru că ştie să ne încurajeze mai realist decât un refren mereu la modă: "Do worry! Be happy". Ca în urarea pe care grecii, cei de azi,  în faliment, şi-o spuneau de Crăciun: "Merry Crisis!" Şi pentru că, vorba autorului, "criza-i soră cu românul", care român e adesea "criţă-n criză".
Îi dorim lui Călin, acum, chiar dacă suntem abia în prejma echinocţiului de vară, Happy New Year! Happy New Fear! şi în spiritul caragialesc cu care am început:
Happy New Beer!
    
Ioana Pârvulescu, epigon


"Nu sunt oare faptele caricaturi ale adevarului, de vreme ce sunt stapanele-cu-bici ale curiozitatii?" Calin-Andrei Mihailescu in cartea "Happy new fear!"Tuesday, 14 June 2011 5:12 AMAstazi (maine)14 iunie citesc un poem, reintalnesc un om inteligent, talentat, dedicat vietii si care ma bucura considerandu-ma prietena + incerc sa gasesc o casa de batrani sau scoala care isi doreste sa primeasca o donatie de carte de la editura Curtea Veche. Toate la aceeasi ora si in cadrul aceluiasi eveniment: lansarea cartii "Happy New Fear!" de Călin-Andrei Mihăilescu  




Calin-Andrei Mihailescu: "Romanii au pierdut in toate domeniile in afara de ceea ce se numeste grai"



Calin-Andrei Mihailescu

 Este scriitor si profesor la University of Western Ontario din London, Canada.  A emigrat in tara frunzei de artar deoarece este singurul spatiu aleatoriu care il lasa sa se reinventeze asa cum simte. Vorbeste despre Romania critic si este un fin observator a tot ceea ce se intampla cu societatea romaneasca contemporana. Calin-Andrei Mihailescu povesteste cum si-a redefinit normalitatea in Canada si cum a scapat de crispari si provincialisme.

In diverse epoci ale vietii sale, autorul a fost sau este dependent de aforism, Andrei, Arghezi, bancuri, Baudelaire, Beaches, barfa, Borges, bridge, Caragiale, carti, Cézanne, condus repede, Corina, Cortázar, 2 Mai. Si n-am ajuns decat la litera D. Asa a inceput dialogul despre Romania, Canada, literatura si societatea romaneasca cu scriitorul Calin-Andrei Mihailescu.


Background:

Calin-Andrei Mihailescu este profesor de spaniola si literatura comparata la University of Western Ontario din Canada. A fost redactor-sef al jurnalului Asociatiei Internationale de Literatura Comparata "Literary Research/Recherche littéraire" intre 1997 si 2005 si director al Centre for the Study of Theory and Criticism intre 2002-2006. A publicat carti in limba romana, engleza, spaniola si franceza. S-a nascut in 1956 la Bucuresti, a absolvit cursurile liceului Iulia Hasdeu. A urmat apoi facultatea de litere a Universitatii Bucuresti sectia Romana-Spaniola. Are un master in literatura comparata la University of Totonto si doctoratul tot in Literatura Comparata in cadrul aceleiasi universitati.


O intrebare mult prea simpla: Cine este Calin Andrei Mihailescu?

Raspunsul ar fi simplu pentru vecinii mei, dar bine ca l-ai intrebat pe cel din fata ta. Calin Andrei Mihailescu e un timp care fumeaza, joaca fotbal, danseaza, are doi copii, scrie in cateva limbi, preda cursuri universitare in Canada, conduce repede, se misca usor, ironizeaza nepedepsit, calatoreste mult, mai fumeaza... E un individ caruia i se pare 
 
Linearitatea unei vieţi sau a istoriei duce drept în cimitir: e imaginea dată de raţiunea simplă deghizată în destin. O carte pe care o scriu acum se numeşte Un balet de ricoşeuri, un şoz filosofic în care atât ideile, cât şi viaţa sunt definite prin mişcări ca de bile de biliard care zboară
 
 
Calin-Andrei Mihailescu
caraghios sa vorbeasca la persoana a treia despre el. Imi plac multe si pe multe dintre ele le fac. Sunt hedonist, dar nu amoral; sunt inalt, dar nu excesiv; ma rad in cap, dar nu zilnic. 

