Traducere // Translate

Interviu cu Nicolae Balotă


Dora Pavel: Faptul că vă număraţi, domnule profesor Nicolae Balotă, încă de cînd eraţi student, printre cei care i-au fost atît de apropiaţi lui Lucian Blaga oferă o şansă oricărei tentative de a rememora „una dintre cele mai înalte conştiinţe lirice ale veacului“, cum l-aţi definit cîndva. Cum l-aţi cunoscut?

Nicolae Balotă: Cum şi cînd? Mi se pare ciudat, întrucîtva mişcător să-mi amintesc acum acele zile, îndepărtate azi, ale tinereţii mele, cînd, în anii de război, în refugiul la Sibiu, l-am întîlnit, l-am văzut pentru întîia oară pe cel care urma să-mi fie magistru, maestru: pe Lucian Blaga. Sînt clipe în viaţă, şi îndeosebi în viaţa unui tînăr, cînd întîlnirea unui asemenea om este cu adevărat o epifanie, o apariţie, asemenea apariţiei sacrului, divinului. L-am văzut deci pentru întîia oară pe Lucian Blaga înainte de a-i deveni student, la Sibiu, undeva, într-un colţ de stradă, în centrul oraşului, la „Bulevard“, de unde se vedeau munţii. Era un colţ în care Blaga adăsta cu mare plăcere. Aveam s-o aflu ceva mai tîrziu, cînd aveam să-l întovărăşesc şi eu sau împreună cu un grup dintre cei apropiaţi lui. Se oprea şi se întorcea înspre coama aceea, care se întrezăreşte în Sibiu, a Munţilor Făgăraşului. Astfel l-am văzut într-o după-amiază, parcă era o înserare a unei zile de toamnă însorită, cînd însă pe munţi era deja zăpadă. Jos, în Sibiu, nu era. L-am văzut deodată pe cel pe care nu-l întîlnisem pînă atunci, dar pe care l-am recunoscut, şi l-am recunoscut cu bătaia aceea de inimă care, în copilărie, în adolescenţă, este atît de puternică, cu acea adevărată senzaţie de a vedea – cum credeau cei antici – divinitatea, Zeul. L-am văzut privind nu înspre mine, nu înspre noi, ci înspre munţii aceia, cu coama înzăpezită. A fost o clipă de epifanie. L-am recunoscut. Mai apoi, nu peste multă vreme, de altfel, aveam să păşesc cu o anumită emoţie într-o sală de curs – devenisem student, studentul lui –, la cursul de filosofie a culturii, la universitate.


Puterea magicianului

D. P.: În ce consta maieutica pe care magistrul o profesa printre mai tinerii săi confraţi?

N. B.: Mărturisesc că, după acea revelaţie luminoasă a chipului acestui om, înalt, cu ochii îndreptaţi înspre munţii din zare, după această ivire, apariţia magistrului la catedră, cuvintele sale, cursul pe care l-a început au fost mai întîi o decepţie. De ce o decepţie? Pentru că magistrul citea acolo, destul de monoton, cu o voce egală, chiar plictisitoare, un curs pe care îl cunoşteam dintr-un volum al său. Era cursul despre Orizont şi stil, cartea pe care o publicase şi pe care o cunoşteam atît de bine încă din anii mei de elev. Aşadar, o decepţie. Dar, iată, nu peste mult, aveam prima întîlnire, în seminarul lui. Aţi amintit cuvîntul maieutică, or, în seminarul lui, Blaga era într-adevăr maieutul spiritului, bun conducător de căldură spirituală. Moşea în noi – maieutica aceasta înseamnă –, ei bine, moşea în noi duhul. Cu toţii am simţit însă deodată – nu eram prea mulţi, nu eram ca în sala de curs – în prezenţa lui o prezenţă tăcută. Nici acolo nevorbăreţul Lucian Blaga nu se manifesta prea expresiv, zgomotos; retorica, această „artă găunoasă“ după o expresie a sa, nu era arta lui. Deci era în mijlocul nostru ca un fel de idol, ai zice inert, şi, totuşi, ce iradia prezenţa aceasta! Era, pentru noi, o prezenţă incitantă. Am simţit-o din acea primă şedinţă de seminar, la care m-am şi prezentat, cînd m-am înscris la una dintre lucrările pe care le propunea în anul acela programul său.

