Herta Müller

Herta Müller, originally uploaded by Modulation.

„Literatura nu acuză, cînd scrii tendenţios nu faci literatură“
Interviu cu Herta MÜLLER

Autor: Ovidiu ŞIMONCA

Editura Humanitas Fiction a publicat, vara aceasta, ultimul roman al Hertei Müller, Leagănul respiraţiei, apărut în 2009 în Germania, la Carl Hanser Verlag, cu cîteva luni înainte de a i se acorda Hertei Müller Premiul Nobel pentru Literatură. Este un roman despre prietenie şi teroare, despre ce înseamnă să „miroşi a depărtare“ şi să fii „încolţit din afară, găurit pe dinăuntru“, despre nevinovaţii care trebuie să plătească pentru o istorie ticăloasă şi absurdă. Leagănul respiraţiei este povestea deportării într-un lagăr sovietic a unui tînăr german originar din România. Volumul este tradus impecabil în limba română de Alexandru Al. Şahighian, care a reuşit performanţa de a-i face pe cititori să nu simtă că e vorba de o traducere. Leagănul respiraţiei (împreună cu primul roman scris de autoare după ce a părăsit România, Călătorie într-un picior, în traducerea Corinei Bernic) va fi prezentat publicului românesc cu prilejul vizitei Hertei Müller la Bucureşti, în 27 şi 28 septembrie 2010. Cu ocazia prezenţei în România, Herta Müller va susţine un dialog la Ateneul Român, împreună cu Gabriel Liiceanu, şi va acorda autografe pe cele două romane: Leagănul respiraţiei şi Călătorie într-un picior. Revista Observator cultural a realizat, în cursul lunii august, un interviu telefonic cu Herta Müller. În dialogul Bucureşti-Berlin, am discutat despre istorie, literatură şi prietenie. Şi, deşi ne despărţeau mii de kilometri distanţă, am avut impresia că Herta Müller este foarte aproape de noi, cei de aici, cei care o citim cu încîntare înfiorată ori de cîte ori îi apare o carte în limba română. Asta şi pentru că ne regăsim în scrisul său, în cărţile sale, în atitudinea sa.
La finalul acestui interviu, vom publica o reacţie a Hertei Müller, preluată după Frankfurter Allgemeine Zeitung, ediţia din 17 septembrie, despre angajamentul cu Securitatea al lui Oskar Pastior. În celelalte pagini ale revistei, vom reveni asupra „cazului Pastior“.

În ianuarie 1945, germani din România (bărbaţi şi femei între 17 şi 45 de ani) au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. „Nimic pe lume nu te putea ajuta“ – era fatalitatea ce rezultă din Leagănul respiraţiei. Şi, totuşi, bunica eroului îi spune: „Ştiu că te vei întoarce“. O propoziţie care îl ţine în viaţă. Credeţi în puterea cuvintelor?
În situaţii extreme cuvintele au un alt efect decît în situaţii normale, în bine ca şi în rău, în a te ocroti ca şi în a te primejdui. Există situaţii în care cineva îţi spune ceva, un cuvînt, o frază. De multe ori, este vorba de propoziţii mai mult întîmplătoare, şi lapidare. Pe care le reţii fără să-ţi dai seama, pentru că sînt scurte şi-ţi revin mereu în minte. Le porţi în cap. Pe moment nu-ţi dai seama, dar, mai apoi, le descoperi importanţa. Sînt propoziţii scurte, spuse la întîmplare, dar care trăiesc în sine; ele lucrează în mintea celui care le poartă cu sine. Aceste cuvinte pot fi un ajutor, dar te pot şi copleşi – „ştiu că te vei întoarce“ e o propoziţie care-ţi oferă ceva, care te susţine, dar îţi şi pretinde să vrei să rezişti, chiar dacă viaţa îţi este pusă sub semnul îndoielii.