Cinci cuvinte care il definesc 

"Pentagonul simturilor mele este asmutit. Ratiunea simpla e o muza flasca precum istoria, care trebuie umflata. Sunt un agent al extinderii si raptului ratiunii (Stefan cel Mare era atletul lui Hristos). Scriu in mai multe limbi: dimineata intr-una, dupa-amiaza intr-alta, ca sa ma pierd si sa nu ma ratacesc plictisindu-ma. Cand ma simt prea bine cu mine, incerc sa rezolv o problema de matematica (eram prost la matematica in scoala), sau incerc sa fac calcule statistice complexe, sa invat geologie sau astronomie –pana cand ma izbesc de zidul propriei mele incompetente. Doare, dar face bine. Momentul acela ma face sa ricosez, asa ca iluzoriul meu drum drept rezulta si din asemenea ricoseuri. Linearitatea unei vieti sau a istoriei duce drept in cimitir: e imaginea data de ratiunea simpla deghizata in destin. O carte pe care o scriu acum se numeste Un balet de ricoseuri, un soz filosofic in care atat ideile, cat si viata sunt definite prin miscari ca de bile de biliard care zboara – magic? – prin aer si timp. Traiectoriile lor sunt produse de ciocniri reciproce; peisajul e reliefat, are puncte de intensitate in care gandirea zboara sau devine dureroasa, iar simturile trec unul prin celelalte. Cum lucrurile astea sunt inevitabil si autobiografice, fluiditatea lor e – intr-o masura fara masura – si a mea."

Copilul Calin Andrei Mihailescu?

Cel de-atunci? Eram scund, hiperactiv, competitiv, jucam tenis dar imi placeau cam toate sporturile (din lista carora am ramas doar cu inotul, fotbalul, ping-pong-ul si tenisul). Am  inceput sa citesc mai serios pe la 12 ani, ceea ce m-o fi ajutat sa ma inalt, desi mai tarziu decit cei de varsta mea, asa ca in timpul liceului eram sarcastic, histrionic, iute si rebel. Cu fiecare poanta spusa si cu fiecare baietandru pus jos prin replici rapide, mai cresteam vreun centimetru - doi. Apoi, intr-o vara printr-a XI-a, am crescut cam 30 de centimetri. Nu
 
Literatura a început să-mi placă, dar tot ca joc. Şi acum cred că singurul lucru limpede şi constant în viaţă este jocul. Mi-a plăcut să fiu jucător, să fac joc din te miri ce, şi cred că m-am maturizat atunci când, mulţi ani mai târziu, competiţia, obsesia de a câştiga la orice, chiar la mersul pe jos sau la băutul unui pahar cu apă, a fost complet înlocuită de gratuitatea jocului.
 
 
Calin-Andrei Mihailescu
 mai stiam ce sa fac cu mainile, cu corpul meu – deodata aveam prea mult din toate; doar ca hainele si pantofii imi ramasesera prea mici. Eram in lumea minunata a Alissei, usor halucinat de relaxare. Atunci mi-am dat seama ca te obisnuiesti cu binele foarte usor, dar ca si mai usor e sa crezi ca ti se cuvine si, astfel, sa devii arogant.

Jucam tenis foarte frumos dar, pirpiriu fiind, nu prea aveam spor cu adversarii, asa ca o luam pe cocoasa constant. „Si ce frumos jucasem, domnule... dar aveam un cusur – aveam draci", dadeam cu racheta de zgura terenurilor de la Dinamo, am rupt cateva. Cum pana acum n-am rupt nici o carte, pesemne ca mi-oi fi gasit vocatia de la o varsta relativ frageda.

