poezia n-o citeşti, intră ea singură în tine, parcă faci dragoste

Când aţi văzut prima oară Berlinul, personajul cărţii dvs.?

Toate iubirile au un parcurs aproape identic. Cu oraşele e cam la fel cum e cu bărbaţii, cu pisicile, cu cărţile, cu florile de pe balcon.... La început e ca la teatru când, în plin întuneric, se ridică deodată cortina şi vezi, intri în iluzie ca în propria ta casă... Ăsta e extazul! Când începi să înveţi numele străzilor, numerele autobuzelor care te duc la Charlottenburg sau la Koeningsallee, că la Dollinger e cea mai bună Käsekuchen (prăjitură cu brânză) şi la Arkade, vitrina cu iepuraşi vii şi, în faţă, lângă chioşcul cu Berliner Curry­wurst, flaşneta pictată cu sirene.... şi mai ales când ştii sigur că doamna din S-Bahn care-ţi zâmbeşte dulce, după ce-i spui că vii din România, se încruntă brusc şi seamănă cu statuia lui Bismark, începi să simţi că, de fapt, scena aia mirifică de la început ar fi fost mai bine să fi rămas în spatele cortinei.

Când aţi descoperit cu adevărat oraşul, în care aţi avut mai multe rezidenţe?

Berlinul e de două feluri şi e la fel de adevărat şi pe faţă, şi pe dos, ca un palton cu două feţe. Primul a fost cel la prima vedere, cel instantaneu ca un „coup de foudre", cel din exteriorul meu, care mă îmbrăca în frumuseţea lui, pregătindu-mă pentru platoul de filmare... mirajul era mare, mi se citea în ochi, iubeam tot şi eram iubită de toţi. Mă îndrăgosteam de stilul Bauhaus, de dormitorul care avea acelaşi mobilier cu biroul, de casele decapitate de pe Kantstrasse ca nişte imense cutii de carton de aceeaşi înălţime, de femeile ciolănoase şi fără sâni, totul era de bun-gust, totul era şic, şi viespile care-mi intrau în paharul cu Apfelschorle (suc de mere) aveau un zâmbet mai îmbietor ca irezistibilul cântec al sirenelor... Toţi germanii mă iubeau, indiferent dacă i-am tradus sau nu. Asta era pe faţă.

„Berlinul m-a salvat de la moarte"

Iar pe dos?

Pe dos oraşele se văd mult mai târziu, ca paltoanele, pe care le întorci abia când observi că stofa a început să se roadă de prea mult purtat şi, culmea, abia atunci le cunoşti cu adevărat, le vezi partea lipită de trupul tău, cea care a împărţit cu propria ta piele căldura şi frigul, cea care ţi-a prins mirosul şi a amestecat cu el, fără menajamente, duhoarea containerelor în care oraşul îşi adună resturile menajere. Berlinul văzut - nu ştiu, pe dinăuntrul meu sau al lui - e un Berlin grăbit, un organism care te primeşte ca pe un transplant şi te respinge ca pe un transplant. Berlinul ăsta care m-a bucurat şi m-a durut mai mult decât orice pe lumea asta m-a salvat de la moarte, născându-mă a doua oară, ca să mă închidă, în cele din urmă, într-un palat ca pe Mary Stuart în Turnul Londrei.

Peste zece ani am văzut Berlinul din oamenii lui. Adevăraţii berlinezi au fost şi au rămas definitiv lângă mine, buni, calzi şi fără prejudecăţi, ca un fel de devoţiune pe care eu n-am mai întâlnit-o pe lumea asta decât la copaci şi la cai. Berlinezii născuţi în România - nu toţi, dar destui - nu au altă religie decât ura, poate unde au trăit jumătate din viaţă în iad şi cealaltă în rai. E impresionant, totuşi, cât de mult se implică ei în promovarea României. Apropo, Maria Tănase a fost prezentată la Berlin într-un impresionant concert prin vocea unei mari cântăreţe românce, stabilită de mult în America (Sanda Weigl), acompaniată de un taraf de „lăutari" japonezi, stabiliţi tot în America. A fost o mare onoare pentru România ca Maria noastră să fie reprezentată la Berlin de o „Măria neichii Mărie" americancă.

„Germanii adevăraţi" ştiu să iubească

Ce-au însemnat întâlnirile cu acest oraş pentru literatura dvs.?