D. P.: Ce anume vă fascina, de fapt, din personalitatea lui Blaga în acel moment?

N. B.: În acel moment am simţit, dar nu mi-am dat seama de ceea ce, cum spuneţi, iradia această personalitate. Azi, în perspectiva trecutului, văd şi cred că definesc mult mai bine esenţa lui. Blaga era o făptură magică. Era o anumită magie a spiritului, o putere magică pe care o iradia personalitatea lui. Cum spun, era mai mult tăcut decît vorbăreţ, chiar dacă, din cînd în cînd, cuvintele lui răsunau oracular, şi acestea, cu o puternică încărcătură magică, chiar dacă ceea ce spunea nu era, analizat filosofic, deosebit de profund. Erau cuvinte de bun-simţ, erau cuvinte de îndemn, era cîte o rară, foarte rară critică a celor spuse de noi. De undeva, de foarte sus, din îndepărtări oarecum olimpiene însă, el cobora printre noi şi simţeam puterea acelui magus, a magului, a magicianului, care, într-adevăr, cu o nevăzută baghetă, ne conducea pe noi.


„Blaga avea perfecta conştiinţă a valorii sale“

D. P.: Poezie şi filosofie, cele două zone de creativitate în care s-a manifestat Blaga, au fost, cel mai adesea, receptate de către critică într-o interferenţă care merge fie înspre subordonarea poeticului de către filosofic, fie invers. Este corectă o asemenea percepţie a celor două puteri creatoare ale lui Blaga într-un determinism cu orice preţ?

N. B.: Nu. Departe de a fi corectă, este, cred, profund eronată. Nu se poate vorbi despre un determinism nici pornind de la poezie spre filosofie, nici de la filosofie spre poezie. Să nu vedem nicidecum în filosofia lui un fel de poematizare speculativă, respectiv, în poezia lui să nu vedem un fel de filosofare poematizată. Nu are niciun fel de legitimitate o asemenea opinie cu privire la cele două mari tărîmuri pe care s-a manifestat geniul lui Lucian Blaga.

D. P.: Extrem de orgolios, după mărturiile contemporanilor săi, foarte atent să-şi ordoneze fiecare rînd scris despre el, să păstreze fiecare notiţă, Blaga îşi construia cu grijă, încă din timpul vieţii, posteritatea. Era el, într-adevăr, aşa cum s-a spus, o statuie umblătoare printre oameni?

N. B.: Aş putea spune şi da, şi nu. Dacă era o statuie umblătoare... Nu ştiu dacă formula aceasta este cea mai potrivită. Îl văd atît de viu în faţa mea, încît nu cred că a fost cel care şi-a zidit o anumită personalitate statuară. Dar este cert că, pentru noi, cei din jur, era. Trebuie să ne gîndim că noi, cei apropiaţi, eram încă foarte tineri. Noi ne aflam într-o perioadă în care deveneam. Or, el era în faţa noastră deja făcut, opera îi era, într-un anumit sens pentru noi, rotunjită, încheiată. Eu cred că el avea această convingere în legătură cu sine şi cred că a avut-o tot timpul. El, ziditorul unui sistem filosofic, unul dintre ultimele, dacă nu chiar ultimul sistem filosofic construit într-o epocă cu totul nesistematică, în care fragmentarul, în care aforistica predomină asupra construcţiei
impunătoare de idei. Deci el avea, desigur, o înaltă opinie în legătură cu sine, perfecta conştiinţă a valorii sale. Aceasta putem s-o numim orgoliu şi, poate, pe un anumit plan moral, Blaga era cu adevărat un orgolios.