Au fost acele cuvinte ale bunicii, „Ştiu că te vei întoarce“, încărcate de putere? Au reuşit să-l facă să reziste pe Leopold Auberg, tînărul plecat în lagăr?
Nu ştiu dacă nişte cuvinte pot ţine în viaţă un om, ar fi bine dacă nişte simple cuvinte te-ar putea ţine în viaţă – ar fi fost nemaipomenit dacă doar acele cuvinte l-ar fi salvat pe Leo de la moarte... Dar pesemne că şi altora li s-a spus: „Ştiu că te vei întoarce“, şi nu s-au mai întors. Cuvinte de îmbărbătare şi de speranţă cunoaşte fiecare, dar cît timp rezistă ele, cît timp îţi poţi pune nădejdea în ele atunci cînd totul în jur e deznădăjduit? Dacă asemenea cuvinte ar avea un efect cert, fără doar şi poate că toţi ar fi trebuit să se reîntoarcă. Doar cuvintele nu pot fi singura cauză a supravieţuirii. Ele lucrează în cap, dar de supravieţuit nu poţi supravieţui decît în carne şi oase. Dar corpul e vulnerabil – cînd cedează, el nu mai ţine seama de ocrotirea cuvintelor din cap. Leo s-a întors acasă nu doar din cauza acelei unice propoziţii. Trebuie să se adune multe ca să poţi supravieţui în condiţii de lagăr. Depinde, în primul rînd, de rezistenţa ta, de puterea ta de a îndura acele condiţii.
O carte nu o scrii din obligaţie, ci dintr-o nevoie lăuntrică
Leagănul respiraţiei s-a născut din povestirile lui Oskar Pastior. Din punctul dumneavoastră de vedere, romanul este un omagiu pentru Oskar Pastior? O datorie morală? Un semn de prietenie, dinspre viaţă către eternitate?
La începutul întîlnirilor noastre, vorbeam cu Oskar Pastior despre această temă care mă preocupa, fără să mă gîndesc că s-ar putea naşte un roman. Aş fi vrut să scriu ceva, dar încă mai adunam poveşti, luam notiţe. Şi mama mea fusese deportată în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică. Deşi abia dacă vorbea despre asta, iar eu nici măcar nu cunoşteam cuvîntul „deportare“, ceea ce simţeam la mama mea era ca o umbră pe care o vedeam fără s-o înţeleg. Nu doar la ea simţeam această umbră, ci la toţi cei de vîrsta ei care fuseseră deportaţi. În satul micuţ în care m-am născut, deportarea a fost o experienţă colectivă. Era, ce-i drept, interzis să vorbeşti despre deportări, dar fiecare ştia de celălalt (vecin, prieten, rudă) dacă a fost sau nu deportat. La sat, viaţa era oricum înţepenită de cei trei sute de ani de cînd satul exista izolat în plin lan de porumb, fără stradă asfaltată. Iar această încremenire se înteţise din cauza deportărilor şi a tăcerii impuse. Am mai scris cîte ceva despre asta în prima mea carte şi în eseuri. Dar voiam să scriu o întreagă carte despre lagăr şi era nevoie să vorbesc cu cei care fuseseră deportaţi. După ce mama a venit în Germania, a ţinut legătura cu oamenii din sat. Îmi tot spunea că a mai murit cutare şi cutare dintre cei cu care fusese în lagăr. Mi-am dat seama că, dacă mai aştept, n-am să mai găsesc pe nimeni care să-mi poată povesti ceva. Revenind la întrebarea dumneavoastră, n-am resimţit faţă de nimeni, scriind Leagănul respiraţiei, ca pe o datorie – nici faţă de mama, nici faţă de prietenul meu Oskar Pastior –, şi cu-atît mai puţin ca pe o datorie morală. O carte n-o scrii niciodată din obligaţie, ci dintr-o nevoie lăuntrică. Deportarea m-a preocupat zeci de ani – cum ar fi putut fi altfel?