Întâlnirile primei vederi au însemnat „der Englische Garten", vinul francez de la „Reste fidele", Savigny Platz, „le quartier latin" al Berlinului, superbele păsări de noapte din Kreutzberg, steagurile colorate de pe balcoanele homosexualilor, câteva piese la Berliner Ensemble... După zece ani au urmat apariţiile la „Marele festival internaţional de poezie", un DAAD ca Mănăstirea Meşterului Manole, care ziua creştea şi noaptea se surpa, iar eu, nenorocită de Ană, zidită degeaba în zid... şi pe urmă oamenii, unii alergând cu laţul hingherilor după câini morţi - atenţie, am intrat în debaraua metaforelor! - alţii cu mâini blânde, cu alifii parfumate, cu prişniţe, cu plimbări în locuri plăcute şi numai ale noastre ca banca de pe Leonhardtstrasse, ca vaporul de pe Spree, ca Insula păunilor, ca Inselgalerie. Habar n-aveţi cât ştiu să iubească germanii adevăraţi, chiar şi germanii „insensibili", cei rămaşi în România îţi întind mâna la nevoie, numai „sensibilii" sunt neînduplecaţi şi vindicativi, în definitiv, cineva trebuie să mai facă şi dreptate pe lumea asta! Nu ştiu de ce îmi vine acum să spun „Dacă Dumnezeu n-ar fi exista, ar fi trebuit inventat".

Aveţi un ritual al scrisului? Când şi cum scrieţi?

N-am niciun fel de ritual, nici la iubit, nici la mâncat, nici la toaleta zilnică, nici măcar de sărbători. Ritualul e rutină, obişnuinţă, dogmă. Eu am chef, nu am ritual, deşi spun unii că sunt o poetă tehnică, profesionistă, emancipată. Se pare că sunt foarte „apreciată".

Scriitoare şi traducătoare

Nora Iuga a debutat în literatură în 1968, cu volumul de poezie „Vina nu e a mea". Scriitoare de cursă lungă, în cei peste 40 de ani de literatură a publicat aproape 20 de volume de proză şi de poezie, unele dintre ele traduse în străinătate. A fost recompensată cu cele mai importante premii din România şi a obţinut distincţii prestigioase în Germania, unde a beneficiat de mai multe burse de creaţie.

În paralel cu cariera de scriitoare, a desfăşurat o bogată activitate de traducătoare. A tălmăcit în limba română volume de Günter Grass, Ernst Jünger, Elfriede Jelinek, Paul Celan sau Christian Haller. A semnat, de asemenea, traducerea unora dintre cărţile Hertei Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură din 2009: „Animalul inimii" , „În coc locuieşte o damă", „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul" .

„Literatura se află într-un impas peste tot"

În ce etapă a destinului dvs. de scriitor vă aflaţi acum?

Deşi intuiţiile nu m-au trădat niciodată şi aceste „coup de foudre"-uri pe care le-am tot pomenit la mine s-au dovedit aproape întotdeauna câştigătoare, ca toţi caii nefavoriţi la „Pariurile austriece", unde mă ducea tata mare când eram fetiţă şi jucătorii pasionaţi veneau la mine să-mi ceară un număr pe care pariau, de parcă aş fi fost Oracolul din Delphi, despre destinul meu prezent şi viitor nu pot să spun nimic. Ştiu doar că atunci când recitesc ce scriu în ultima vreme mi se pare tot mai interesant şi tot mai departe de gândirea curentă, în acelaşi timp văd că tot mai puţin confraţi, chiar şi prietenii mei buni, se entuziasmează de ce fac acum. Sigur, şi creierul se toceşte şi nu mai taie, ca un cuţit vechi... nu mi-e frică atât că m-a părăsit talentul, cât că mi-am pierdut spiritul critic.

Ce este literatura în lumea românească de azi?

Mi-e greu să răspund. Avem scriitori tineri mai mulţi şi mai buni ca niciodată. Nu avem vârfuri. Există o nivelare peste tot - globalizarea se simte în toate. Când dispar graniţele, dispar şi formele de relief distinctive - câmpiile sunt foarte plicticoase. Am impresia că literatura se află într-un impas peste tot. Ai noştri sunt prea sexuali şi prea religioşi, ai lor, prea inventatori. Compozitorii şi artiştii plastici se orientează mai bine pe drumuri nebătute, fără marcaj, scriitorii bâjbâie încă după un cerc roşu sau o cruce albastră... Ah, dac-ar veni unul să caşte şi din gâtul lui să iasă o lebădă şi să cânte dublul concert de Bach la trompetă....

Ce cărţi vă atrag în ultima vreme?