Pasiunea pentru literatura

"La 14 ani, ca tot romanul, am primit buletin. Eram voios: puteam sa-mi inchiriez barca in Cismigiu sau Herastrau de unul singur. Desi scund, imi placeau fetele, asa ca le duceam cu barca pe lacurile capitalei. Buletin aveam, dar nu si bani, asa ca vindeam sticle goale (cate n-am mai spalat!), ba chiar si carti din biblioteca mamei. O data am dus la anticariat cateva numere din Secolul XX,. Si asta zice: 
-Reviste nu cumparam.
-Dar ce cumparati?
-Carti.
-Ce carti?
-Pai ce, dom'le, vrei sa-ti spun doua milioane de titluri?
M-am intors acasa, am saltat vreo 20 de volume, le-am vandut, m-am plimbat pe lacul Cismigiu de vreo trei ori, iar m-am dus cu sacul la anticariat, iar in Cismigiu, anticariat-Cismigiu, pana cand mi-au luat ochii cateva carti pe care le-as fi vrut pentru mine. Cum nu m-am nascut cu organul afacerilor (am facut si o virtute din asta, stii, fantasma baieteasca, ce vrei...), am vandut vreo douazeci de carti si am cumparat cinci cu banii luati pe ele. Atunci am inceput sa citesc, dincolo de colectia „Clubul Temerarilor", Jules Verne si Alexandre Dumas. Cand, printr-a noua, am dat de Dostoievski, lumea a inceput sa se uite ciudat la mine. 

Literatura a inceput sa-mi placa, dar tot ca joc. Si acum cred ca singurul lucru limpede si constant in viata este jocul. Mi-a placut sa fiu jucator, sa fac joc din te miri ce, si cred ca m-am maturizat atunci cand, multi ani mai tarziu, competitia, obsesia de a castiga la orice, chiar la mersul pe jos sau la bautul unui pahar cu apa, a fost complet inlocuita de gratuitatea jocului. Jocul imaginativ strica armonia pisaloaga a lumii, pe care sporturile de competitie o ascund si o exalta. Jucandu-ma, am dat de literatura si nu ma mai satur de ea, poate unde nu sunt atipic si din punctul asta de vedere. N-am semnat niciun carnet de partid, si nici secte n-am format ori condus, desi mi-ar fi fost usor s-o fac. Nici sa intru in politica sau sa devin boss. Maestri imi sunt cativa oameni care si-au ras de lume: Diogene, Nietzsche, Caragiale. Unul statea intr-un butoi, altul in muntii Elevetiei, celalalt, in fine, s-a mutat la Berlin. Eu sunt foarte social, asa ca am plecat din Germania, am lasat butoiul in munti si ma plimb de la Toronto la 2 Mai in fiecare an. Parintii m-au daruit cu o energie pe care o consum, cred, generos. Oamenilor le place asta si spun ca ii fac sa uite de mizeriile vietii.

Orice viata e o poveste elastica

Pe la 17 ani ma apucasem sa citesc filosofie – Nietzsche, Kierkegaard, Camus, pana cand l-am descoperit pe Hegel, un filosof teutonic de arid. De cum m-am pus cu burta pe Hegel, am constatat urmatoarele aspecte: perdelele erau groase si fetele din jur disparusera. Unde nu devenisem prea serios si sistematic; si parca aveam prea multa dreptate. M-am lasat de Hegel dupa cateva luni, m-am intors la Nietzsche & co., si fetele au revenit. Aia filosofi mari. Nu ca mi-e usor sa ma despart de ei, dar de ce as face-o? Artele sunt fie plastice, fie elastice. Intre cele din urma, arta vietii, in care ma incerc: fluida, intensa, fara satiu, plina de umor, goala de lipsa lui, trecand de la fotbal la filosofie, la dans si amor, la predat cursuri si la baut palinca (viata traita fara sa-i incerci arta, e ca palinca fara alcool).

De ce spaniola?

„De ce nu?"‚ i-am zis mamei, cand (divortatul meu tata navetand intre Barcelona si Madrid in acele vremi franchiste) mi-a sugerat sa dau la liceul „Iulia Hasdeu", transformat peste noapte, de o idee experimentala a malitiosului Minister al Invatamantului, in liceu de filologie spaniola. Am dat-intrat-satisfacut la acest liceu – que era genial –  unde am avut norocul de a fi mustruluit de un profesor mare, de nervosul, madrilenul-in-pronuntie, delicatul, calvitiatul, cu-degete-ingalbenite-de-fumat cavalerul Luciliu Costin, care ne preda zece ore de clasa si laborator pe saptamana si ne imbia cu teme pentru acasa care ne mai tineau prinsi inca vreo treizeci; ce mai, dascal sadea, poate chiar cel mai bun dintre multii pe care i-am avut. La sfarsitul clasei a noua puteam traduce poezie clasica romaneasca in metru clasic spaniol. Cum naiba?
 