Cum aţi ajuns la Oskar Pastior?
Îl ştiam de mult. Înainte de a-mi povesti el despre viaţa lui în lagăr, mai vorbisem şi cu mulţi alţii. Voiam să-i aud povestind, dar ţăranii nu au obişnuinţa să vorbească despre ei înşişi: „Nu se cade, nu se face“. Aşa că n-am putut afla altceva decît: „Am suferit, a fost o foamete îngrozitoare, am îngheţat“ – generalităţi. Oskar Pastior a fost singurul care mi-a povestit despre toate astea pînă în cele mai mici detalii, cu o memorie microscopică. Amintirile lui erau pline de imagini trăite, vii, poetice – „Îngerul foamei“, „lopata de inimă“… Lucrurile au venit de la sine: mi-am dat seama că putem să scriem cartea împreună. În 2006, după moartea prietenului meu apropiat, a trebuit să scriu singură cartea – nu existau decât treizeci-patruzeci de pagini puse pe hîrtie şi în rest doar însemnări. Sute de detalii foarte precise, dar nimic care să le lege, nici o acţiune, şi doar patru din numele personajelor: Trudi Pelikan, Bea Zakel, Tur. Şi Kati-Planton, dar nimic altceva despre ea decît că şedea noaptea la măsuţa din baracă şi că era înapoiată mintal. În prelungirea imaginilor lui Pastior, a trebuit să inventez propriile mele imagini şi poveşti pe care textul mi le cerea – trebuia să-mi imaginez că sînt eu însămi în lagăr, pentru ca viaţa de zi cu zi inventată de mine, viaţa lagărului, să devină o realitate credibilă. După moartea lui Pastior, cartea a devenit un omagiu adus lui. Pierdusem un om care mi-era foarte drag. Munca la Leagănul respiraţiei m-a ajutat să mă gîndesc la el, să-l plîng şi chiar să-l mai am un timp în preajma mea.

Există în romanul dumneavoastră un atac al obiectelor din lagăr asupra leagănului respiraţiei, „care se dă peste cap“, un atac ce survine asupra eroului principal, la 60 de ani de la eliberarea din lagăr. Obiectele din vis se însufleţesc, devin reale, vor să-l facă să revină în lagăr. „Cînd mă bîntuie noaptea obiectele, strîngîndu-mă de beregată şi sufocîndu-mă, deschid dintr-o smucitură fereastra şi scot capul afară. Luna pe cer e ca un pahar de lapte rece, care-mi clăteşte ochii. Respiraţia mea îşi regăseşte ritmul. Sorb aerul rece pînă ce nu mai sînt în lagăr“. Oskar Pastior, cînd povestea, v-a arătat vreun obiect al tinereţii sale? A păstrat vreun obiect? V-aţi construit romanul avînd pe masa de lucru anumite obiecte din tinereţea lui Oskar Pastior?
Nu. Cînd a plecat din ţară, n-a luat cu el decît strictul necesar. Majoritatea obiectelor din roman sînt imaginate de mine. Oskar Pastior mi-a spus doar că, foarte des, aproape în fiecare noapte, pînă la bătrîneţe, a tot visat despre lagăr. A visat cum îşi împachetează lucrurile, a visat că nu ajunge la timp, că pleacă trenul. Ştiţi cum sînt visele... pentru el se amestecau situaţii din prezent, din Germania, cu cele din lagăr. Visa că schimbă trenuri, avioane şi ajungea, pînă la urmă, tot în lagăr. Nu în lagărul de-atunci, ci într-unul nou, în care era singur, pierdut, nu era pus să muncească nimic, dar nici n-avea voie să plece de-acolo.

