Emil Cioran & Simone Boué

Emil Cioran & Simone Boué, originally uploaded by peromaneste.

Profesorului Cicerone Poghirc – in memoriam

Ultima ta carte este excelentă, atîta doar că putea să se cheme la fel de bine Sentimentul paraguayan al fiinţei. În locul tău eu m-aş întoarce la Logica: unde, dacă nu acolo, se poate delira mai bine?
E. Cioran către C. Noica

Cu douăzeci şi trei de ani în urmă, la Universitatea din Bochum avea loc o mică senzaţie: Emil Cioran acceptase invitaţia de a participa la un colocviu organizat în onoarea sa. Sala de curs era arhiplină şi făptura lui gracilă părea oarecum pierdută în acea masă a admiratorilor veniţi să-l vadă. Şi chiar şi mai tîrziu, în atmosfera de bună dispoziţie de la resturant, unde nu arareori se sfîrşeau colocviile Facultăţii de romanistică, o umbră de melancolie continua să-l învăluie. Cu toate că, din cînd în cînd, arunca priviri insistent-întrebatoare către studentele aflate la celălalt capăt al mesei, părea absent. Cu sufletul în altă parte. Unde? Răspunsul l-am găsit, tîrziu, la Friedgard Thoma: „La începutul lui februarie 1987 vine Cioran la Köln, într-o vizită scurtă – în aceeaşi seară pleacă mai departe, nu mai ştiu unde, pentru un interviu sau o conferinţă…“.
Friedgard Thoma şi Cioran
Un profesor de filozofie din Bucureşti, dl Gabriel Liiceanu, cunoscător de top al lui Heidegger (pe acesta din urma, însă, Cioran, din păcate, nu-i aşa?, nu-l prea agrea: „un belfer“, care „de îndată ce foloseşte limbajul curent, vezi ce puţin are de spus“), s-a grăbit să găsească o formulă în care a presat acest amor întîrziat: „îndrăgostindu-se, Cioran vrea sex, în timp ce Friedgard vrea aforisme“. Încîntătoare formulă, prevazută şi cu o „pointe assassine“! Are un singur defect: e, de la cap la coada, falsă. Pentru că: 1. Nu, Cioran nu vrea „sex“ numai „îndrăgostindu-se“ (cuminţenia asta i-ar sta bine, poate, unui profesor de filozofie) şi asta a intuit perfect experimentata doamnă Thoma, cînd, cu prima scrisoare, i-a trimis provocatoarea-i fotografie. 2. Nu, lucid-sensibil (şi, în mod vădit, din alt aluat decît profesorul de filozofie care îl judeca), el nu vrea numai „sex“: cunoaşte prea bine atavicele „comandamente ale sîngelui“, ştie că „pofta senzuala“ împerecheată cu arhaica nevoie de prosternare în faţa unei divinităţi constituie un resort căruia „mîndria“ nu i se poate împotrivi. Astfel, el mai vrea să împlinească încă o dată, în căutarea „otrăvii care dizolvă“, cum spune poetul, „conştiinţa“, ritualul erotic al „foamei de dezamăgire“, pe care, deja cu treizeci de ani în urmă, îl rezumase aşa: „Declari război glandelor şi cazi în genunchi în faţa miasmelor unei curve“. 3. Nu, „Friedgard“ nu vrea numai – şi nu în principal! – „aforisme“ (asta chiar că numai un profesor de filozofie putea să-şi imagineze, ca să nu spun: dorească): avem de-a face aici cu acel tip bio-psihologic de „femeie fatală“, descris de Mircea Barnaure, la care disponibilitatea senzuală multiplă se cuplează cu un narcisism nemăsurat. Irezistibil de atrăgătoare, tocmai pentru că sufleteşte nu poate da, cu atît mai puternică, cu cît se sustrage, ea rămîne, în ciuda tuturor „experienţelor“, cum încă din vechime se ştia, „non satiata“. Nepotolita foame narcisiacă, nevoia imperioasă de strălucire (împrumutată!) au dus-o deci pe fatala „Friedgard“ atît la „marele stilist“, cît şi la toţi ceilalţi. La focul dorinţei şi al geloziei lor a căutat ea să se încălzească. De aceea, tocmai penibilitatea este cea care conferă epistolarului ei valoare.
Era de presupus că „îmbrăţişarea“ înfocată a neuniversitarului Cioran de către Universitate şi de către Critică va duce la limpezirea coordonatelor caracterului său. Fireşte, ştiam de la Nietzsche că prima obişnuieşte să sugă vlaga tinerilor. În cazul atracţiei către Cioran, care, lucru ştiut, nu le prea preţuia nici pe una, nici pe cealaltă, se poate însă mai curînd vorbi de geronto-, respectiv necrofilie. Cum el, lucid, dar şi iubitor de măgulire şi „laş“ („din prea multă sensibilitate“), cu greu se putea apăra în faţa – nu, să nu le zicem navălitorilor, acaparatorilor… –, ci a iubitorilor înarmaţi cu aparate de înregistrat, fotografiat şi filmat, şi cum, în plus, procesul atrofic l-a lăsat în ultimii ani ai vieţii aproape complet fără apărare, Bătrîna Doamnă şi respectabila ei Însoţitoare au profitat din plin. Deja o vizită, două fotografii şi o „conversaţie“ cu un Cioran vizibil marcat de maladia finală justifică apariţia unei cărţi. În ceea ce priveşte acel celebru film al TVR cu şi despre Cioran – văzut cu ochi europeni, el este „un eşec“. Lui Wolfgang Kraus, Cioran îi lasă acolo „impresia unui om frînt“, iar autorul filmului, sus pomenitul profesor de filozofie, „încerca, desigur, să-l conduca exact în această direcţie“:„Nu l-a cunoscut şi nu l-a citit cum trebuie. Nici un pic de ironie, de autoironie, nici un pic de witz, de umor, nici o urmă din stoicul său şarm filozofic… – cine va transmite amintirea reală despre Cioran?“. Chiar aşa: cine?