„Pentru noi, Blaga era modelul“

D. P.: Ca fost membru al Cercului Literar de la Sibiu, sînteţi în măsură să elucidaţi raportul care s-a statornicit între această grupare literară şi Lucian Blaga. Deşi aţi fost consideraţi prima generaţie postblagiană, înrîurirea pe care poetul şi filosoful o exercita asupra dumneavoastră la vremea aceea nu era atît de pronunţată, cerchiştii împărtăşind o altă ideologie literară, o altă poetică. În ce-a constat totuşi puterea de iradiere a unei asemenea personalităţi, de data aceasta asupra cerchiştilor?

N. B.: Să evoc serile acelea, pe care le petreceam împreună, în jurul lui, în jurul gazdei foarte primitoare, care erau profesorul Henri Jacquier şi soţia lui, în casa acestuia. O încăpere mare, plină de cărţi, pînă sus, în tavan. Erau rafturile bunului nostru profesor de limbă şi literatură franceză. Blaga însă, aici, în mijlocul nostru, era mult mai apropiat şi, în acelaşi timp, simţeam, mult mai îndepărtat decît chiar în acele şedinţe de seminar. Ce era el, ce reprezenta el pentru noi? Înainte de toate, pentru noi, Blaga era modelul. Un anumit model cultural. Cam în anii aceia se termina războiul, şi am să evoc o scenă pe care am trăit-o cu el. Devenisem destul de apropiaţi, pentru a-l întovărăşi în plimbările sale. Îi plăcea foarte mult să se plimbe pe sub arinii din Dumbravă. Ieşisem odată, cu el, destul de departe, în Dumbravă, acolo unde Dumbrava este străbătută şi de şoseaua care vine dinspre Răşinari. Ne aflam după acel 23 august, care a însemnat o răsturnare în situaţia din ţara noastră. O răsturnare pe care o simţeam atunci, de altfel – mărturisesc –, eu însumi, plină de speranţe. Dar, vai, urma apoi ca aceste speranţe ale noastre să se zădărnicească. Şi, cum mergeam noi, el, foarte tăcut, eu, de nouăsprezece ani, ne oprim deodată, pentru că, pe şoseaua alăturată, vedem un pîlc de ruşi călări, cazaci, cum le spuneam noi. Goneau, veneau dinspre Răşinari. Praful de pe şosea se ridica în jurul cailor acestora, care străbăteau pădurea, oarecum, precum caii, călăreţii Apocalipsului. Liniştea noastră, mai ales tăcerea adîncă a lui Blaga fusese sfărîmată. Ne-am uitat unul la altul, am rostit cîteva cuvinte. L-am văzut atunci pe magistru palid, de-o paloare teribilă, mortuară, aş spune. Ne-am dat amîndoi seama: barbarii erau printre noi! Or, în faţa acestei barbarii care se ridica, mi-am dat seama atît de bine atunci – cum îmi dădeam seama şi în şedinţele, în reuniunile Cercului Literar – că Blaga ne apărea ca o rezistenţă a culturii, ca model al acelei culturi pe care el o întrupa pentru noi, al acelor valori pe care el le reprezenta emblematic şi pe care, întrucîtva, le încorpora, el şi opera lui.

D. P.: Vremuri ostile v-au izolat apoi de el. Unde şi cum v-a surprins momentul morţii lui Blaga?

N. B.: În închisoare, la Jilava. Aveam şase ani de închisoare în urma mea, cînd deţinuţi mai proaspeţi, mai recent arestaţi, aduşi de la Malmaison, de la închisoarea de anchetă, după procesul lor – şi amintesc doi prieteni, pe Dinu Pillat şi pe Alecu Paleologu –, mi-au adus trista veste. Ne-am întîlnit, a fost o întîlnire bucuroasă, într-o sală de tranzit, în reduitul Jilavei. Şi, din primele cuvinte după îmbrăţişări, mi-au spus: „Ştii că Blaga a murit“. M-a durut. M-a durut atît de mult, pentru că făcea parte dintre acei oameni care îmi erau atît de apropiaţi. Aş putea spune că, precum părinţii, ai în viaţă şi părinţi spirituali, or, el era unul dintre aceşti părinţi spirituali ai mei. Şi, aşa cum nu urma să-l mai întîlnesc pe tatăl meu în viaţă şi pe alţi apropiaţi ai mei, la ieşirea din închisoare, tot aşa nici pe el nu aveam să-l mai întîlnesc. M-a durut foarte mult această veste pe care am aflat-o atunci. M-am dus, mult mai tîrziu, în micul cimitir din Lancrăm, acolo unde mormîntul lui se află în pămîntul sfînt al bisericuţei unde slujise tatăl său.