Leagănul respiraţiei are un dublu sens în romanul dumneavoastră. Înseamnă şi viaţă, respiraţie normală, normalitate. Dar înseamnă şi punerea sub semnul întrebării a acestei vieţi. Leagănul respiraţiei ţi se poate lua, poate fi afectat de vise, de lovituri. Leagănul respiraţiei poate fi şi drumul spre moarte. Există o ambivalenţă a leagănului respiraţiei. De ce aţi vrut să aveţi acest titlu?
Cînd a murit Oskar Pastior, el nu ştia că voi alege acest titlu. Poate că i-am pus romanului titlul acesta şi pentru că el a murit în urma unui stop cardiac. A murit pe neaşteptate, în numai cîteva clipe. Poate că şi felul în care a murit mi-a impus acest titlu.
„Nu din vina mea am fost pedepsit“
Dumneavoastră povestiţi despre experienţa germanilor în lagărele sovietice. URSS, naţiune învingătoare a războiului, s-a răzbunat crunt pe germani nevinovaţi. Nu doar din România. Leagănul respiraţiei poate fi interpretat şi ca o acuză la adresa URSS sau e o mărturie a unei realităţi, care nu mai poate fi negată de nimeni?
Nu poate fi o mărturie, fiindcă nu am fost eu însămi în lagăr. Cît despre literatură, ea nu acuză, cînd scrii tendenţios nu faci literatură. Literatura descrie, judecata îi aparţine cititorului. Istoria îţi oferă subiecte, dar scriitorul nu face istorie – ţine seama de ea, dar inventează. Literatura e ficţiune. Această deportare este şi un rezultat al istoriei. Dacă n-ar fi existat Hitler, dacă el n-ar fi atacat URSS şi ţara n-ar fi avut atît de suferit, dacă germanii din România nu s-ar fi înrolat în armata lui Hitler, această deportare nu ar fi avut loc. Deportarea este un rezultat al războiului dus de Hitler. Dar germanii din România pedepsiţi cu deportarea erau numai civili, fiindcă deportarea a avut loc deja în ianuarie 1945, cînd războiul încă nici nu se terminase. Soldaţii mai erau pe front, acasă rămăseseră civilii şi doar ei au fost puşi pe listă. Dar erau nevinovaţi. Iar nedreptatea era cu atît mai mare, cu cît România lui Antonescu a fost în alianţă cu Hitler şi întreaga armata română a luptat împotriva Uniunii Sovietice. Dar deportaţi au fost doar germanii din România.

Şi mama dumneavoastră, şi Oskar Pastior, şi alţi oameni din Niţchidorf au plătit fiind nevinovaţi.
Într-adevăr. Oskar Pastior şi toţi cei deportaţi au plătit pentru vina soldaţilor germani, ca şi pentru cea a soldaţilor români. Pastior mi-a spus: „Nu din vina mea am fost pedepsit, ci am fost tras la răspundere de istorie – istoria m-a pedepsit şi m-a trimis în lagăr. Am priceput asta, dar mă doare“.