Exagerări
Ingeborg Bachmann spunea că iubirea este „o slăbiciune, căreia nebunia îi este binevenită“. Bineînţeles că ea poate fi şi un minunat izvor de curaj: înarmată doar cu purele-i sentimente, altfel spus, total dezarmată, o alta poetă, şi ea profesoară de filozofie, însă la Cluj-Napoca, dna Marta Petreu, se identifica cu Cioran într-atît încît, în loc să-i atenueze exagerările, să i le pună sub semnul întrebării, le exagerează şi mai mult. Astfel, în temerarul volumaş „despre bolile filozofilor“, ea îi urmează „filozofului“ Cioran (sau „misticului“ sau „proaspătului iniţiat“) în „teritoriile mlăştinoase ale bolii“ sale, rătăcindu-se în mod fatal în smîrcul confuziilor, printre „simptome maladive“ [sic!], amestecate nediferenţiat cu semne clinice şi de laborator, dar şi cu „boli“ autodiagnosticate şi preluate tale quale, fără cunoştinţa valorii lor, a importanţei evoluţiei şi a sindromologiei pentru diagnostic – într-o încrengătură fantastică, deci, care barează drumul către orice clarificare şi este, în aceste condiţii de adîncă ignoranţă semiologică, de netrecut. Dar, mai e nevoie s-o spunem?, cu cît mai inevitabilă înfrîngerea de la Termopile, cu atît mai admirabil eroismul lui Leonidas! Şi-apoi ce sînt perşii lui Xerxes pe lîngă „reumatismele“ lui Cioran?! Mai poate fi de mirare că acesta aterizează pe aripile bolilor, ale acestor entităţi „misterioase“, „insesizabile“ (într-adevar, atît clinic, cît şi prin analize de laborator!) şi în stare de „beţie interioară“, pierzînd „definitiv simţul măsurii“ şi exagerînd „uneori pînă la nebunie“ – în plină „experienţă mistică“? Urmărindu-l pe „filozoful liric“ (de la „băile de nămol“ pînă în „athanorul durerii“ şi în „athanorul insomniei“), lirica profesoară, familiarizată cu vocabularul cică „exact“ al „marii poezii şi al marii mistici“, este convinsă că „prin aceste experienţe-limită“, Cioran a atins, nici mai mult, nici mai puţin, „fundamentele metafizice ale existării“.

Fără doar şi poate că numai o discipolă extrem de iubitoare este în stare să-l urmărească în această „călătorie iniţiatică“ în „susul de jos, susul cel mai de jos cu putinţă“ (şi asta chiar în ciuda atenţionării lui Cioran însuşi că „tot ce am scris atunci e delirant“) şi să găsească într-un „amănunt tulburător“ „proba irefutabilă a faptului că Cioran vorbeşte din interiorul cărnii sale tescuite de durere“. Aşa că fraza care descrie „mecanismul creator“ al acestuia – „de la afectarea organică la trăirea afectiva şi apoi la expresia verbala“ – nu este, cum ar putea crede unii neofiţi mult prea ignoranţi, parodia unui întîrziat ecou marxist, ci ea este gîndită, dacă se poate spune aşa, la modul cel mai serios cu putinţă de către „cineva care a trăit acelaşi tip de experienţă“. Sigur că o seriozitate atît de plină de miez poate face casă bună cu un haz aparte: „aerul paradoxal şi teribilist… are o acoperire organică, în trupul suferind şi fiziologia dereglată ale lui Cioran, care tocmai descoperise – pentru totdeauna, cum vom vedea – ce înseamnă să ai dureri de picioare“. Frumoasa frază, egalată, poate, numai de aceea care descrie „arta sa poetică… într-adevar somatopsihică“: „adică, ne dăm seama că el s-a inspirat din trupul său, plătind cu aceeaşi monedă – trupul şi durerile lui…“. Avem aici dovada irefutabilă că nu numai suferinţa, ci şi incandescenţa sentimentului „produce“ un anumit gen, cel puţin, de „cunoaştere“ – anume cel pe care Stendhal l-a numit „cristalizare“!
Pentru dăruirea adevarată, nici cea mai spinoasă cale nu poate constitui un obstacol, aşa că înflăcarata profesoară poetă sare atît peste evoluţia speciilor, cît şi peste constituţia individuală, şi proclamă, cu Cioran, boala ca origine a înseşi apariţiei „omului ca om, ca fiinţă cu spirit“, uitînd însă să explice de ce nu toţi bolnavii sînt mari descoperitori de adevăruri profunde şi cum se face că profundul şi bolnavul „filozof“ putea să parcurgă fără probleme zeci de kilometri, pe zi, pe jos. Pe de altă parte, ea ne asigură că acesta „a înţeles diferenţa specifică dintre fiinţa bolnavă şi cea sănătoasă“. Marturisesc că dumirirea nu-i deloc uşoară aici: pentru că, dacă „omul“, cum spune Cioran, „este un animal bolnav“, atunci omul sănătos este un animal bolnav sănătos, iar cel bolnav este un animal bolnav bolnav, primul fiind „un animal de-o prostie organică şi definitivă“. Clar?