„Nu te uita în urmă, sîntem urmăriţi“

D. P.: N-am putea sări peste acea secvenţă, atît de întunecată şi de umilitoare chiar, a suspendării lui din învăţămînt, în 1948, urmată de punerea sa la index. Care era starea de spirit în care s-a aflat atunci Lucian Blaga? Cum s-a regăsit şi cum s-a refugiat apoi aici, la actuala Bibliotecă Universitară din Cluj, în Bîrlogul lui Faust, aproape de locul în care ne aflăm şi noi acum?

N. B.: Da, spuneţi: aici, pentru că Bîrlogul lui Faust este la doi paşi de noi, sîntem la Biblioteca Universitară din Cluj. La un anumit etaj, pe vremea aceea, începutul anilor ’50, se afla Biblioteca Filialei Academiei. Blaga fusese gonit – gonit, repet cuvîntul acesta –, izgonit din universitate, cum fusesem şi eu după prima mea detenţie, mă rog, eu, un începător în ale carierei academice, ca asistent. Deci fusese izgonit şi, pentru el, mai vîrstnicul, cel cu opera aproape încheiată, izgonirea aceasta a fost incomparabil mai umilitoare decît pentru mine. Blaga a suferit mult mai mult decît am suferit eu, care îmi dădeam seama, întrucîtva obscur, chiar dacă nu ştiam toate amărăciunile şi loviturile pe care urma încă să le trăiesc, ştiam obscur că am încă viaţa în faţa mea. Or, pe el, care avea o întreagă operă în urma sa, l-am văzut suferind. Chinuit şi obidit, înspăimîntat, urmărit. Îl petreceam pe strada Andrei Mureşanu în sus, înspre casa lui. Din cînd în cînd, îmi spunea: „Nu te uita în urmă, nu te uita, nu te uita, sîntem urmăriţi“. Mărturisesc că, uitîndu-mă din cînd în cînd, nu părea să zăresc ce anume suscitase într-însul neliniştea. Dar neliniştea aceasta, anxietatea exista. Iar aici, cum spuneţi, în Bîrlogul lui Faust, cum porecliserăm noi acea mică încăpere, sub treptele pe care de asemenea le porecliserăm Nebănuitele trepte, cînd coboram acea mică scăriţă de lemn, care duce undeva într-o cameră ciudată, închisă în adîncuri, îl găseam pe el acolo, lîngă măsuţa mică, aplecat peste textul german al Faust-ului lui Goethe, pe care îl traducea în anii aceia. Şi această traducere a fost, într-un anumit sens, pentru el, chiar ca un fel de alinare. Într-un fel, simţea că totuşi guvernanţii timpului aveau nevoie de el, că poate i se întindea o mînă. Dar mărturisesc că pentru el au fost ani de profunde suferinţe, ani întunecaţi.


„Blaga nu era un mistic“

D. P.: Blaga a avut faţă de ideea de credinţă o poziţie cu totul aparte, iconoclastă chiar. A fost el, domnule Balotă, un antimistic?