Mi se pare foarte important pentru Germania de astăzi, pentru spaţiul german, că se discută atît despre Hitler, dar şi despre aceste suferinţe ale unor germani nevinovaţi, pedepsiţi în numele istoriei. Mai invoc un nume: Günter Grass. În romanul În mers de rac, el povesteşte despre scufundarea, de către sovietici, a vasului Wilhelm Gustloff, care avea la bord 9.000 de refugiaţi germani.
Despre asta nu se putea vorbi imediat după război, era cu neputinţă în mod obiectiv. Există o logică a sentimentelor. Era necesar să se vorbească întîi şi întîi despre crimele săvîrşite de Germania. Există o întreagă literatură despre lagărele de exterminare. Cu cît trece însă mai mult timp, cu atît mai mult se lărgeşte şi discuţia despre Germania nazistă, şi de această discuţie ţine şi România lui Antonescu, şi deportarea germanilor din România. Dacă n-ar fi existat Hitler, nici Oskar Pastior, nici mama mea n-ar fi ajuns în lagărele sovietice. Nu putem privi întîmplările în sine, nu le putem scoate dintr-o cauzalitate.
Totul se reduce la înverşunare şi la indiferenţă
Germania îşi clarifică trecutul. Aici sînt vinovaţii, făptuitorii, dincoace sînt cei care au plătit, victimele. Germania îşi clarifică şi trecutul nazist, dar şi pe cel comunist. Acum, în România, Ceauşescu nu e înţeles, ba chiar creşte o anume „simpatie“ pentru el. Istoria României, din ultimii 60 de ani, devine tot mai greu de priceput pentru oamenii tineri. E tot mai greu de priceput ce se întîmplă, şi după 1989, cu România. De ce credeţi că Germania poate să-şi clarifice trecutul, în toate amănuntele, în toate ipostazele, cu toate consecinţele, iar în România totul este năclăit şi tulbure?
În Germania există un mare număr de intelectuali de diferite profesii – istorici, medici, jurişti, învăţători, profesori, scriitori, muzicieni –, care discută despre trecut. Nu e o discuţie generală, e o dezbatere în detaliu, fiecare vine cu propria lui mărturie, cu propriile lui informaţii. În Germania, discuţia este permanentă şi publică, sînt sute şi sute de dezbateri, emisiuni de televiziune şi de radio, articole. Apar sute de cărţi care se referă la dictatură, atît la naţional-socialism, cît şi la dictatura din RDG. După cel de-al Doilea Război Mondial, Germania a fost obligată de Aliaţi să se denazifice. În Germania oamenii s-au deprins să discute această problematică. După unificarea Germaniei, s-a trecut la discutarea comunismului, RDG-ul a intrat într-o structură democratică, iar intelectualii au continuat să discute amănunţit şi riguros de data asta despre tot ce s-a întîmplat în RDG, despre dictatura comunistă. În România nu se discută despre asta, trecutul fascist e trecut sub tăcere, la fel ca şi trecutul comunist. Chiar şi numai încercarea de a discuta asta duce la acuze: „De ce faci asta, ce urmăreşti?!“. În România se discută în ură şi duşmănie. Nu a existat până acum o discuţie serioasă. Aşa-zisele discuţii pornesc în mare parte de la bîrfe, zvonuri şi ranchiune şi sfîrşesc tot aici. Asta şi pentru că nu se discută dosare, documente, fapte. Ca urmare totul se reduce la înverşunare, de-o parte, iar de cealaltă la indiferenţă. Ambele fără nici o consecinţă.

Cît de mare este interesul, în Germania, pentru a discuta problemele trecutului?
Interesul este enorm. Nazismul este discutat în fiecare manual şcolar. Pentru toate şcolile germane, vizitarea unui fost lagăr de concentrare face obligatoriu parte din educarea tinerilor. Se discută şi despre cei care au opus rezistenţă nazismului, şi despre exterminarea evreilor. Dacă discuţi despre ce s-a întâmplat în Germania în timpul nazismului, nu ai cum să-i ignori pe toţi cei ucişi sau forţaţi să ia calea exilului: pe toţi cei exterminaţi în lagăre sau pe un Einstein, pe un Thomas Mann. De asemenea, cînd se vorbeşte despre cei mai buni scriitori din fostul RDG, nu ai cum să nu vorbeşti despre exil: Uwe Johnson, Hans Joachim Schädlich, Günter Kunert. Şi dacă vorbeşti despre exil, trebuie să vorbeşti şi despre motivele exilului, adică despre dictaturi. De ce au plecat atîţia din România? Cît li se vorbeşte despre asta tinerilor din şcoli?
Bagatelizarea crimelor fasciste şi comuniste
În România, pare să fie un concurs macabru, să descoperim cine a turnat mai mult. Dar dincolo de acest aspect, discuţia ar trebui să fie îndreptată spre tineri, spre şcoală, spre manuale. Să se discute serios despre Antonescu, despre comunism, despre Ceauşescu.
E important să ştii şi cine a turnat mai mult. Dar nu împins de dorinţa de răzbunare, ci pentru a înţelege mai bine regimul care i-a produs pe turnători. Absenţa unei discuţii serioase, faptul că pînă astăzi în România nimeni nu-şi asumă răspunderea pentru nici una din cele două dictaturi duce şi la reacţii antisemite, şi la bagatelizarea crimelor fasciste şi comuniste.