Teama de psihiatrie
Fireşte că unii ar vedea într-o astfel de gîndire expresia „balastului religios“ pe care Cioran l-a tîrît din nefericire după el toată viaţa, alţii ar găsi în astfel de teorii despre „misiunea filozofică“ a bolilor ecouri dintr-o (malasimilată) celebră carte despre „geniu, nebunie şi celebritate“, iar incă alţii ar identifica aici acţiunea unui mecanism psihologic de supracompensare şi ar zice, parafrazînd o drastică expresie din popor, că Cioran face din boli „bici“. Profesoara transilvană îl ia însă pe acesta de la „realitatea medicală a crizei iniţiale“ (de „reumatism“) şi pînă la cele mai „abisale culmi“ („metafizice“, bineînţeles), mot-à-mot, sfătuindu-ne şi pe noi, într-un memorabil pasaj, în care sînt introduşi şi Kierkegaard, şi Regine Olsen, „să-l credem pe cuvînt“. Cînd însă îşi recunoaşte nesinceritatea în conversaţii şi corespondenţă sau poltroneria în faţa omului concret, cînd ba afirmă că pe scriitor trebuie să-l cauţi în operă, ba că, dacă vrei să-l înţelegi cu-adevărat, trebuie să-l cunoşti de aproape, cînd îşi scrie caietele, pline de iluziile despre sine însuşi, de contradicţiile din care nu poate ieşi şi de autominciunile de care, în ciuda lucidităţii, nu se poate lipsi – Cioran însuşi distruge mitul sincerităţii sale absolute. Totuşi, poeta profesoară persistă în credinţa-i. Pentru ea, Cioran „putea să producă orice fenomen supranatural“.„Cum ar putea un psihiatru, un ins jalnic, să înţeleagă un asemenea fenomen?“, se întreabă retoric Cioran şi, odată cu el, şi lirica doamnă. Ei bine, vom vedea – ce şi cum ar putea să înţeleagă (tristul?, sinistrul?, deplorabilul?) personaj, nu înainte însă de a sugera măcar ca epitetul, pe care i-l agaţă en passant marele stilist, provine nu din „carnea tescuită…“, ci din teama de psihiatrie, care l-a făcut să-i evite pe psihiatri, dar să-şi bage, împins de demonul unei curiozităţi foarte de înţeles, iar şi iar nasul în cărţile lor. Şi – că „imbecilii de doctori“ nu l-ar fi putut niciodată însoţi în presupusul său salt „peste «psihic»“, ci ar fi văzut în această „mare mistică“ mai curînd o mare mistificare, diagnosticîndu-i, „spre“ (s-o spunem tot de-acum: tipica!) „marea mea uşurare“ – „ceva subiectiv“.
„Lustruindu-se pe el“
Una dintre „culmile de jos“, cele mai de jos, ale cioraniadei naţionale este cartea unui critic literar cunoscut, pare-se, aici, dl Dan C. Mihăilescu – despre Cioran şi „fascinaţia nebuniei“. Autorul reia atît teza falsă a profesoarei poete despre organicitatea bolilor „filozofului“ şi „arta sa poetică… somatopsihică“ (ceea ce nu-l impiedică să vorbească despre „generosul capitol al ipohondriei lui Cioran“!), cît şi teza, de asemeni falsă, a preaseriosului cunoscător de Heidegger despre „Friedgard cea îndrăgostită de aforismele“ cioraniene (pe care Cioran însuşi, c’est le cas de le dire, n-o tutuia totusi…). Cine-i ia însă în serios ritoasa declaraţie că „Cioran trebuie citit şi citat. Comentariul trebuie să se rezume la funcţia de ligament“ şi speră că va scapa uşor, se înşală. Pe neaşteptate, „ligamentul“ îi aruncă în ochi cîteva rînduri incredibile: „În fapt, dacă ne gîndim bine, ce i s-a întîmplat septuagenarului Cioran cu Friedgard […] i se întîmplase aidoma cu aproape jumatate de veac inainte, adică în Berlinul lui noiembrie 1933 şi Münchenul lui iulie 1934, cînd în rolul magnetizant, devastator-juisant, jucat acum de Friedgard Thoma, se afla «un certain» Adolf Hitler!“. Foarte, foarte iritant praful acesta al găselniţelor de efect, pe care autohtonii nu se sfiesc să ni-l arunce, şi să şi-l arunce reciproc în ochi! Adică: megalomania clocotindă şi uriaşa supracompensare, care l-au făcut pe tînărul Cioran să se identifice cu „Führerul“, sînt pentru criticul dîmboviţean acelaşi lucru cu imperioasa atracţie senzuală, care l-a împins pe tîrziul Cioran să-ngenuncheze între genunchii frumoasei din Köln, devenită pentru el „zeiţa unuia care nu crede în nimic“. Înţeleg că „ligamentul“, gîndidu-se bine, n-a înţeles totuşi nimic şi că, în lipsa simţului psihologic, orice e posibil. Cioran îşi iubeşte „dictatorial“ zeiţa?! Friedgard Thoma – în „subconştientul lui“, „exact“ acelaşi lucru cu „Germania hitleristă“, adică „modelul fascinant…, exemplul teuton pentru mortala reverie mioritica“?! „Crepusculara erecţie“ a lui Cioran era „în căutare de substitute pentru înţelepciune“?! [s.m.].

Se vede bine aici că nu-i doar aşa că „societatea se face că nu ştie ce-i sexualitatea“, cum scria Gottfried Benn, dar chiar elita acesteia habar n-are şi se îmbată cu vorbe goale: citind „induioşetoarele“ epistole ale lui Cioran către Friedgard Thoma, criticului nu-i „răsună-n minte decît pasaje din notele berlineze din 1935 expediate revistei Vremea, precum acesta: «La noi este dispreţuit spiritul în care este educat tineretul german …»“. La aşa ceva, nu-ţi mai rămîne decît să scuturi din cap, cum se spune în Germania. Pentru că, dacă chiar aşa ar fi (subliniez: dacă), atunci criticul ar trebui să se duca la psihiatru. Curînd. În schimb, afirmaţia sa cum că „nimeni, niciodată, nu mă va face să cred că am greşit“ – faţă de Cioran, căruia, cum zice chiar autorul: „ar fi trebuit să-i arăt în prealabil prefaţa, dar…“ – mi se pare întru totul credibilă. Se potriveşte de minune cu morga afişată în fotografia proprie (!), expusă pe coperta cărţii care se ocupa (sau totuşi nu?) cu Cioran. „Sau totusi nu?“ nu este o figură de stil, tendinţa cîte unui autor să scrie despre Cioranel/ dar „lustruindu-se pe el“ fiind cît se poate de evidentă. Şi uneori chiar foarte instructivă: „Excitantă întîmplare: încep această carte… în «cabana» lui… în camera în care lucra... Graţie bunăvoinţei… tot aici… am dus la capăt textul pentru… împreună cu evocarea lui… din cartea lansată de… Am părăsit… m-am apucat… am tradus… am pierdut… m-a bucurat“ – „drăguţul de eu“, cum ar fi zis Cioran, adăugînd, fără doar şi poate, că „aici, în ţară, nu se poate face nimic fără legături personale şi recomandaţii“.