La început, citeam tot ce-mi cădea în mână. Nu mă puteam opri din citit, de la colecţia „Femei celebre" până la „Adolphe" de Benjamin Constant. Asta când aveam 11 ani. Pe urmă am tot urcat, oprindu-mă în staţiile mari, de la Dostoievski la Cehov, Thomas Mann, Camus, Faulkner, Grass. Vârful a fost James Joyce. Vorbesc numai de proză, fiindcă poezia n-o citeşti, intră ea singură în tine, parcă faci dragoste. Acum am relaţii strânse cu japonezii, au un fel de a privi lumea cu ochelarii mei. Dimineaţa, când mă uit în oglindă, mă mir că nu am ochii oblici şi pomeţii mai proeminenţi.

O frază din volum sună astfel: „Fizionomia unui oraş pe care ţi l-ai însuşit, pe care ţi l-ai construit. Pe care îl porţi înlăuntrul tău, creşte acolo şi tu ştii că atunci când îţi va umple tot spaţiul va trebui să-l pui la loc de unde l-ai luat". Aţi pus la loc Berlinul scriind această carte?

Când am scris fraza asta, cu bătaie mult mai lungă decât o arată cuvintele, o rosteam cu durere resemnată ca în faţa inexorabilului, nu voiam să-mi arăt sfâşierea interioară... acum chiar răsuflu uşurată; până şi Berlinul poate deveni indigest la un moment dat. Îl pun la loc şi promit să nu mai întorc niciodată capul înapoi, că m-aş preface pe dată în stană de piatră, ca nevasta lui Lot.

Cum arată prezentul Norei Iuga?

Mai că-mi vine să întreb, parafrazându-l pe Eminescu, „unde să găsesc colinda care spune adevărul?". Prefixul vârstei mele va fi peste câteva zile 8, e un prefix ca o cabană la care ajungi într-o noapte de iarnă, abia trăgându-ţi sufletul, fericit că ai dovedit-o şi pe asta. Aşadar, 8 e o cabană. Nu ştiu dacă la primăvară, la topirea zăpezii, am s-o pornesc spre alt versant, nu ştiu creasta muntelui de mă mai cheamă, ştiţi, eu sunt „capră", aşa că nu mă judecaţi prea aspru dacă iubesc înălţimile, „vina nu e a mea", aşa mi-am intitulat primul volum de versuri, poate intuisem ceva încă de pe atunci... gata cu poliloghia.

Pe scurt, am fost un om bun, foarte bun, nu pentru alţii, pentru mine. Nimic nu mi-a plăcut mai mult decât să fac bine ca să fiu iubită. Şi am fost iubită. Simt cum îmi pierd farmecele de la o zi la alta, aşa cum îmi cade părul, cum mi se rup unghiile, cum uit cartea pe care am citit-o săptămâna trecută. Mă aud râzând tot timpul, fiindcă râd pe dinafară.

Dar înăuntru?

Înăuntrul meu doarme cineva, altul visează. Închipuiţi-vă ce noroc, îi place ce vede în vis. Nu mai pot să scriu decât despre mine. De fapt, asta am făcut tot timpul, dar pe vremuri mă costumam, acum m-am îngrăşat. Sunt o scriitoare de scrisori şi pe ei nu-i interesează „nimicurile personale". Ştiu că vor veni unii pe care o să-i intereseze. Acum vorbesc tot timpul cu Nino (poetul George Almosnino, soţul decedat al scriitoarei - n.red.) în gând. Trebuie să torn discuţiile astea pe hârtie, cum torni zeama aburindă în castronul rece.

Suntem în plină iarnă. Mi-aţi putea povesti o iarnă de neuitat?

Tocmai pentru că suntem în plină iarnă, afară ninge liniştit, în casă arde focul şi mama povesteşte cu glasul rar şi dulce, eu ţin firele de lână prinse 'ntr-un fascicol care-mi înconjoară încheieturile mâinilor şi ea scoate unul din grămadă şi-l înfăşoară pe ghem... aşa se întâmplă totul. Aşa se scrie şi poezie şi... „te uită cum ninge decembre" şi a trecut şi Crăciunul.



"Berlinul văzut e un Berlin grăbit, un organism care te primeşte ca pe un transplant şi te respinge ca pe un transplant."

"Berlinezii născuţi în România - nu toţi, dar destui - nu au altă religie decât ura. "

"Există o nivelare peste tot - globalizarea se simte în toate. Când dispar graniţele, dispar şi formele de relief distinctive - câmpiile sunt foarte plicticoase."

"Avem scriitori tineri mai mulţi şi mai buni ca niciodată. Nu avem vârfuri."

"Nimic nu mi-a plăcut mai mult decât să fac bine ca să fiu iubită. Şi am fost iubită. "
Nora Iuga
scriitoare