3 fragmente dintr-un interviu luat lui Mircea Horia Simionescu de catre Ovidiu Simonca pentru Observator cultural:
[...]despre cum isi satisfacea G. Calinescu iubirea si despre inflacararile lui amoroase.
Cum se indragostea Calinescu, in versiunea Piru?
Piru povesteste: Calinescu isi convoca acasa iubita, chipurile, sa dea raport despre studiile din cadrul Institutului de Literatura, care astazi ii poarta numele: Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“. In biroul lui, Calinescu scoatea din cutie o vioara si cinta. Erau doar ei doi, doamna Vera Calinescu, sotia, nu avea voie sa se apropie de usa Maestrului. Se pare ca gusturile lui Calinescu in materie de muzica erau ca si cele ale lui Arghezi: romante si melosul intins al cintecelor vechi, ale lautarilor. Calinescu zicea catre iubita: Asculta! Si ii cinta un cintec din asta miorlait, mai de virsta Vacarestilor sau a lui Conachi. Brusc, Maestrul se oprea si zicea: Gata, stringe-ti lucrurile si pleaca! Buna ziua! Am terminat!
Si domnisoara ce facea?
Domnisoara pleca nedumerita, dar vibrind de intilnirea cu Maestrul.
Asta era tot?
Da, asta era tot.
Il asculta in stare de veneratie?
Nu, in stare de docilitate, ca subalterna a Profesorului in cadrul Institutului, o harnica truditoare care isi etaleaza studiile.
Unde-i erotismul?
A, da, e o intrebare foarte frumoasa. Erotismul razbatea asa cum razbat acele materii din fundul pamintului in vulcani sau in vulcanii noroiosi, cum sint ai nostri de pe la Buzau.
Era din vremea cind stateam multe luni pe an la Pietrosita si munceam din greu, cu miinile mele, sa-mi ridic casa. Casa asta seamana cu opera mea. Are o fatada copilaroasa, ludica, inocenta, cum e si Dictionarul onomastic. E o casa aratoasa, are linii de forta, daca intri in ea inspira forta. Eram la Pietrosita cu iubita care venea din Bucuresti – nevasta-mea este in cunostinta tuturor acestor chestiuni. N-a suferit de boala geloziei.
Doamna dumneavoastra a stiut de asa-numitele relatii extraconjugale?
Sigur. Intotdeauna defazat, dupa ce se incheiau.
Si Colombina aceasta a existat cu adevarat?
Sigur. Venea la Pietrosita. In citeva situatii, imi oferea si prilejuri sarbatoresti. Venea si cu primul exemplar scos din tipografie al unei carti care purta semnatura mea. Sau, cind nu putea veni, mi-l trimitea prin mecanicul de locomotiva.
Ce minunatie! Sa te duci in gara, sa astepti trenul si sa primesti un mic pachetel, din care sa scoti o carte mirosind a cerneluri tipografice.
Nu trebuie sa te obisnuiesti cu chestia asta si sa spui ca e destul. Din cind in cind, mai trebuie sa vina si Colombina. Or, dragul meu, de ce am scris acea povestire? Colombina era in focul amorului, al imbratisarii dincolo de nori, cind a inceput sa se clatine pamintul. Era cutremurul din 1986. Ea, in situatia extaziata in care se afla, a inceput sa strige: „Cutremur!“. Eu nu prea imi dadeam seama... Era vara, era cald, am luat-o de mina si am tras-o pe terasa, printr-o barbatie altfel tradusa. Am iesit instinctual pe terasa, in locul cel mai putin periculos. Chestiunea amuzanta a fost asta: fortele telurice n-au putut sa ne rada inflacararea si amorul. Eram goi, a venit cutremurul, a trecut cutremurul, noi ne iubeam la fel de patimas.
Dumneavoastra ati spus la un moment dat ca sinteti un pic misogin. Aceasta povestire, si altele, nu va arata deloc asa. Eu cred ca sinteti un mare indragostit de femei.
Vai de mine, bineinteles. N-am fost fustangiu. Dar mi-au placut femeile. Am fost intotdeauna indragostit si am dibuit de timpuriu calitatea stimulatoare a perioadelor de dragoste. Dumnezeule! Au fost un motor de Boeing. Au fost patimase, nu tiranice, si ma trageau inainte, imi permiteau sa inaintez. Uite, si acum, la 80 de ani, tot apreciez femeia. Am fost la un consult la ochi, ca am inceput, de la o vreme, sa vad dublu, parca am o andrea in cap care apasa pe nerv. Mama, mama, ce doctorita m-a consultat... Nu-mi mai dezlipeam ochii de la ea. Si ea imi zicea: uitati-va in ochii mei. Iar eu rideam: asta fac de cind am venit.