„Histrionism al ideii“

În sfîrşit, un fost profesor bănăţean, dl Livius Ciocârlie, semnează Caietele lui Cioran, în care merge după deviza: „aşa susţine“ [el], „iar eu nu-l cred“. Cuvîntul-cheie este şi, din păcate, rămîne „histrionismul“. „În Franţa“, Cioran „şi-a compus masca unui mare suferind“. Or, aceasta, suferinţa „a fost cît a fost, iar el a mărit-o de cîteva ori“, Cioran nefiind decît „un snob al bolii“. Iar în tinereţe – „n-au fost convingeri, ci numai capricii ieşirile lui fanatice din anii treizeci“. Spre deosebire de Mircea Eliade, Cioran n-ar fi fost „legionar propriu-zis“:„Nu s-a înregimentat şi n-a crezut. Histrionism al ideii“. „Sutana de sceptic“ pe care şi-o asumă Cioran nu este, pentru scepticul bănăţean, decît „costum de bufon“. Pe scurt: „Cioran nu e nefericit, dar scrie că e nefericit şi, scriind, se convinge că e nefericit“. Trunchind (după nevoie) un pasaj în care Cioran constata, salop vorbind: pe propria-i piele, diferenţa dintre a avea febră (organică) şi a febricita (interior) din încordare psihică, fostul cadru didactic demonstrează că a rămas cu o accentuată aplecare spre pedagogism şi-l pune pe Cioran, definitiv, la colţ: în acesta a fost „cam tot atîta suferinţă cîtă febră poate să-i scape termometrului. A «remediat» această lacună cînd prin autoînşelare, cînd prin stil“. Rătăcit „printre termenii medicali“, distinsul ex-profesor reacţionează ca un student la medicină, care, ajuns fără pregatirea necesara într-o clinică de psihologie medicală, tinde să vadă peste tot simulanţi. Desigur, fiecare are dreptul să scrie ce vrea. Ca să nu dea-n gropi, ar trebui însă, cel puţin, să se familiarizeze cu instrumentarul domeniului. Pe de altă parte, gropile bănăţene ne reîncălzesc admiraţia – valahă, desigur – pentru culmile profesoarei din Ardeal.
Pînza de păianjen a mistificărilor
„În pofida unui secol de psihiatrie“, scrie Cioran, noi încă nu ne-am obişnuit cu existenţa bolii psihice: „continuă să ni se pară «ruşinoasă», iar familiile o ascund prin toate mijloacele“. Din păcate însă, nu numai familiile, ci şi urmaşii spirituali. În ceea ce priveşte biografiile – cele mai multe „sînt scrise de profesori. Sînt deci inutile şi nule. În cel mai bun caz, nocive“. Desigur că înclinaţia aceasta a lui Cioran, adînc înrădăcinată în caracterul său contradictoriu, de a epata (să ne aducem aminte că Henri Ey vorbea despre ironie ca manifestare a agresivităţii neuroticului), explica în parte nu numai astfel de constatări, ci şi alte perle (nu lipsite totuşi de un sîmbure de adevăr), precum: „Mai filozoafă e o portareasă care-şi pune întrebări“, „conversaţia cu o tîrfă sau cu un şofer de taxi e mult mai fecundă“. În acest context, al biografiilor, s-ar putea ridica, în mod serios, şi întrebarea lui Wolfgang Kraus despre răul produs poate de Cioran (acest „om săritor, bun, un prieten credincios“)„prin scrierile sale“. Cum el însuşi nu mai poate furniza, din păcate, nici un „comentariu lămuritor“, sigur că rolul de a le neutraliza potenţialul nociv îi revine criticului, care trebuie să pună în contextul lor istorico-social şi să analizeze psihologic reacţiile cioraniene – devenite aforisme şi cărţi. Pînza de păianjen a mistificărilor de tot soiul nu poate fi însă distrusă nici cu barda lui „nu cred“, nici cu năvodul iluzoriu al sincerităţii totale, nici prin cvasisanctificarea fals pioasă şi pseudofilială a lui şi a interbelicului. „Şi experienţa tragicului conţine drept componentă importantă o astfel de groază în faţa iraţionalului acestei lumi. Secretul nespus de înspăimîntător, întreaga nesiguranţă a existenţei fîlfîie fantomatic în jurul nostru; intuim la marginea căror hăuri oribile ne mişcăm zi de zi.“ Iată că un (jalnic?) psihiatru ca Lange-Eichbaum l-ar fi putut, fără doar şi poate, înţelege pe Cioran. Şi, poate, chiar elibera.
„Spektrumkrankheit“: spectrul bolilor – psihice, nu „artritice“! – din familia mult prea încercată de depresie, anxietate, alcoolism etc. a lui Cioran este prea cunoscut pentru a-l mai etala încă o dată aici. La el însuşi ne aflăm în faţa unei personalităţi în mod evident contradictorii („rezultatul unor eredităţi opuse“, cum simte chiar el). Pe de-o parte, un caracter dominator, de provenienţă maternă, înclinat spre megalomanie, clocotind uneori de vitalitate şi cu o „nesăţioasă dorinţă de glorie“, identificîndu-se cu barbaria, tirania şi lipsa de scrupule (Hitler, Napoleon, Talleyrand) şi cu cruzimea („Nimic important nu se poate înfăptui fără cruzime“,„A avea caracter înseamnă a fi capabil de cruzime“), dar şi plin de „amărăciunea (care) rezultă din ambiţia nesatisfacută, reprimată, nemăsurată“, de nemulţumire de sine însuşi, de ură faţă de lumea nedreaptă şi de dorinţa de răzbunare: „poftele mele profunde nu sînt ale unui înţelept“. Pe de altă parte, caracterul de provenienţă paternă: raceala afişata şi, în spatele ei, o mare emotivitate, timiditate, pudoare, aplecare spre teamă, precauţie, ba chiar laşitate, cu o „voinţă bolnavă, paralizată“, înclinat spre scepticism, îndoială de sine, ruşine şi, pînă la urmă, deznădejde: „sînt tare prost înzestrat în lupta pentru viaţă“.
„Recunosc în mine“, scrie Cioran, uitînd că a „sărit peste «psihic»“, „caracterele tatei şi mamei, mai ales al mamei, orgolioasă, capricioasă, melancolică“. Însă, în constituţia lui, interesantă şi cu urmări a fost evoluţia de la picnicul (ciclotim) matern din tinereţe înspre leptosomul (schizotim) patern tot mai accentuat de apoi (altfel spus: dinspre dionisiac înspre apolinic). Moştenirea astenică paternă trăgîndu-l însă în jos, ca să fie la înălţimea moştenirii dinspre mamă, care, în faţa slăbiciunii şi crizelor lui, declara că, dacă ar fi ştiut, l-ar fi avortat, Cioran trebuie să supracompenseze. De unde şi înclinarea-i spre exagerare, provocare, cinism, scandal. După Lange-Eichbaum, acest amestec nu e unul cu totul nefericit: „Şi o constituţie predominant ciclotimă… are nevoie pentru înfăptuiri de excepţie de un adaos de schizotimie“, ne spune el, adăugînd că biograful sau istoricul „«cu greu va putea lasa deoparte» însemnătatea «tipului biologic al creatorului pentru oper㻓. (Oho! Nu ştie el cît de uşor se poate face acest lucru – mai ales în ţărişoara valahă.)
Pentru a-l descifra pe Cioran, ne stau la îndemînă scrierile, corespondenţa şi, nu în ultimul rînd, caietele sale. Aceste „ciorne“, care, după Simone Boué, „l-au ajutat să se răfuiască cu universul şi mai ales cu sine însuşi“ şi în care el şi-a vărsat „deopotrivă, obsesiile şi toanele“, dezvăluie mai mult decît voia el să se ştie despre sine. De aceea, conform voinţei sale, „toate aceste caiete“ ar fi trebuit „distruse“. Pentru privirea noastră (justificat!) indiscretă, care caută (dacă se poate – tot) adevărul la şi despre un scriitor care a încercat, parţial, să-l ascundă, asta ar fi fost, însă, o mare pierdere.
Simptomele
Cine ia asupra sa migala de a extrage din scrierile lui Cioran simptomele acestuia şi a le rîndui pe rubrici potrivite într-un tabel sinoptic, va constata că, deşi lista acestora pare cvasiinterminabilă, numărul rubricilor este, pînă la urmă, limitat, iar diagnosticul (psihiatric), facilitat de lipsa constatată de specialişti a semnelor de boală organică, nu este nicidecum, cum presupune marea-i admiratoare transilvană, unul „baroc“. Cum, pe de-o parte, nu-mi stau la dispoziţie, precum ei, 125 de pagini de carte (remarc cu invidie bunăvoinţa editurii, care a lăsat două cincimi de pagină netiparite şi, în plus, atîtea pagini la modul cel mai generos goale!) şi cum, pe de altă parte, însemnările referitoare la simptomele respective stînd oricui la dispoziţie, nu cred că este necesar să le mai tipăresc şi eu, încă o dată, sub nume propriu, voi încerca, pe cît posibil, să le rezum: „Culmi ale abuliei!“, „Voinţa mi-a fost vătămată din naştere“, „Adinamia… e starea mea permanentă“, „Voi scăpa oare de apatie? Am petrecut un an de om pe jumătate mort“, „Disperarea îmi vine aproape exclusiv de la abulia mea, aflată în contradicţie cu o exigenţă morală ascunsă în mine“, „Dacă Dumnezeu şi-ar putea imagina ce povară îmi este cel mai neînsemnat act, s-ar milostivi de mine“, „Sterilitate inimaginabilă. Neputinţa de a scrie, de a trece de la gînd la faptă“. Adăugaţi acestui lanţ al slăbiciunii iritabilitatea („Crize de furie de dimineaţă pînă seara“, „Nu m-am putut opri să nu-i fac vînzătorului o observaţie veninoasă. Dezlănţuire împotriva lumii întregi, furie disperată şi inutilă“, „Subit, una din acele crize de furie fără motiv, cum numai eu ştiu să fac“, „Ruşine, ruşine, ruşine. Ceartă cu un negustor, în legătură cu o butelie de gaz. Îl ameninţ, mă înfurii atît de tare că nu mai pot vorbi, urlu, tremur“, „în materie de nervozitate doar Hitler m-a depăşit“, „Accese de violenţă aproape cotidiene“, „Nervozitate apocaliptică“, „Radioul babei care locuieşte dedesubt mergea atît de tare, încît am coborît şi am început să urlu ca un nebun, cu o voce care mă îngrozea pe mine însumi“, „Explozie de furie într-un magazin cu alimente de regim“): veţi avea în faţa ochilor – nu, nu o „viziune“, nu o entitate „metafizică“, ci cea mai tipică „reizbare Schwäche“ = „faiblesse irritable“ = slăbiciune iritabilă, adică mult prea pămîntescul nucleu caracteristic al acelei variante de personalitate care se numeşte (în approche française) psihastenică.

Tabloul acesteia este rotunjit de îndoieli de sine („Dacă un muritor a fost vreodata chinuit, torturat de îndoiala de sine, acela sînt eu“), de crize de conştiinţă („Cu rare excepţii, trăiesc sub capacităţile mele, cu conştiinţa apăsată de un sentiment de vină şi de ruşine violentă“, „ Nu am alte preocupări decît regretul şi remuşcarea. Cu fiecare zi ce trece mă dispreţuiesc şi mai mult“), de sentimente de inferioritate cu privire la capacitatea de muncă („Reproşurile, furiile, amărăciunile mele provin, toate, dintr-o nemulţumire de mine însumi pe care nimeni nu va putea vreodata s-o simtă cu aceeaşi intensitate. Sila de mine însumi, sila de lume!“), de sentimentul lipsei de sens („Dacă sentimentul deşertăciunii universale ar putea, singur, să confere sfinţenia, ce sfînt aş mai fi!“), de experienţe de depersonalizare („Ca să-mi aranjez fularul, mă privesc în oglindă. Brusc, o spaimă cumplită: cine e omul ăsta? Cu neputinţă să mă recunosc“), de derealizare („trecătorii semănau cu nişte automate; nici unul nu părea viu, toţi păreau împinşi de un resort nevăzut… Nu e prima dată cînd, după insomnie, am această impresie de lume încremenită, golită de viaţă… fiind eu însumi un spectru, cum aş putea să văd în ceilalţi semnele realităţii?“), de anxietate („în afara anilor de la Răşinari, am trăit în anxietate“, „dar cînd sînt singur – mi-e teamă“, „dintr-o dată frica, accesul de frică, a carui tortură o cunosc ca nimeni altul“), de somatizare („De treizeci de ani, în fiecare zi, simt în picioare un miliard de furnici neadormite“, „Toată viaţa am fost bolnăvicios“, „Bolile mele îmi servesc de scuză: mă scutesc de corvoada de a mă realiza… îmi justifică ineficienţa“), de sentimentul de răceala afectivă („Toate neputinţele mele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe“, „Sînt surprins şi dezamăgit să văd că moartea lui Reisner nu m-a mîhnit pe măsura ideii pe care o aveam despre un asemenea prieten“), de dependenţă afectivă („după ce am condus-o pe S. la gară, deprimare vecină cu sinuciderea. Vid, vid, vid!“), de sentimentul de a fi nedreptăţit de lume, de ură faţă de ea şi de dorinţa de a se răzbuna („sentimentul de a fi victima unei injustiţii abominabile“, „Am fost întotdeauna, printr-un soi de complicitate instinctivă, de partea celor ce pierd“, „Sînt în conflict cu Creaţiunea şi mi-e cu neputinţă sa mai dau înapoi“, „Există în mine un fond de venin pe care nimic nu-l va putea diminua sau neutraliza“, „A nu te răzbuna otrăveşte sufletul la fel de mult, dacă nu şi mai mult, decît răzbunarea“), dar şi de sentimentul de laşitate în faţa vieţii („Laşitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc“, „Incapacitatea mea de a le spune oamenilor adevărul în faţă, pe scurt laşităţile mele“, „Laşitatea mea în faţa vieţii este congenitală“, „Debilitatea mă face laş şi mă sileşte la toate compromisurile“).
Depresia
„Un întreg sector al fiinţei mele“, bilanţează Cioran, uitîndu-şi din nou saltul „peste psihic“, „e de resortul psihiatriei“. Or, dacă vrem să menţinem cursul spre adevăr, nu putem să înlocuim psihiatria cu teologia, nu putem să-l înlocuim pe Kretschmer cu Rudolf Otto, nu putem sa tratăm nitam-nisam „boala“ drept „mărturie mistică“, ci, dimpotrivă, trebuie să constatăm la Cioran prezenţa, în al doilea rînd, a sindromului afectiv bipolar caracteristic ciclotimiei: pe de-o parte, depresia (extrag, desigur, numai cîteva însemnări): „De cîteva zile mă bîntuie din nou ideea sinuciderii“, „Sînt un mongol răvăşit de melancolie“, „Tristeţea, care la mine a devenit o stare permanentă“, „simţeam prezenţa unei melancolii care, la un moment dat, aproape a declanşat o criză de plîns. Totul fără complicitatea nici unui gînd“, „fiul unei prietene, douăzeci şi unu de ani, a căzut de cîteva luni într-o stare depresivă din care nu poate ieşi… Cred că starea mea e undeva între starea lui şi normalitate“, „Acea criză de plictis pe care am avut-o la cinci ani (1916), într-o după-amiază pe care n-am s-o uit niciodată… Am simţit deodată prezenţa nimicului în sîngele meu, în oasele mele, în respiraţia mea şi în tot ce mă înconjura“, „Criza de urît insuportabilă“, „Doctorul pe care l-am consultat ieri pentru intestinele mele m-a întrebat dacă am «gînduri de sinucidere». – «Am avut toată viaţa» – a fost răspunsul meu“. Lîngă ea – insomnia: „Imposibil să dorm. Totul mă doare“, „ora 1 noaptea. Nu pot să dorm. Nervii încordaţi îmi provoacă dureri… Să-nnebuneşti, nu alta“, “Preţ de cinci ore m-am luptat să adorm, mi-am pus chiar un supozitor cu morfină“ (ar fi interesant de ştiut cum şi l-a procurat!), „În miez de noapte te repezi la nepreţuitul somnifer“, „Noapte infernală. Cu neputinţă să dorm“. Pe de altă parte, stări (hipo)maniacale: „Exaltare nespusă, incandescenţă insuportabilă, ca şi cum soarele s-ar fi ascuns în venele mele“, „19 februarie 1958. Fericire insuportabilă! Mii de planete se dilată în necuprinsul conştiinţei. Fericire înfricoşetoare“, „Universul îmi explodează în creier. Febră insuportabilă“, „Senzaţia unei fericiri nemaiştiute. De unde ar putea izvorî? Cît de misterios şi de bizar e totul“, „Am trecut pe lîngă extaz, ba chiar l-am cunoscut de 3-4 ori în viaţă“, „2 aprilie. Nopţile în care am dormit par să nu fi existat niciodată. 3 aprilie. După zile şi zile de deprimare, astăzi, vreme de cîteva ceasuri, euforie neîntreruptă“, „26 septembrie. Toată dimineaţa senzaţie de bucurie, de fericire chiar. Umorile noastre, şi nimic altceva, determină viziunea noastră despre lume. Asupra acestor umori însă nu avem nici o putere“, „Prin 1934 mă aflam la München. Trăiam într-o asemenea tensiune, încît şi acum, cînd mă gîndesc la ea, mă trec fiori. Mi se părea atunci că puţin îmi lipseşte pentru a fonda o religie“, „în parcul Luxembourg, am fredonat întruna refrene spaniole, destul de tare pesemne, pentru că toţi întorceau capul. Era una din acele crize în care exaltarea e mai puternică decît deprimarea“. Referitor la somatizare – încă două însemnări: „Acela care m-ar lecui de urît m-ar scăpa în acelaşi timp de toate bolile“, „Din tot ce-i socotit a aparţine «psihicului», nimic nu ţine mai mult de fiziologie ca plictisul“.