Romania tineretii mele era o tara egal impartita de Caragiale si Stalin. Viata mea diasporatica s-a impartit intre acelasi Caragiale si Borges, amandoi oameni de o generozitate inaparenta dar certa.
 
 
Calin-Andrei Mihailescu

In facultatea semi-cacofonic numita de „limba si literatura romana" am studiat de toate, in romana si spaniola, dar mai cu seama poetica – era drumul de mijloc dintre studiul limbii si studiul literaturii. Profesorii care m-au invatat lucruri greu de uitat se numeau Gelu Ionescu, Ion Coteanu, Alexandru Sincu, Liviu Onu, Emanuel Vasiliu (si nu vreau sa il uit pe Marcel Petrisor, maestrul meu spiritual, dar nu ideologic, din liceu). Intre scriitorii care m-au influentat? In primul rand Caragiale. Apoi Arghezi si Ion Barbu, intr-o mare masura, Nichita Stanescu si Marin Preda intr-o masura mai mica, plus o intreaga generatie de tineri autori: poetii optzecisti – Ion Stratan, Mariana Marin, Ion Muresan – oameni neocoliti de suferinta. 

Dintre scriitorii straini, cine?

Dante, Borges, Kafka, Dostoievski, Emily Dickinson, Thomas Mann, Nabokov, Calvino, Cortázar. Si, iarasi Caragiale, care, pentru felul romanesc al rasei omenesti de a-si petrece viata, pe-atunci imi parea cel mai acut observator. Nu mi-am schimbat parerea. In ironia si cinismul atat de umane ale lui Ion Luca cel Batran m-am regasit intotdeauna, ca si instantaneu (asta e partea proasta a caragialismului – imediatetea). Caragiale este pentru mine un capitalist primitiv: este o acumulare nestavilita, pofticioasa, fara scuze, in tot ce a scris, incercand, cu toate supernaturalele transformari ale stilului sau, sa nu piarda nimic din ce descoperise anterior. Intre multele lucruri pe care nu le intelesesem despre el cat am trait in Romania, acesta statea mai presus: de ce a plecat el din tara si, mai ales, de s-a mutat la Berlin? 

Romania tineretii mele era o tara egal impartita de Caragiale si Stalin. Viata mea diasporatica s-a impartit intre acelasi Caragiale si Borges, amandoi oameni de o generozitate inaparenta dar certa. Caragiale e mai generos decat vesnicul sau geaman, Eminescu, dupa cum Borges e la fel de generos ca Miguel de Cervantes sau Rabelais. Generosii de geniu au umor; ei pot cobori in mizeria natiilor lor – si in cea a speciei noastre – pentru a mantui ce poate fi mantuit din noi.
 
Azi, cred, nu mai exista exil, ci doar azilul economic, deghizat sau nici macar, precum si o circulatie crescanda. Lumea noastra e de navetisti, nu de exilati si de aceea loialitatile devin usor deplasate, problematice, imaginative.
 
 
Calin-Andrei Mihailescu

Cum se vede dinafara ce se intampla in Romania

"Cred ca mai toti incearca sa se salveze din hardaul in care au fost aruncati. Se creeza astfel mafii, gasti ori elite, zone esoterice, arii de nouveaux riches care se vor si prezinta ca fiind la distante stelare de masele si namolul din de care s-au despartit pentru a intra, curat, in existenta. 

Dorinta de a scapa de ceea ce i-a fost dat nu e exclusivitatea romanului; ii este, insa, tipica. Escapismul intretine fragmentarea societatii romanesti (unde clasa de mijloc e ca trasa printr-un inel si aproape sudamericana in sublima ei inexistenta). Familiaritatea pe care romanii o au cu o Romanie-loc-de-cumetrie o banalizeaza sufocant, minor, morbid, intr-un loc tocmai bun de parasit. 

Defectele constitutive – nombrilismul, pripeala, aplecarea catre scandal, smecheria, descurcareala si nesimtirea ca expresie a simtului comun – fac din Romania o tara colorata si prea semnificativa pentru ea insasi pentru a fi interesanta si pentru multi altii. Institutiile secretului si ale sacrului – „Serviciile" si Biserica – isi impart aceasta tara pe care nu vor s-o imparta cu nimeni. Toate acestea se desfata in public, asta mi se pare caracteristic pentru larma ultimilor ani. Si, acum, transformarea marilor orase in parcaje de-abia deghizate de mersul bara la bara. Cum sa mai evadezi?