Revenind la personajele din cartile dumneavoastra. Colombina, Brigitta, Alina, Helga sint niste fiinte minunate, credeti-ma! Citind despre ele mi le inchipui mergind pe strada. As fi vrut sa le cunosc si eu.
Domnule Simonca, imi spuneti un lucru care ma copleseste si ma bucura. M-am simtit neinstare de doua lucruri: a face teatru si a descrie pagini de amor.
[...]de ce ati vrut sa va sinucideti?
De la acea incercare ratata de sinucidere sufar acum, cu piciorul asta al meu, ma vedeti cum merg. Era in 1970. Ceausescu si Popescu-Dumnezeu, la care lucram, eram sef de cabinet, erau plecati la ONU, la New York. Si, dupa multa vreme, ziua mea de lucru se termina la 5 dupa-amiaza, nu la miezul noptii. Popescu, ma-sa pe gheata, mizericordios, primea pe unii si pe altii, se indura sa-i primeasca, si eu trebuia sa stau acolo. Frumos din partea lui ca nu ma antrena in discutiile lui. Imi vedeam de tigarile mele, fumam doua pachete, si urmaream aberatiile care intrau in tot procesul asta. Erau multe si marunte. In acea zi, am ajuns la ora 5 acasa, am facut un dus, am zis ca nu se moare murdar, m-am urcat pe scuter, aveam pe mine doar o camasa plusata, inca era cald, 16 octombrie. Am pornit pe scuter si am spus: prima masina care imi iese in fata va fi si ucigasa mea. Ma asteptam la un camion. Si astazi mai astept camionul ala. In impetuozitatea mea, cu dorinta de a termina cit mai repede, venind pe linia tramvaiului 41, spre Casa Scinteii, in fata manastirii Casin, am accelerat putintel mai mult. Lovitura virtuala ar fi fost fatala. Lovitura reala m-a dus in aripa unei Dacii, m-am dezechilibrat si m-a aruncat pe strada. M-am lovit la timpla, mi-am rupt clavicula, mi-am rupt piciorul.
De ce doreati sa va sinucideti?
Falimentul meu era cauza. Nu mai aveam timp de scris. Masurile din biroul lui Popescu-Dumnezeu, de acolo se conducea arta si propaganda, imi aratau falimentul proiectelor mele. Ca scriitor, ma asteptau vremuri grele. Eram satul de tot ce vedeam in jurul meu si doream sa termin cu totul. Stiti ce era Scinteia? Nu era doar un ziar, de unde sa te transferi, sa pleci in alta parte, ca ti se agatau tinichele de coada. Scinteia era deasupra Comitetului Central, de acolo plecau tezele pe care partidul le propaga in adunari si cuvintari. Asupra mea apasa foarte greu ca am fost la ziarul Scinteia. Inainte de incercarea de sinucidere, in mine mocneau mai multe conflicte; era iubirea mea pentru Helga, ma gindeam la divort. Va spuneam: n-am fost un fustangiu, poate au fost sapte aparitii, sapte femei. Am ajuns la recordul sa am timp de 13 ani o legatura cu una dintre ele.
Dupa ce ati ratat sinuciderea, ce v-ati spus?
Mi-am pus pe perete, in fata patului de suferinta, o inscriptie din Mateiu Caragiale: „Pentru mine alternativa era deci simpla: trebuia sa am ori energia de a sta pe pozitie ferm pina la fine – si, inselindu-ma singur, sa consimt astfel ca falimentul moral al vietii mele sa fie si fraudulos – ori eleganta de a-mi suna retragerea. Eleganta aceasta am avut-o“. A fost linistitor. Dupa aceea, am spus ca am facut o mare prostie, sinuciderea e o prostie, desi m-a mai ispitit de vreo doua ori de atunci. Dar am inlaturat-o, am suflat-o, cum sufli in luminari.
Mai inainte, mi-ati spus ca asteptati si acum camionul ala.
Camionul ala vine el cind trebuie, cind vrea Dumnezeu sa invirteasca suruburile si sa deschida robinetele.
[...]despre cum isi satisfacea G. Calinescu iubirea si despre inflacararile lui amoroase.
Cum se indragostea Calinescu, in versiunea Piru?
