ion pop

Carnet
De zile-ntregi am tot auzit marea
urcând valuri, izbind în stânci
ca să cadă, iarăşi şi iarăşi.
Acum, în sfârşit,
s-a liniştit,
mai respiră abia.
Poate că oboseşte şi marea,
ca un Sisif al apei.
Bogliasco, Liguria, octombrie 2010

Octombrie
E foarte multă, ciudat de multă linişte-n mare, –
inima mea, pe-acest ţărm al Liguriei,
e singura care face zgomot.
În spatele meu sunt pini şi măslini, iar mai departe,
în memorie, peste munţi,
păduri de fag şi stejar în toamnă,
de pe continent, dinspre holdele de porumb uscate
cu bostani de aur peste cârtiţele cartofilor, sub fumuri,
foşnet de chipuri dragi, viii şi morţii mei,
un pic osteniţi de lungile drumuri
spre ora asta de rezumate.
Un copil a şi ajuns, iată, în vârful cireşului, –
de-acolo, dintre clinchete roşii, se vedea lumea toată, –
un adolescent a rămas o clipă pe treptele şcolii de la oraş,
în pantalonii lui bufanţi, cu stofa lor demodată
ţesută-n casă de mâini bătrâne, –
cu ochii suspendaţi,
se pierde
spre-o nălucire cu lan de ovăz argintiu,
unduind în soare.
E melancolia lui, încă verde.
Şi cărţile-apoi, prin ani, ziduri de apărare,
pe sub asedii, şi atâtea ferestre
într-una singură, făcând viaţa dreptunghiulară,
cu pieţe sub vânt şi statui ecvestre
decât de bronz mai degrabă de ceară,
şi geometrice elegiile, madrigalurile puţine,
şi singurătăţi, şi părinteşti bucurii, şi dureri secrete
ale unui ins semănând cu mine.
Şi-mi pare că-a fost şi moartea-ntr-o zi,
şi-un pic de posteritate,
cu oasele de peste şapte ani, norocoase,
doar ca versuri albe dezgropate
din lutul cu sânge-nchegat,
pentru o scurtă (mă tem) înviere.
Şi cu alte ferestre şi porţi, cu alte şoapte, lăcate
şi strigăte.
Iar acum în faţă
cu această ciudată, suspectă tăcere,
în care-mi aud numai inima
la un capăt de continent.
Aducând
puţinele roci, puţinul sânge, dragile voci,
rămase în toamna din gând.
Să fiu foarte atent
(în şoaptă îmi spun)
să nu cumva să tulbur pacea din mare,
în ora asta înaltă, de-amiază,
cu inima asta mică a mea
un pic prea tare bătând:
poate acolo se deliberează
se vor trage, poate,
şi concluzii curând.
Dar poate că marea nici nu-i interesată
de-aceste provinciale
întoarceri elegiace –
a făcut o excepţie doar cu unul, Blaga, odată,
iar acum tace
numai fiindcă nu bate vânt.
Sigur e doar că-n ora asta de pace
inima-mi bate tare,
cu mult prea tare.
Poate da, poate nu,
se aude şi-n mare.

Ioanei Em. Petrescu, in memoriam

Da, iubită prietenă, s-ar putea
să murim şi noi, definitiv,
ca păsările şi frunzele. La urma urmei,
nimeni n-a scris
despre vreo Cruciadă a vulturilor,
nu cunoaştem
nici vreo Istorie a foşnetului universal.
Şi nu se scandalizează nimeni.
Spre consolare, m-aş putea întreba, desigur,
ca Acela din Orient,
unde eram eu
mai înainte ca mama şi tatăl meu
să se fi întâlnit. Ori să citez din memorie
versurile celebre în care valurile
fac loc altor valuri,
iar soarele stins în cer
lasă să se nască alt soare.
La toate aceste sfaturi ale Înţelepciunii
nu pot răspunde decât,
foarte simplu, că e păcat.
Atâta tot: e păcat.
Am fost, totuşi, sarea care-a văzut sarea,
apa care s-a oglindit în ape,
flacăra bucuroasă că luminează,
şi adiere de vânt am fost,
şi furtună ştiind că-i furtună.
Cum ştiu şi acum, în această oră,
că, la sfârşitul sfârşitului,
voi fi pedepsit pe nedrept
să uit tot ce am fost,
să nu-mi mai aduc aminte
de ceea ce am fost obligat
să păstrez în memorie.
Destul de obosit, însă,
destul de plin de răni şi de gemete,
ca să primesc osânda
ca pe-o iertare.