De ce Canada?


Europa occidentala era, la mijlocul anilor 80, inghesuita intre atentate teroriste, proximitatea Uniunii Sovietice si darza libertate sustinuta de americani. Simteam ca, dupa o vreme, m-as fi sufocat acolo. Iar, pentru emigrantul din estul continentului, mai toate jocurile erau deja facute: dupa ce iti spuneai povestea din gradina zoologica dedincolo de cortina de fier, deveneai doar exploatabil. 

As fi vrut sa raman la Paris, dar era plin de parizieni, asa ca am plecat in Canada (Statele Unite erau, sub administratia Reagan, prea de dreapta pentru gustul meu, nu foarte educat pe atunci). Un bun prieten din junete statea la Toronto, oras in care m-am stabilit si pentru ca nu stiam mai nimic despre Canada. Era un spatiu aleatoriu mai degraba decat alienant, un ceva mare si curat care, cum aveam sa descopar, te lasa sa-l reinventezi cat te tin baierile.

Ce ai pierdut si ce ai castigat alegand Canada?


Am scapat de teama de Securitate si de firavele sentimente ca as fi exilat, mai ales dupa un „atentat de avertisment", petrecut in primavara lui 1988 la Toronto (franele masinii imi fusesera taiate expert). Facusem cativa ani emisiuni la BBC si la Europa Libera, dar ce ii stimulase mai mult pe baietii cu ochi albastri fusese o serie de douasprezece emisiuni, „Utopia romana", pe care BBC-ul a transmis-o de cateva ori. In alarmase, probabil, nu virulenta sa anti-comunista, cat precizia analizei. Atunci mi-am impus sa nu-mi mai fie frica, pentru ca daca voiau sa scape de mine, puteau s-o faca usor. Curios, atunci m-a parasit si sentimentul de izolare al exilatului. Tot raul spre bine. Azi, cred, nu mai exista exil, ci doar azilul economic, deghizat sau nici macar, precum si o circulatie crescanda. Lumea noastra e de navetisti, nu de exilati si de aceea loialitatile devin usor deplasate, problematice, imaginative. Am castigat aici multe si am pierdut putine din cele pe care le purtasem cu mine. Sper ca primele sunt bune si cele din urma, rele.
 
Nu stim, de pilda, daca suntem chiar destepti sau prosti sadea, nu stim cat suntem de ghinionisti, ori daca desteptaciunea nu e ghinionista – astea-s lucruri schimbacioase – dar stim cand suntem indragostiti si cand nu.
 
 
Calin-Andrei Mihailescu

Primul lucru care te-a socat

Venind dintr-o cultura in care marea parte, nevazuta, a ice-berg-ului national era facuta din presupozitii, din lucruri neanalizate si, de fapt, dintr-un semidoctism cu staif, m-a socat disciplina, seriozitatea si simplitatea muncii corecte la care erai invitat sa participi. O combinatie fericita de soliditate si de libertate. Canada mi-a redefinit normalitatea, m-a facut sa scap de crispari si provincialisme. In Romania, atunci si acum, ce e major trebuie sa fie anormal; in Canada, nu. Aici am invatat sa fiu (horribile dictu!) eficient. Aerul e limpede, traficul – aerisit, mediul – curat. O seceta, un cutremur sau sau niscai indundatii nu sunt fi invocate pentru a ne schimba modul de viata sau pentru a sari in bratele tamaduitoare ale unei biserici ori secte. Normal, socul produs de normalitate trece repede.

Care e pretul platit pentru normalitate?

Lucrurile devin prea usoare. Or, eu alesesem cai mai grele, care sa insemne ceva. Acum mi-e, prea adesea, prea usor ce fac, ceea ce-mi induce o anume laxitate fata de lume, pana la blagoslovita neluare a ei in serios. Ce-am castigat este o spontaneitate aproape deliranta; ce-am pierdut e vointa si placerea de a repeta. Sa-i spun „efectul Heraclit"? M-am lasat dus de el, si nu doar o data.

De ce scrii?

Vorba lui Borges, intrebat daca ii place mai mult sa scrie sau sa citeasca: „imi place mai mult sa citesc. Citesc ce vreau, scriu ce pot". Asa ca scriu cat pot. Pana in vara lui 1990 scrisesem mult in romana, fara mare placere, insa. Atunci m-am intors in Romania debandadei de dupa prima mineriada. Dupa aceea si de aceea m-am oprit din scrisul in romana (in sapte ani ca am scris doar cateva texte pe limba noastra) – nu-mi mai venea. Am scris insa mult in engleza, franceza si spaniola. In 1997 Liviu Papadima m-a invitat sa scriu pentru Vineri, suplimentul cultural al Dilemei. Si atunci m-am reapucat de scris in romana. 

Primul text pe care l-am scris se numea "Tara europsita", o pagina intensa pe care am scris-o cu o placere pe care n-o mai incercasem niciodata scriind in romana. De atunci nu m-am mai oprit. In Romania am publicat sapte carti in ultimii sase ani si am in plan inca doua pentru anul viitor. Am facut si radio si televiziune, dar scrisul e, pentru mine, forma fundamentala de expresie in afara oralitatii si a amorului. Sigur, filmul e colorat si miscator, dar, forma artistica naiva, are forte expresive inferioare celor ale literaturii. Filmul este o petrecere pasiva si parsiva a timpului. 

Asa ca scriu pentru ca nu pot altfel si mai am si standarde inalte in ce priveste scrisul romanesc. Sunt putini autori romani pe care pot sa-i citesc; cotidienele si, in mare masura, presa culturala, vehiculeaza stiluri si atmosfere irespirabile (romana de televizor fiind barbarizata prin agresiuni fara alt rezon). Daca nu s-ar citi atat de putin, nu s-ar scrie atat de mult(a maculatura pentru o lectura maculata). Cand publici, te confrunti cu ceva ce nu mai este al tau si pe care nu il mai poti schimba, esti mort pentru textul tau. Cei ce scriu bine o fac cu moartea pre moarte dansand. Sa scrii bine e singura moralitate a scrisului, mantuirea estetica a lui si a ta. Si daca nu privesti aceasta stare surazandu-ti ironic, esti dublu pierdut, ca o statuie asediata de porumbei.

Femeile din viata ta...


Sunt, doamne, trei femei in viata unui barbat lipsit de surori. Ce aiureala, cand fiecare femeie e un univers. Si mama am, si fiica am si parintii mei s-au despartit cand aveam trei ani si am fost crescut de femei (tata, fiind de duminica, era cald dar era rar), de Tedi, bunica mea de vis, de Mami cu ochi albastri si vointa valhalica si de Neta cu inima de aur – matusile in casa carora multe zile si duminici am petrecut, dimineata – ochi carpiti pe burta goala pana la impartasania de la biserica Trei Scaune (mai veche decat Bucurestii); cu mama nu tineau fitele, ma sculam la sase dimineata, micul dejun il faceam cu schimbul si, impreuna, casa bec, asta pana pe la 17 ani, cand bunica-mea, Tedi, a venit sa stea cu noi, si de-atuncea, trai neneaca: ma sculam pe la 11, masaje, cafele, clatite, totul cu o surazatoare incredere. 

Crescand printre femei, nu mi-a fost frica de ele atunci cand evantaiele amoriului si-au inceput jocul de schimbari atmosferice. Lipsa fricii mi se revelat ca o libertate pe care neprietenii si nestiutorii – de care de ce m-as sinchisi? – o numesc libertinism. Uneori usurinta da, totusi, in usuratate, iar orice-amor e o casa noua. Daca pacatul originar este monogamia, atunci nu sunt lipsit de virtuti. Cred ca nimic nu e mai neidentic siesi decat neasemanarile dintre femei, asa ca nu am alterat unicitatea femeilor pe care le-am intalnit. 

Putine lucruri stim cu certitudine – nu stim, de pilda, daca suntem chiar destepti sau prosti sadea, nu stim cat suntem de ghinionisti, ori daca desteptaciunea nu e ghinionista – astea-s lucruri schimbacioase – dar stim cand suntem indragostiti si cand nu. Oricat de  bine ne-am ascunde de noi insine, stim cu o nemiloasa certitudine cand nu mai iubim – si nu stim de unde ne vine cunoasterea asta, pe care slaba-ne natura o pune iute in carca vreunui zeu. Pe mine ma mana o sete de viata, de experiente, de prospetime, pentru care am platit preturi mici.