N. B.: E o întrebare la care răspunsul este foarte greu de dat. Dar voi încerca. Revin puţin la o ultimă întîlnire cu Blaga, pe care mi-o amintesc, cu cîteva zile înainte de arestarea mea. S-a petrecut aici, pe un culoar al acestei Biblioteci a Universităţii. Am venit să-l văd între Crăciunul lui 1955 şi Anul Nou. La patru zile mai tîrziu, urma să dispar, cum spun, pentru multă vreme. Blaga era foarte apăsat, foarte apăsat. Deşi, într-adevăr, îi apăruse Faust-ul, deşi i se solicitaseră chiar anumite colaborări, era tulburat. Îi era teamă, mărturisesc, şi şi mie, şi nouă, prietenilor săi mai tineri, ne era teamă să nu fie sedus, să nu fie undeva ispitit, corupt, să nu facă acel pact cu diavolul. Nu l-a făcut, fără îndoială, nu l-a făcut, chiar cu acele foarte vagi şi mici compromisuri pe care au izbutit unii să i le smulgă. Dar, ca să revin la întrebare: nu, Blaga nu a fost un credincios. Este chiar poate singurul lucru care, undeva, mă tulbura adînc şi mă înstrăina de el. Dacă Blaga a fost, cum spun, un om înzestrat cu puteri magice, dacă a fost un mag, un magician, el nu a fost nicidecum un mistic. Cînd, la ancheta la care am fost supus, eram necontenit presat să spun în legătură cu el formulele acelea şablon ale Securităţii, „filosoful idealist şi mistic“, mai ales „poetul mistic“, refuzam pentru a-l apăra pe el. Dar, cu adevărat, Blaga nu era – din nefericire, socot eu azi – un mistic, spiritualitatea mistică îi era străină. Singur Dumnezeu poate să spună în ce măsură a fost mai aproape sau mai departe de El. Şi a murit refuzînd asistenţa unui preot, deci o anumită întoarcere la cele sacre.

D. P.: Dacă aţi fi rugat – ceea ce şi fac acum, domnule profesor – să recitiţi o poezie a lui Blaga, la care anume v-aţi opri şi de ce?

N. B.: Iată, m-aş opri la una din poeziile pe care Blaga mi le-a citit în intimitate, şi poate de aceea şi sînt întrucîtva legat de ea. Ne-a citit nouă, mai ales celor din Cercul Literar, multe texte. Ni le-a şi dat într-o anumită epocă, în care se temea ca nu cumva unele dintre aceste creaţii ale sale să dispară. Voi citi, aşadar, Cîinele din Pompei: „Văzui în Pompei acel cîine roman./ Aşa ni-l voiră zeiţele sorţii –/ mulaj conservat în materia morţii,/ să nu-l putrezească nici ploaie, nici an.// Ieşise să scape de norul din uşă,/ de noaptea căzută din munte cu foc./ Dar cîinele, scurt răsucindu-se-n loc,/ se stinse rînjind şi muşcînd din cenuşă.// Te văd Dumnezeule – plumb, scrum şi nor –/ odată venind peste mine prin uşă,/ din muntele cerului, cotropitor.// Scăpa-voi doar pînă în poartă. Apoi/ muşca-voi în Tine a lumii cenuşă./ Tiparul în Tine păstra-mi-l voi“.
Dacă mă tulbură, şi acum şi întotdeauna, cînd recitesc această poezie este şi pentru că, în afara acelei lecturi, într-o seară anumită, am revăzut, am văzut cu adevărat oraşul mort, Pompei, şi mi-am reamintit atunci Cîinele din Pompei. E-adevărat, Pompei, care stă de obicei sub un soare strălucitor, era plin de pietre, de scrum şi cenuşă, care e întărită, împietrită de veacuri acolo. Totuşi, el nu era, nu e nici acum pentru mine un loc al morţii, sau doar un loc al morţii. Cuvintele acestea, „Te văd Dumnezeule – plumb, scrum şi nor“, mă tulbură pentru că întreb: era oare Dumnezeul, Dumnezeu cel Viu, al nostru, al creştinilor, pentru el doar un Dumnezeu cel mort? Era el, Lucian Blaga, unul care, asemenea lui Zarathustra al lui Nietzsche, credea doar în Dumnezeu cel mort? Mi-e greu să-mi închipui acest lucru şi, îndeosebi, sub soarele de peste Pompei, m-am gîndit mai degrabă la lumina celui care scrisese Poemele luminii şi la lumina la care se închina el şi dincolo de care, în transcendenţă, poate era, într-adevăr, Dumnezeul-Cuvînt-Lumină, Dumnezeu cel Viu, şi nu Dumnezeu de scrum şi cenuşă.
Cluj, mai 1995
Interviu realizat de Dora Pavel

Niciun comentariu: