Cu Sanda Weigl, prezentînd România muzicala si pe Maria Tănase

Sanda Weigl s-a născut la Bucureşti, unde a locuit pînă la 13 ani, cînd familia a decis să emigreze în Berlinul de Est. Şi-a petrecut adolscenţa sub influenţa pozitivă a mătuşii, văduva lui Bertolt Brecht, Helene Weigel. A făcut parte dintr-o trupă rock est-germană, unul dintre cîntecele acesteia devenind numărul unu în topurile vremii. În 1968, după ce a împărţit manifeste împotriva invadării Cehoslovaciei de către sovietici, a fost arestată şi a avut de petrecut 3 luni în închisoare, după care o lungă perioadă i s-a interzis să mai apară pe scenă sau să înregistreze discuri. Sanda Weigl a colaborat cu regizori faimoşi, precum Robert Wilson sau Luc Bondy, lucrînd în teatrul Schiller din Berlinul de Vest. Emigrată în 1992 la New York, a adaptat melodiile Mariei Tănase pentru ritmurile specifice jazzului. Succesul muzicii sale în cluburile newyorkeze i-a adus numeroase cronici pozitive în presa germană şi în cea americană. În prezent, Sanda Weigl este acompaniată de instrumentişti japonezi, împreună cu care cîntă în turnee în Statele Unite şi Germania.

Ai copilărit în Bucureşti şi acolo ai ascultat-o pentru prima oară pe Maria Tănase. De la ultimul tău concert din Bucureşti, de la Teatrul Odeon, au trecut deja 3 ani.
Trei? Nu patru? Da, e mult...

Cîţi ani aveai cînd ai ascultat-o prima dată pe Maria Tănase?
Aveam şase ani şi mama mi-a spus că restaurantul ăsta se numea Mon Jardin. Parcă o văd şi astăzi. Nu o să uit niciodată. Nu ştiu dacă fiecărui copil de şase ani îi rămîne atît de clar în amintire aşa ceva. M-a atras în primul rînd felul cum arăta, era atît de frumoasă şi, îţi dai seama, pentru un copil un om de patruzeci de ani poate părea în vîrstă, dar mie nu mi-a lăsat impresia asta deloc.

Care a fost piesa care te-a impresionat atunci cel mai mult?
Lume, lume...

Să ne întoarcem la Bucureşti. Cînd familia ta a decis să părăsească România, tu aveai 13 ani.
Da, eram la şcoală. Ştii, ăsta a fost singurul lucru care m-a bucurat să plec, că eram înainte de clasa a VII-a şi m-am bucurat că nu mai trebuie să dau examenul (rîde).

Asta se întîmpla în 1962. Care au fost motivele ce i-au făcut pe părinţii tăi să aleagă să plece?
Au fost motive politice. Au fost daţi afară de peste tot, n-au mai avut voie să lucreze. Au avut noroc că nu au fost băgaţi la închisoare. Mama era foarte tînără, nu avea vreo vină. Tata aparţinea grupului în care erau Koffler şi Pătrăşcanu. Cu ei a lucrat tata în timpul războiului, el a scris manifeste împotriva lui Antonescu. Tata ştia germana şi engleza, asculta Radio Londra şi scria manifestele. El nu era în partid, dar era antifascist. După război nu a avut funcţie în partid, a fost profesor la Universitate în Bucureşti, la Psihologie. Într-o bună zi s-a dus însă la Universitate şi nici nu i-au mai voie să intre. El nu a ştiut de ce, de fapt. Şi mama a păţit la fel, şi ea a fost dată afară. Ea lucra la Editura Tineretului, făcea cărţi pentru copii. Mama a fost unul dintre cei care au înfiinţatScînteia tineretului. Mama era pe atunci destul de cunoscută în Bucureşti, şi tata la fel. Eu şi fratele meu nu am ştiut ce se întîmplă, nouă nu ne-au spus. Abia cînd am ajuns în RDG ne-au spus. Erau convinşi că trebuie să fie o greşeală. Că ei erau comunişti şi antifascişti. Dar au fost daţi afară din partid, după lungi şedinţe, cum era pe atunci...
Nimeni nu a mai vorbit cu ei după aceea. Ştiu că mama a încercat să lucreze la o fabrică, dar nici măcar acolo nu i-au dat voie. Ştiu că la un moment dat tata a reuşit să găsească un post mic în cercetare, ca neurolog, prin 1957. Pînă atunci el a făcut traduceri din română în germană – a avut cîţiva prieteni care i-au dat să facă acele traduceri, apoi ei au semnat cu numele lor. La fel a fost şi cu mama, după cîţiva ani a reuşit să găsească un post la Editura Cartea Rusă, dar nu a mai avut voie să semneze cu numele ei. În ‘57 a venit Helene Weigel la Bucureşti cu Berliner Ensemble, atunci s-a revăzut cu fratele ei, cu tatăl meu, pentru prima oară din 1934. Ea a venit la noi acasă să ne viziteze, tata era foarte bolnav şi îmbătrînit. Toate chinurile prin care trecuse îl obosiseră, avea probleme cu inima. Locuiam într-un apartament cu două camere. Ea a fost şocată să vadă cum trăiam şi i-a spus lui tata: „Dar de ce stai tu dracului aici, tu eşti neamţ, ce faci tu aici în România? De ce nu vii înapoi în Germania?“. Tata a spus că el nu se mai întoarce niciodată acolo. Şi ea i-a explicat că Germania de Est e o ţară fără nazişti, e o Germanie nouă. Tata zicea: „Pe dracu, nu cred, ce să fie, crezi că în 10 ani toţi naziştii au murit?“.
Ea i-a spus să vină să o viziteze, să se convingă. Brecht deja murise, ea era singură. Şi tata s-a dus, săracul, să vadă cum este acolo. N-o să uit niciodată cum îl aşteptam la Gara de Nord şi, cînd trenul s-a oprit şi el stătea în uşă să coboare, avea un costum nou nouţ, iar în mînă ţinea o cană de termos roşie. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Ştii, nu-mi venea să cred că există... auzi, cană de termos şi roşie! (rîde) Helene îl convinsese, ne-a spus că da, ea are dreptate, acolo va putea să găsească de lucru şi că, într-adevăr, trebuie să plecăm. Ei, mama n-a fost fericită cu soluţia asta, ea nu voia să părăsească România. Tata i-a spus: „Vezi că ai doi copii mici, ce vrei să se întîmple cu ei? După şcoală ce fel de viaţă ar putea trăi ei aici?“. Mama spunea: „Dar noi ne ducem iarăşi într-o ţară socialistă, e imposibil“... Altă soră a lui tata pentru care venise el în România plecase deja din 1939, cînd venise Antonescu la putere. Ea trăia acum în America, a venit şi ne-a vizitat şi ea şi a spus la fel: „Ce vrei, măi, să cauţi iarăşi într-o ţară socialistă? Dacă pleci, pleci în Vest“. Tata era bolnav, era bătrîn, nu şi-a închipuit că putem iarăşi să o luăm de la capăt într-o ţară capitalistă. În plus, la Berlin o aveam şi pe Helene Weigel, ea îi spusese: „Oricum, măi, dacă nu-ţi place, poţi să pleci oricînd în Vest, te duci peste graniţă şi gata...“.

Nu se ridicase încă Zidul...
Cînd am ajuns noi în Germania, se ridicase deja. De cînd şi-a dorit să plece, trecuseră 4 ani. A fost foarte greu. Nu ştiam o boabă de germană. Pentru mine, a fost îngrozitor, nu voiam să plec şi m-am ascuns în ziua cînd trebuia să mergem la aeroport. M-au căutat disperaţi, eu spuneam întruna „nu vreau să plec, nu vreau să plec“. La început, nici n-am vrut să învăţ germana, pentru că spuneam întruna că oricum mă voi întoarce înapoi în România. Pe urmă am învăţat, asta e, cînd eşti tînăr înveţi multe şi uşor.