Mai există, în România, şi acea simpatie pentru stînga şi marxism.
Ce le spune, de exemplu, un om de vîrsta mea copiilor săi – un tată sau o mamă care are între 50 şi 60 de ani? Le spune că a trăit bine în timpul lui Ceauşescu? Eu am ştiut de-acasă că mama a fost în lagăr, tata a fost în război. Am ştiut de la bunica cum a fost cînd au venit ruşii în casa noastră şi cum a fost desproprietărit bunicul. Ei nu mi-au ţinut lecţii de istorie, mi-au povestit cum poate fi viaţa, purtam dialoguri fireşti. Aceste povestiri m-au preocupat, m-au educat. Depinde şi ce faci cu lucrurile pe care le afli. Mulţi n-au nici un sistem valoric, pentru unii nu contează nimic, orice li s-ar spune. Din tot ce află de la alţii, nu învaţă nimic.

Părinţii sînt prea apăsaţi de griji, de poveri, de problema banilor şi a tăierii salariilor, ca să ţină lecţii de istorie. E o justificare care să reziste?
Chiar să nu fie timp? Sînt oameni care s-au născut după 1989, au 18 sau 20 de ani. Nimeni, în toată această perioadă, să nu le vorbească despre trecut? Dar învăţătorii ce le spun copiilor? Îl laudă pe Ceauşescu? Sau nu spun nimic? Eu am fost deseori acuzată că vorbesc critic despre România. Dar cred că trebuie să spui adevărul despre dictatură, despre moştenirile ei care împiedică democratizarea ţării, chiar dacă asta deranjează. Ştiu că românii sînt supăraţi pe situaţia din ţară.

De ce istoria chipurilor fărîmiţate de dictatură, istoria persoanelor torturate, istoria celor care au avut de suferit în nazism şi comunism este o constantă a operei dumneavoastră?
Istoria este viaţa însăşi. Fiecare trăieşte în istorie, fiecare zi este o părticică milimetrică din istorie. Istoria este viaţa noastră. Despre ce altceva să scriu? Dacă nu mă preocupă istoria, şi suferinţele, şi oamenii care au trecut printr-o dictatură, de ce să mai scriu?

Veţi ajunge în România, între 27 şi 29 septembrie. Veţi ajunge fiind laureată a Premiului Nobel pentru Literatură. Sînteţi mai emoţionată ca în alte dăţi?
Mă simt ca întotdeauna, mă simt cum m-am simţit şi înainte cînd veneam în România. Vreau să fiu aceeaşi, doar că ceilalţi reacţionează altfel. Fac ceea ce făceam şi înainte. Încerc să nu fac mai mult decît pot. Dar oriunde m-aş afla, mi se cere mai mult decît pot. Şi nu pot decît să refuz, ca să mă apăr. Şi nu ştiu mai mult decît am ştiut înainte. Am rămas aceeaşi.

„Sînt sigură că Pastior şi-a dus absolut singur toată povara“
Interviul luat scriitoarei Herta Müller de cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung şi apărut în ediţia din 18 septembrie 2010