Subdepresivitatea lui Cioran este cronică şi somatizată, impulsul suicidar nu a atins pragul trecerii la faptă, stări hipomaniacale apar, în mod tipic, după nopţi de insomnie. Că „extazul“ nu e „decît o senzaţie“ o ştie el foarte bine, chiar dacă-şi lasă (c-un „poate“) o portiţă deschisă mistificării: „Acest gen de experienţă a devenit foarte rar. Căci stările extatice (sau quasi) pe care le-am trăit în viaţa mea erau legate de insomniile mele“. À bon entendeur salut! Cine însă vrea cu orice preţ să-i augmenteze în continuare „balastul religios“ („scara care duce spre Dumnezeu“, ca să vorbim şi noi precum profesoara poetă) n-are decît. Nu-i interzis, fireşte, e numai fals. Cum, de altfel, fals este şi portretul pe care tot lirica doamnă i-l schiţează lui Emilian Cioran – probabil printr-un transfer de antipatie şi căutînd un alt vinovat pentru „viziunea neagră“ a lui Cioran „asupra divinităţii“ –, atunci cînd afirmă că acesta pare a fi din acea „stirpe a preoţilor ortodocşi moderni, întreprinzători, cultivaţi şi necredincioşi“. Numai că acest portret intră în masivă coliziune cu ceea ce spune Cioran însuşi despre tatăl său: „Am toate motivele să cred că tatal meu a murit în deznădejde. Cu un an sau doi înainte de a se stinge, i-a spus unui actor, întîlnit pe treptele catedralei din Sibiu, că se întreabă dacă, după atîtea încercări nedrepte, Dumnezeu mai înseamnă ceva. La peste şaptezeci de ani, după cincizeci de ani de carieră ecleziastică, să pui cu seriozitate la îndoiala zeul pe care l-ai slujit! Poate că asta a fost pentru el adevărata trezire, după atîţia ani de somn“. [s.m.] Hotărît lucru: în psihologie, fără empatie o iei prin bălării!
Cioran şi Sebastian
Bolnav şi sănătos, multiplu (ba „mongol“, ba „rus“, ba „valah“, ba „evreu“, ba cvasi-„spaniol“), nu numai contradictoriu, dar rămînînd acelaşi, totuşi atît de schimbător, încat nu se mai poate înţelege pe sine, cel care a fost, nu ne ţine Cioran şi nouă, tocmai prin toate acestea, o oglindă în faţa ochilor?
De un excepţional interes pentru înţelegerea lui Cioran este un portret din tinereţe, schiţat într-un mult discutat roman interbelic şi pe care timpul l-a validat. Darea de samă cu bătaie lungă asupra acelei prietenii neconsumate începe chiar aşa:
„- Vezi, Pârlea, am putea fi prieteni, dacă n-ar fi atîtea prostii care să ne despartă.
- Nu. Te înşeli. Prieteni noi doi nu putem fi nici azi şi niciodată“.
Ei bine, nu, se înşela el, Cioran, care, trezeci de ani mai tîrziu (în 1965), avea să noteze că a fost căutat şi întrebat la telefon dacă-l cunoaşte pe autorul romanului în cauza: „Am fost răscolit… Ce spirit rafinat; ce om minunat şi pustiit!“. Într-adevăr: un spirit rafinat acel Mihail Sebastian, căci despre el este, bineînţeles, vorba. Şi pătrunzător. De atunci, el l-a văzut pe Cioran în întreaga sa complexitate: „Frumoasa frunte, orgolioasă, înaltă, provocatoare, luminată de sclipirea ochilor“ şi „violenţa abia stăpînită“, care nu dădea doi bani pe delicateţuri. „Uite o adversitate la care ţin ca la o prietenie“, nota el, ştiind că Cioran, care invoca „o cît mai urgentă năvălire a barbarilor“, e „de altminteri… singurul pentru care vorbele astea vagi – criză, nelinişte, autenticitate – au un înţeles viu“. Desigur că, pentru lucidul Sebastian, Cioran, în firea căruia sălăşluia „nu ştiu ce demon retoric“, gîndea „prea liric“, în timp ce el însuşi, pentru acesta din urmă, trebuie să fi fost „prea sceptic“. Cioran spera „într-un incendiu general, într-un cutremur care nu va cruţa nimic“. Îşi etala „totala lui incapacitate pentru scheme“, gîndea „printr-un fel de iureş… după ritmul acceselor lui de frenezie“, declara că „singurul lucru pe care-l poate face pentru Universitate este să-i dea foc“ şi, cînd i se reproşa că face „experienţe «pour épater les bourgeois»“, izbucnea: „Nu înţelegeti că fiecare slujbă acceptată în statul ăsta e o complicitate? Fiecare succes în cultura asta, o abdicare? Eu vreau să dărîm. Vreau să pun foc. Şi pentru asta trebuie să-mi păstrez mîinile libere“. Era aceasta vremea în care sigur putea fi găsit la cafenea („Nu se mişca de aici din zori pînă după miezul nopţii“), cultivînd nihilismul şi declarînd cu cinism: „E vinovat? Nu-i vinovat? Îi dă 5 ani? Îi dă 55 de ani? Treaba lui. Pentru noi nu există decît o singură întrebare: plesneşte statul ăsta ori nu plesneşte?“. În grupul din jurul lui Cioran „se vorbea despre «descompunere»“, constată Sebastian: „Oblomov… O cafenea plină de Oblomovi“. De „lunatici“. Care însă aşteptau de pe-o zi pe alta „revoluţia“: „De Sfîntul Gheorghe o să funcţioneze spînzurătorile“.