Pe de alta parte, copiii mi-au recalibrat androginia interioara, mi-au accentuat calitatile si mi-au precizat defectele: cu Ilinca si cu Andrei o faceam pe tatal real, pe mama imaginara si prietenul mereu prezent; de la fata mea am deprins o gratie a vietii careia nu-i dadusem de miez inainte.

Pasiunea pentru 2 Mai si Vama Veche

Aveam vreo zece ani cand m-am dus prima data la 2 Mai. Sa fi fost nu mai mult de o suta de oameni, mai mult nudisti decat textilisti, pe plaja atunci foarte lata; toti se stiau cu toti, o endogamie de elita. Ma imprieteneam cu pustoaice si pusti pe care nu ii mai reintalneam anul urmator – plecasera in Franta sau in Germania sau in America. Dar 2 Maiul ramane, indiferent daca daca trece, ca acum, printr-o eclipsa de cadre aristocratice, ori chiar fanii lui se intorc sau nu. Aparentul sat e asezat pe mai multe granite deodata, la mijloc de rau si bun, in mijlocul Romaniei si in miezul plecatului din ea. Nu puteam fugi de 2 Mai: era, doar, locul si punctul de fuga al Romaniei Mici. Romania mica (nu Romanica) este o intamplare suava a lumii, si acolo merita intr-adevar sa traiesti. E un loc discontinuu, un arhipelag al timpului: utopic pe margini, cu centru ucronic. Inainte, Vama Veche era cu un pas mai aproape de neolitic decat 2 Maiul. Acum, cand ma intorc acolo, imi petrec zilele la 2 Mai, iar noptile ma petrec in dansul Vamii (nicaieri in Europa nu ase danseaza ca acolo). 2 Mai, insa, mi-e prezent pentru ca exista la mai mult ca perfectul fermecator.
 
Pana acum vreun an-doi, doar la ProTV se vorbea rastit. Acum toate televiziunile isi exhiba o limba dubioasa, intamplatoare si agresiva, isi protubereaza mandibulele, ecranele se umfla si se apropie de ochiul tau de leguma, telespectatorule.
 
 
Calin-Andrei Mihailescu

Cum vezi Romania din Canada?

Intrebarea imi aminteste de bancul (?) sovietic, readaptat adesea, in care un celebru poet se intalneste la o receptie cu seful NKVD-ului, care il intreaba:
- Ce mai faceti, tovarase X?
- Chiar asa, tovarase general, ce mai fac eu?

Generalizand, Romania despre care intrebi este o tara incinsa de scandalurile de peste zi, care alimenteaza agresiunea de peste noapte pana a doua zi. Lipsit de scandal, care este banditismul vietii, timpul tarii apune si viata ei se ineaca in non-eveniment. Agresiunea musamalizeaza stalcirea simtul moral si civic si neparolismul unei populatii bronzate in fata televizoarelor. 

Pana acum vreun an-doi, doar la ProTV se vorbea rastit. Acum toate televiziunile isi exhiba o limba dubioasa, intamplatoare si agresiva, isi protubereaza mandibulele, ecranele se umfla si se apropie de ochiul tau de leguma, telespectatorule. Ca e asa, e trist, dar e si nimerit la o natie care a inlocuit lipsa vocatiei misionare cu pasivitatea spectatorului; care nu a prea facut parte din altceva, ci si-a facut parte facand exceptie. Ca la noi, la nimenea, dar macar sa ne tina amuzati pana la Judecata de Apoi, cand nu stiu cum se vor justifica romanii altfel decat prin limba lor care a supravietuit miraculos si care acum e luata la tranta cu mare osardie. 

Ar fi nevoie de o criza geologica pentru a se schimba toatea astea; o schimbare la fata nu mai e de ajuns. Sau, poate – si asta e mai fezabil – femeile o pot salva, ca, in sexista Tara Romaneasca, doar barbatilor li se cuvin se toate cele, pe cand femeile trebuie sa castige medalii la olimpiade, sa fie cele mai bune studente, sa fie sarea pamantului, stii tu mai bine...
    