Cu Helene Weigel cum te-ai înţeles?
Eu m-am înţeles bine cu ea. Nu era chiar uşor. Ea era un om destul de dificil, dar a ţinut mult la mine. Cel mai mult îi plăcea cum cîntam. Ea mi-a şi plătit ore de dicţie. Am făcut orele astea cu o profesoară foarte bună care lucra la Berliner Ensemble. Helene Weigel m-a sprijinit foarte mult, îmi spunea că dacă ea ar fi ştiut să cînte aşa bine, nu s-ar fi făcut actriţă. Eu îi spusesem că vreau să mă fac actriţă, să merg la şcoala de actorie. Şi ea mi-a spus să nu fac asta. Dacă ştiu să cînt atît de bine, la asta să rămîn.

Apoi, în ’68, cu „Primăvara de la Praga“ au apărut şi la tine probleme politice. Ai împărţit manifeste?
Exact, de fapt, eram cu prietenul meu, cu care eram atunci împreună. El era cu 4 ani mai în vîrstă decît mine. Fusese dat afară de la universitate că scrisese ceva împotriva guvernului. Tatăl lui era ministrul Culturii pe atunci, el avea întruna lupte cu taică-su. El era o figură în samizdat, dacă pot să spun aşa. Noi ne-am îndrăgostit unul de celălalt, să spun, de fapt, cum a fost. Ştii, soţul meu scrie acum o nuvelă despre toată această poveste. Cum a fost, de fapt, totul? În vară, în ’68, noi am vrut să ne ducem în România, că eu tot timpul îi ziceam că vreau să mă duc înapoi, dar acum, că m-am îndrăgostit de el, desigur că nu mă mai duc, dar insistam ca el să vadă România, să mă vadă pe mine în ţara mea. Că doar aşa va înţelege cine sînt, altfel nu are cum să mă cunoască. El a spus că vine neapărat cu mine. Pe atunci ne trebuia viză. Pentru nemţi trebuia viză. Am mers şi am făcut cerere şi ne-au respins! A fost pentru prima oară în viaţa mea şi a lui cînd ni s-a respins o cerere, o viză. Am fost complet uluiţi. Am întrebat: dar de ce? Nu ne-au spus de ce. Am fost furioşi. Şi am plecat împreună la Marea Baltică, aveam nişte prieteni care aveau acolo o casă. Şi stăteam amărîţi şi chiar în acele zile am auzit că a fost invadată Cehoslovacia. Atunci am spus: Gata! Ajunge! Iarăşi se duc cu tancuri, nu au trecut nici 20 de ani de la ultimul război, şi acum iarăşi tancuri? Atunci ne-am dus înapoi la Berlin, am sunat prieteni, le-am spus că trebuia făcut ceva, cîţiva au fost de acord. A fost ideea mea, de fapt. Prietenul meu, Thomas, spusese să nu facem nimic, că ne bagă la închisoare. Eu n-am putut să-mi închipui că ne bagă la închisoare..

Şi totuşi, asta s-a întîmplat.
Da, am stat apoi trei luni în închisoare. Am avut un proces mare, cum se făceau pe atunci, înscenări, procese politice. Sentinţele, totul, se ştia oricum de dinainte. Pe urmă, a trebuit sa muncim toţi în fabrică. Întîi ne-au ameninţat că ne bagă iar la închisoare. Aşa am ajuns să lucrez la fabrică. Eu am lucrat un an şi jumătate, prietenul meu, doi ani. Abia în 1972 mi-au dat voie să studiez la universitate, am studiat limbile romanice. De cîntat n-am mai avut voie să mai cînt. Eu cîntasem cu o un grup rock înainte de ’68, avusesem succes, am avut şi un mare hit. Dar nu am mai putut apărea la televiziune, radio sau să scot discuri. În 1977, am plecat în Berlinul de Vest. N-am plecat numai din cauza şicanelor. Aşa cum îţi spuneam şi mai înainte, eu nu m-am simţit niciodată bine în Germania. Pur şi simplu. Visul meu era să plec, nu să stau în Germania. Cînd în 1977 i-au dat afară pe toţi cei cu probleme politice, m-au dat afară şi pe mine. Prima mea călătorie într-o altă ţară a fost în Spania. Spania era aşa, ca un vis. Am încercat să stau acolo. În România ştiam că nu mă mai pot întoarce, cînd am plecat nu era încă Ceauşescu, acum venise şi Ceauşescu la putere. Mama tot spunea că o fi acela rău, dar noi nu ştiam cum era Gheorghiu Dej (rîde). Pînă astăzi mai zice asta (rîde). Din Germania am vrut să plec, dar aveam nevoie de bani, de un job. Eu n-am putut să încep să cînt. Dar am primit un job la un teatru mare, la Berlin, cu un salariu foarte bun, şi atunci m-am întors din Spania la Berlin. M-am gîndit aşa: stau puţin aici, strîng destui bani şi pe urmă plec. Tot timpul m-am gîndit să plec. Dar l-am cunoscut pe soţul meu, am avut primul copil, apoi pe al doilea şi aşa a mers viaţa. Ne-am mutat la Zürich, în Elveţia, pentru 2 ani, apoi înapoi în Germania, că eu tot eram cu teatrul. Dar, în sfîrşit, în 1992, am mers la New York.