Or, pentru asta, credea Cioran, „ne trebuie o generaţie de oameni care să se fi săturat de a tot fi inteligenţi. O mînă de oameni capabili să calce în străchini“. Aceste date de anamneză din De doua mii de ani pot fi completate cu observaţiile din Jurnalul lui Sebastian: „E un caz interesant. E chiar mai mult decît un caz: e un om interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăţi şi cu o dublă doză de cinism şi de laşitate, amuzant reunite“ [s.m.], scrie el în ianuarie 1941, diagnosticînd, mai apoi, la Eugen Ionescu „aceeaşi panică, aceeaşi alarmă, aceeaşi grabă de a fugi cît mai repede din ţară, ca să fie la adăpost, ca şi la Cioran“. Nu ştiu exact cum citeşte o „concierge“, dar, cum şi eu citesc cărţile pentru ceea ce-mi spun despre şi pentru viaţă, marturisesc că nu mă interesează mai deloc dacă Mihail Sebastian este considerat un romancier „nereliefat“ şi că, dimpotrivă, citesc cu emoţie paginile lui, ba chiar, în faţa intuiţiei fără greş şi între timp confirmate, exclam, iar şi iar, contrazicînd probabil vreun prea mare critic, cu naivitatea celui care pune degetul pe rana: ăsta da un mare scriitor!
Arhivele Securităţii
În mod nu neapărat surprinzător, şi arhivele Securităţii conservă mărturii importante despre trăsăturile psihologice ale lui Cioran. Astfel, într-o „notă informativă“ din 1954, semnată V. Bologa şi publicată de Stelian Tănase în Cioran şi Securitatea, acesta este considerat „un talent excepţional dotat, deosebit de inteligent, un suflet agitat, ros de probleme, temperament cu totul ciudat şi aparte“. „Însă“, nuanţează autorul notei, „şi acest însă îi e fatal – este un spirit prin definiţie liric, care nu poate şi nici nu vrea să fie obiectiv“ şi „în problematica filosofică se opreşte numai asupra acelor părţi cari i se par înrudite cu înclinaţiile lui“. Consecinţa: nu a putut face carieră universitară nici în România, nici în Franţa. „… sceptic în ceea ce priveşte problema existenţei, ca atitudine Cioran este individualist şi ca morală e cinic“, cu toate astea, „în viaţa particulară, Cioran este un om absolut corect şi un prieten cald şi devotat“. Fiind „foarte orgolios“, Cioran nu urmăreşte, totusi, „ascensiunea sa socială, ci numai cea intelectuală“. Citînd o cugetare a lui, finul informator (!) mărturiseşte că n-a putut înţelege niciodată „natura lirismului“ lui Cioran: „Timp îndelungat credeam că aceste isbucniri… fac parte din poza tinereţii, mai ales «tristeţea» lui, deoarece în relaţiile cu oamenii nu părea deloc trist“. El constată „însă că chiar şi după scurgerea vremii“, Cioran „îşi menţine această atitudine“. Înclin să cred că autorul notei s-ar fi „dumirit“ citindu-i caietele şi văzînd cum, în societate, aportul narcisic îi ameliorează lui Cioran starea afectivă şi cum, în singurătate, în lipsa acestuia, nivelul lui afectiv recade. Că nerecunoaşterea a dus, la această „fire delicată“, dar orgolioasă, la „mania“, devenită apoi metodă, de a şoca, ba chiar la ură şi dorinţa de răzbunare, mi se pare la fel de explicabil. „Mult prea stîngaci şi străin în viaţă“, evident supracompensînd, el era, continuă autorul notei, adeptul unei concepţii „în care forţa reprezintă dreptul primordial“, îl admiră pe Hitler, „a cărui brutalitate îi impunea“ şi susţinea Legiunea, pentru că „socotea el că reprezintă la noi forţa“. Aşadar, şi orientarea politică de extremă dreapta a lui Cioran, în ciuda unor reflexe clare de stînga, este rezultatul aceluiaşi caracter contradictoriu, cu porniri anarhice, înclinat însa a se identifica totuşi, pînă la urmă, cu „forţa“.

Deloc lipsită de interes, deşi eşuînd, în final, în zvon şi invectivă, este şi declaraţia dată despre Cioran de către Cristofor I. Dancu în Penitenciarul de la Aiud în anul 1964. Regăsim în ea nu numai date anamnestice referitoare la psiho(pato)logia tînărului Cioran – „Tip uman plin de contradicţii şi inegalităţi. De o dezordine interioară înfiorătoare. Pare un bolnav psihic. Şi nu chiar fără dreptate“ –, ci şi, în primul rînd, despre înclinaţia lui din acea vreme de a-şi declanşa/întreţine, cu ajutorul licorii bahice, stări de „aprindere“, urmate apoi de stări de „chin şi mai tulbure“, în care „nu mai ieşea o săptămînă din casă, timp în care nu mînca decît fructe, nu primea pe nimeni şi scria“. Naivitatea care transpare din descrisa jubilaţie a lui Cioran din timpul Rebeliunii („prima revoluţie organizată din istoria poporului românesc“) este inimaginabilă şi definitorie.
Dar: nu este oare acesta destinul omului, hotărît de caracterul său, de a se înşela şi de a trebui, cum scrie Benn, să se identifice totuşi în continuare cu sine însuşi?