Cînd şi cum aţi aflat că Oskar Pastior a lucrat din 1961 pînă în 1968 pentru Securitatea română? Şi care a fost prima dvs reacţie?
Atunci cînd, după moartea lui Oskar Pastior, s-a făcut ordine în locuinţa lui, printre nenumărate hîrtii, s-au găsit şi cîteva notiţe: că la venirea lui aici, în 1968, li s-a destăinuit fără rezerve autorităţilor germane.„Am făcut tabula rasa“, scrie el. Mi-am zis încă de-atunci c-o fi avut ceva de destăinuit. Conţinutul era enigmatic. În urmă cu cîteva săptămîni am aflat apoi de la Stefan Sienerth, un istoric din München, originar şi el din Transilvania, despre informatorul Oskar Pastior. Descoperise dosarul lui. Drept care Fundaţia Oskar Pastior a decis să clarifice lucrurile. Ernest Wichner s-a dus la Bucureşti la CNSAS pentru a citi dosarul. Prima mea reacţie a fost spaima. Era o palmă, şi furie. Pe măsură ce Sienerth, iar acum Ernest Wichner, îmi relatau cu precizie crescîndă detaliile, mă treceau toţi fiorii. Dosarul e un tablou sumbru al anilor ’50 şi ’60. Închisorile erau ticsite. Reîntors din lagăr, Pastior muncea într-o fabrică de lăzi, acolo fusese salahor, acum putea în sfîrşit să urmeze facultatea la Bucureşti. Voia să se reîntoarcă la normalitate, să-şi ia – cu o îndărătnicie istovită, de neclintit – viaţa în propriile mîini. Dar din nou viaţa i-a fost confiscată. Dosarul arată cum îl pîndeau de pretutindeni. Mai mulţi profesori de la facultate îl iscodesc şi ei. Strădaniile principalului său urmăritor vor culmina cu un denunţ. Rapoartele acestuia sînt atît de infame, că te-nfiori. Era homosexual, ca Pastior. Te-ntrebi dacă nu cumva e vorba de o răzbunare din motive personale. După ce-a supravieţuit lagărului de muncă, Pastior a ajuns duşman al statului fiindcă cei cinci ani de chin l-au făcut să scrie vreo şapte poezii despre cele pătimite acolo – avea o mare nevoie lăuntrică să le scrie. Aceste poezii despre lagăr au fost laţul în care l-au prins: „antisovietice“ – atît, şi era de-ajuns. Pentru a scăpa de arestare, Pastior a semnat angajamentul de informator. Reîntors din lagăr, nu a ajuns să fie un om liber, ci pradă. A doua mea reacţie la informatorul Pastior a fost de compasiune. Şi cu cît sucesc mai mult detaliile pe-o parte şi pe alta, cu-atît mai mult ea se transformă în tristeţe.

Oskar Pastior însuşi nu v-a povestit aşadar niciodată nimic despre asta? Nici chiar în discuţiile pe care le-aţi avut lucrînd la Leagănul respiraţiei?
Mi-a spus că, după întoarcerea acasă din lagăr şi în toţi anii de după aceea, a trăit zi de zi ca un om hăituit, de frică să nu-l aresteze ca homosexual. Mereu erau prinşi homosexuali pe care el îi ştia. Asta mi-a spus-o deseori. Dar niciodată că din cauza unor poezii despre lagăr ajunsese să fie luat la ochi. Nu vorbeam decît despre miile de amănunte ale vieţii cotidiene din lagăr. Şi asta, într-adevăr, era mai mult decît de-ajuns. Era atît de istovitor pentru el, încît deseori îmi făceam griji că nu va reuşi să reziste acestei precizii pe care el însuşi şi-o impunea. Dar amintirile erau pentru el o necesitate – precizia aproape monstruoasă a imaginilor din lagăr îi bîntuia creierul de şaizeci de ani. Acum putea în sfîrşit mărturisi că lagărul încă i se mai zvîrcoleşte în cap. Într-atît de mult îşi dorea ca această ticăloşenie să fie odată descrisă.

Aţi fost prieteni foarte apropiaţi. Îi reproşaţi tăcerea?
Da, bineînţeles. Ar fi trebuit s-o spună. Nu i-au lipsit ocaziile de a o face, au existat tot timpul, de fiecare dată. Tăcerea lui a fost pesemne o decizie limpede. Şi cred că această decizie era de un ordin general şi că data cu mult dinaintea prieteniei noastre. Iar lucrurile cu pricina n-aveau nimic de-a face cu mine şi cu perioada trăită de mine în România: eram un copil de şapte ani atunci cînd Pastior a devenit informator. Cine ştie, poate că la oribila enormitate a lagărului n-a vrut s-o mai adauge şi pe cealaltă.