Pe de alta parte, copiii mei isi petrec verile in Romania (familie, prieteni, locuri – sunt doimaisti si ei), le place mult, se simt si romani si canadieni si nu sufera de nicio anxietate identitara. Dar stiu ca doar Romania mica, in care te vezi cu cine vrei, in care stai cat iti vine si in care nu trebuie sa castigi ca sa traiesti, e locul vacantelor lor. Poate ca, dupa ce isi termina facultatea, vor sta mai mult in tara, sa vada si cum e sa muncesti intr-insa.

De ce iti place sa predai?


Nervul histrionic nefiindu-mi atrofiat, imi sta in gene sa-l stimulez. Am nevoie sa comunic cu studentii, sa ne tinem tineri gandind impreuna. Invat si eu de la ei, mai ales de la doctoranzii mei, care sunt multi si destepti si care scriu teze pe subiecte foarte diferite – asa ca trebuie sa citesc ce citesc si ei. 

In plus, exista o perioada de gratie intelectuala in viata fiecaruia, in genere cam intre 18 si 25 de ani, care e ca o fereastra imaginara prin care contemplam cerul cu un entuziasm a carui origine o ignoram. Predand, sper ca ii ajut sa prelungeasca era aceasta cu cativa ani si sa incetineasca accelerarea declinului. Ce noroc sa poti vorbi cu un tanar, aflat la varsta gratiei, care te ajuta sa-i vorbesti ex tempore, nu ex cathedra!


2 comentarii:

Anonim spunea...

Deunamor, literatura erotică postdecembristă:

Înfierbîntate ca şi spiritele la decembrie ’89 şi după, trupurile şi-au făcut intrarea triumfală pe toate porţile cetăţilor româneşti. Prin graniţe, găuri şi ecrane – toate acum himenale timpane bubuitului de tobe techno–rap–hip-hop–manea – se făcură auzite, beethovenian, tunetele sexului. După ce sexul se reprezenta, aplecat, prin gaura cheii, s-a deschis uşa şi golurile publice s-au umplut de părţi private. După decenii de victorianism puturos – răzbunarea prin dezgolire; după sărăcia totului – bogăţia detaliilor; după stahanovismul de oţel al ciocănarilor şi al secerătoarelor – lascivitatea nudurilor care cheamă pînă îţi pierzi numele; după chircirea ceauşistă – erecţia automată; după machismul agro-industrial fără reflux – orientalismul de bütik; după „vom face totul” – „ce-am făcut ?”; după interdicţia avortului (naţionalizat din ovare pînă-n frunte) – concepţiile anticoncepţionale; după discreţéi – concreţéle; după interzicerea homosexualităţii – secularizarea ei; după Samizdat – Sapizdat; după hoţi-membri-vardişti – curve-fraieri-moralişti; după „umăr la umăr” – „număr de număr”; după tovarăşii de viaţă luptînd pînă la moarte – moartea mică ce ne-mpreună; după tăierea electricităţii – eros unplugged; după bordelul de Partid – cel de stat în el; după „de pe lîngă” – drept înăuntru; după „vai !” – „hai !”; după agitaţia vizuală – spectatorlîcul cu o singură mînă; după omagii fierbinţi – oltence fierbinţi; după Tratatul de la Varşovia – antanta cu sexul; după cenzuraticul „nu se poate” – liberul „cînd pot, totul se poate”; după Scînteia – Plai cu boi; după ei – noi (deşi noii ăştia-s la cheremul unor – cîtor ? – nouveaux ruşi).


Acestor schimbări să le spunem istorie şi să o privim pe aceasta cu atenţia care o bucură, căci împlineşte vîrsta post-lolitică la care se poate da la liceu şi intra. Mai toate făcăturile acestei istovitoare istorii au coborît sub linia brîului, astfel încît centrul de greutate s-a mutat către genunchi, care mereu dau să tremure a orgasm acefal. Genunchii fandează crăcănaţi pe mîlul care creşte pe panta (rhei) spre cer, adunat în aceşti ani de imensitatea pornografiei planetare dar şi balcane: în fine sîntem sincronizaţi cu Occidentul într-o partuză globală [...]

Steve Finnell spunea...

you are invited to follow my blog