La New York n-a mai fost aşa de greu pentru tine. Acolo te-ai adaptat uşor.
La New York am simţit, pentru prima oară, că nu mai sînt printre străini. În Germania am fost întotdeauna o străină. Cu toate că vorbesc germana, după cum m-ai auzit, fără accent şi perfect. În Germania eram întruna întrebată: dar tu de unde vii? Mă simţeau străină. În New York toţi sînt străini.

La Bucureşti, cînd ai venit acum 3 ani, publicul a avut bucuria să te audă cîntînd nu doar Maria Tănase, ci şi Kurt Weill. Îl preferă publicul pe Kurt Weill sau pe Maria Tănase?
La New York, cîntecelor Mariei Tănase li se spune gipsy music. Cu toate că nu e aşa, dar îi las. Le place mult. Dacă i-ar spune folclor românesc, ar suna poate a ceva cu costume populare sau mai ştiu eu ce. La New York mi-am regăsit rădăcinile mele româneşti. Nicăieri nu am întîlnit atîţia români ca acolo. Şi pe cea mai bună prietenă din copilărie, tot la New York am regăsit-o. De fapt, ea m-a găsit pe mine. Prin muzică, la concertele mele. În România, nu cred că m-aş mai simţi acasă. Acum aş fi un străin. În America, mă întreabă „where are you from?“, iar eu zic, „from Romania“.

Cum reuşeşti să găseşti muzicienii aceştia extraordinari? Am avut în această seară, aici, la Stuttgart, o Maria Tănase excelent interpretată de tine şi de Shoko Nagai, Stomu Takeishi si Satosi Takeishi. Cînd îi auzi, ai impresia că înţeleg mai bine Maria Tănase decît dacă ar fi români.
Da, aşa zic şi eu. În primul rînd e pasiunea pe care o au pentru muzica asta, sînt şi foarte cosmopoliţi. Percuţionistul a trăit 4 ani în Columbia, acordeonista şi pianista sînt îndrăgostite de muzica asta. Ei mi-au arătat că muzica populară japoneză e foarte asemănătoare cu a noastră. Au interpretat un cîntec japonez care semăna cu Lume, lume... Aceleaşi armonii, ton, măsuri.

Aici, la Stuttgart, este a doua oară cînd colaborezi cu Herta Müller. Ea prezintă şi explică muzica şi versurile Mariei Tănase, apoi tu vii şi cînţi.
Ne-am cunoscut la Stockholm, cînd a primit Nobelul. După ce m-a ascultat, mi-a spus: „ştii, cînd am auzit că se face un concert cu piesele Mariei Tănase, mi-am spus: vai de capul meu!“. Ea mai auzise pe altcineva cîntînd Maria Tănase şi nu îi plăcuse deloc. Eu nu am ştiut că ea o prezintă aici pe Maria Tănase. Nici ea nu a ştiut de mine. Cînd m-a auzit prima oară şi ne-am văzut apoi la Berlin, mi-a spus că vrea neapărat să facem ceva împreună. Probabil că o să mai facem împreună un astfel de spectacol, la Guadalajara, la anul.

Herta Müller şi Sanda Weigl la Guadalajara. Prezentînd-o pe Maria Tănase...
Da! În orice caz, eu cred că sînt un ambasador destul de bun al acestei muzici. Dar tare aş vrea să mai vin la Bucureşti să mai cînt.


Interviu realizat la Stuttgart – decembrie 2010