Testamentul lui Adrian Paunescu

Scrisoare către urmaşii mei
de Adrian Paunescu
21/06/2010
26760 vizite
Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută
încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă
tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă
adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care
m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în
discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.
Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va
trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul
cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se
poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ
special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea
incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă
pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de
a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În
orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l
aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă
obligă la retragere, discreţie, resemnare. Desigur, sunt un om viu
şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la
întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi
suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu,
am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat
Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu
e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai
umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu
ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi
ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din
România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om
care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.
Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi
putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru
domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să
le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit,
surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi
doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a
uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această
răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi
păcat să ne despărţim supăraţi. Dragii mei copii, problema cea mai
mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece.
La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de
emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a
acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor
de Poezie?Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele.
Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele
două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60,
pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii
'85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din
partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost
nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi,
niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti
ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit
niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce
să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense
pentru apartenenţa la găşti. Am crezut şi cred că numele meu trebuia
să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă,
nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să
trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în
care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi
mai nejustificată. În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri
grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului.
După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am
lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea
lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională.
Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu
mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că
sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege
rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele
săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român
e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd
nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a
indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer
poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă
pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul
Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să
dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor
gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie! Cam asta
e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e
mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă
priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu
această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici
una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să
dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri
dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se
autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se
autodistruge.

aici e adevaratul Adrian Paunescu
de eu | 22/06/2010 10:16:31
Eu nu am sa ma fac bine niciodata,
Mereu voi suferi de-o boala grea,Simtindu-mi constiinta vinovata,Ca
nu e totul gata-n tara mea.Puteti sa ma-ntrebati: - Ce vrei, baiete
?In treburile mari de ce te bagi ?Am sa raspund milos si
pe-ndelete:- Eu stiu ca imi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.Mi-am
investit si nervi si timp si viata,In drumul car m-a ademenitSi-am
acceptat sa dorm pe copci de gheata Si sa traiesc pe muchie de
cutit.Puteam sa-mi fac in alte parti avere,Puteam sa fiu un bun
european,Puteam sa ma inscriu la mamifere,Ins metabolic de la an la
an.Puteam sa am un os cum au toti servii,Sa-l rod meschin si fara
de idei,Dar epocii eu i-am cedat toti nervii Si ea nu-mi da nici
drogurile ei.Eu sunt bolnav de Dumneavoastra, Tara,Eu sunt bolnav
de Dumneavoastra, Neam,Nu e-nauntru hiba, ci afara,Traiam un veac
labil daca eram.N-am dreptul la o mare suferinta ?Nu-mi dati
cartela nici pentru prapad ?Ei bine-atunci in mine ia fiintaUn neam
pe care voie am sa -l vad.Si n-am sa pot sa-ngadui
niciodata,Acestui trup, nelegiuit al meu,Sa-nvete nebunia
blestemataDe a-i fi usor cand tarii ii e greu.Ca fluturele parasind
omida,Cand vine peste toti o clipa grea,Sunt un atlant murind cu
AtlantidaDesi putea zbura,daca voia.N-aveti la dumnevoastra-n
farmacie,Medicamente, boala sa-mi luati,Un singur leac imi
trebuieste mie:Sa-i pot vedea pe ceilalti vindecati.Aceasta boala e
o boala rara,Aceasta boala e o boala grea,Aceasta boala se numeste
Tara,Si leacul este ea si numai ea.