În mai 1968, Oskar Pastior s-a prezentat în faţa autorităţilor germane şi a mărturisit în mod explicit activitatea sa de informator al Securităţii. Ştiţi cumva dacă mai tîrziu a vorbit cu oricine altcineva despre asta, de pildă cu fratele lui?
Cînd judecăm ce a făcut Oskar Pastior e important să ştim că la imigrarea lui în Germania li s-a destăinuit autorităţilor. A trebuit să se elibereze de această povară distructivă ca să poată respira liber, ca să-şi găsească un nou început. L-a silit s-o facă scîrba pe care-o resimţea. Dar e foarte probabil că majoritatea informatorilor n-au făcut aşa ceva la venirea lor în Germania, ba unii dintre ei, ajunşi în Vest, chiar au continuat să fie în „serviciu comandat“. Poate că spovedania lui Pastior a fost una de conformitate administrativă, dar e absolut cert că toate astea l-au chinuit neîncetat. Iar pe femeia care fusese arestată – doar aparent, cum reiese azi din dosar, din cauza poeziilor lui Pastior despre lagăr –, pe această femeie Oskar Pastior a căutat-o şi vizitat-o în Germania imediat după sosirea lui aici, şi a vorbit cu ea despre cele întîmplate. Una dintre notiţele lui o consemnează. Şi la fel cu spovedania lui administrativă, acest fapt este şi el important în felul cum îl judecăm pe informatorul Pastior. Perfidia cu care l-au lăsat să creadă toată viaţa că poeziile lui despre lagăr ar fi dus la arestarea femeii – această perfidie e de-a dreptul diabolică. E limpede că un om ca Pastior n-a putut niciodată să se debaraseze de aşa ceva! Sînt sigură că el şi-a dus absolut singur toată povara şi că n-a vorbit cu nimeni despre asta.

Cum vă explicaţi că în dosarul lui nu există nici un raport informativ, ceea ce este totuşi foarte neobişnuit? Ar fi posibil ca, practic, el să nici nu fi scris vreodată un astfel de raport?
Este posibil. Cine ştie dacă totuşi de undeva nu mai apar şi asemenea rapoarte. Poate că însă a rămas cu desăvîrşire pasiv, în speranţa ca ofiţerul lui operativ să-l piardă treptat din vedere. N-ar fi putut ieşi cu totul dintr-asta decît cu preţul arestării sale. Nu mi-l pot închipui pe Pastior ca pe un turnător zelos – pentru el asta era calvar curat. Este omul cel mai scrupulos pe care-l cunosc. Era prea scrupulos să spună că vinovăţia lui era moderată, şi avea prea puţine motive să spună că era grea. Asta explică poate şi tăcerea lui.

Faptul că s-a aflat de activitatea lui de informator va modifica perspectiva asupra operei sale literare?
Îmi spunea că în lagăr limba pe care-o vorbea i s-a sfărîmat. Ei da, acum ştiu că limba lui Pastior s-a sfărîmat nu doar o dată, ci şi o a doua oară. Simţi din textele lui cum existenţa e pusă la strîmtoare. Şi-a recuperat eul propriu travestind şi dezgolind cuvintele. Vulnerabilitatea umorului lui Pastior, amuzamentul cu gustul amărăciunii – acum ştiu că la cîntarul lor trag două greutăţi.

Ceea ce ştim acum vă schimbă imaginea despre omul Oskar Pastior?
O întregeşte. Pe informatorul Oskar Pastior îl judec după aceleaşi criterii ca şi pe ceilalţi informatori din dosarul meu. Numai că ajung la un alt rezultat. Dacă ar mai trăi Pastior, de cîte ori m-aş duce la el aş insista de fiecare dată să-şi citească dosarul şi să scrie el însuşi despre asta. Dar de fiecare dată aş face-o strîngîndu-l în braţe.