Piru povesteste: Calinescu isi convoca acasa iubita, chipurile, sa dea raport despre studiile din cadrul Institutului de Literatura, care astazi ii poarta numele: Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“. In biroul lui, Calinescu scoatea din cutie o vioara si cinta. Erau doar ei doi, doamna Vera Calinescu, sotia, nu avea voie sa se apropie de usa Maestrului. Se pare ca gusturile lui Calinescu in materie de muzica erau ca si cele ale lui Arghezi: romante si melosul intins al cintecelor vechi, ale lautarilor. Calinescu zicea catre iubita: Asculta! Si ii cinta un cintec din asta miorlait, mai de virsta Vacarestilor sau a lui Conachi. Brusc, Maestrul se oprea si zicea: Gata, stringe-ti lucrurile si pleaca! Buna ziua! Am terminat!
Si domnisoara ce facea?
Domnisoara pleca nedumerita, dar vibrind de intilnirea cu Maestrul.
Asta era tot?
Da, asta era tot.
Il asculta in stare de veneratie?
Nu, in stare de docilitate, ca subalterna a Profesorului in cadrul Institutului, o harnica truditoare care isi etaleaza studiile.
Unde-i erotismul?
A, da, e o intrebare foarte frumoasa. Erotismul razbatea asa cum razbat acele materii din fundul pamintului in vulcani sau in vulcanii noroiosi, cum sint ai nostri de pe la Buzau.
Era din vremea cind stateam multe luni pe an la Pietrosita si munceam din greu, cu miinile mele, sa-mi ridic casa. Casa asta seamana cu opera mea. Are o fatada copilaroasa, ludica, inocenta, cum e si Dictionarul onomastic. E o casa aratoasa, are linii de forta, daca intri in ea inspira forta. Eram la Pietrosita cu iubita care venea din Bucuresti – nevasta-mea este in cunostinta tuturor acestor chestiuni. N-a suferit de boala geloziei.
Doamna dumneavoastra a stiut de asa-numitele relatii extraconjugale?
Sigur. Intotdeauna defazat, dupa ce se incheiau.
Si Colombina aceasta a existat cu adevarat?
Sigur. Venea la Pietrosita. In citeva situatii, imi oferea si prilejuri sarbatoresti. Venea si cu primul exemplar scos din tipografie al unei carti care purta semnatura mea. Sau, cind nu putea veni, mi-l trimitea prin mecanicul de locomotiva.
Ce minunatie! Sa te duci in gara, sa astepti trenul si sa primesti un mic pachetel, din care sa scoti o carte mirosind a cerneluri tipografice.
Nu trebuie sa te obisnuiesti cu chestia asta si sa spui ca e destul. Din cind in cind, mai trebuie sa vina si Colombina. Or, dragul meu, de ce am scris acea povestire? Colombina era in focul amorului, al imbratisarii dincolo de nori, cind a inceput sa se clatine pamintul. Era cutremurul din 1986. Ea, in situatia extaziata in care se afla, a inceput sa strige: „Cutremur!“. Eu nu prea imi dadeam seama... Era vara, era cald, am luat-o de mina si am tras-o pe terasa, printr-o barbatie altfel tradusa. Am iesit instinctual pe terasa, in locul cel mai putin periculos. Chestiunea amuzanta a fost asta: fortele telurice n-au putut sa ne rada inflacararea si amorul. Eram goi, a venit cutremurul, a trecut cutremurul, noi ne iubeam la fel de patimas.
Dumneavoastra ati spus la un moment dat ca sinteti un pic misogin. Aceasta povestire, si altele, nu va arata deloc asa. Eu cred ca sinteti un mare indragostit de femei.
Vai de mine, bineinteles. N-am fost fustangiu. Dar mi-au placut femeile. Am fost intotdeauna indragostit si am dibuit de timpuriu calitatea stimulatoare a perioadelor de dragoste. Dumnezeule! Au fost un motor de Boeing. Au fost patimase, nu tiranice, si ma trageau inainte, imi permiteau sa inaintez. Uite, si acum, la 80 de ani, tot apreciez femeia. Am fost la un consult la ochi, ca am inceput, de la o vreme, sa vad dublu, parca am o andrea in cap care apasa pe nerv. Mama, mama, ce doctorita m-a consultat... Nu-mi mai dezlipeam ochii de la ea. Si ea imi zicea: uitati-va in ochii mei. Iar eu rideam: asta fac de cind am venit.
Revenind la personajele din cartile dumneavoastra. Colombina, Brigitta, Alina, Helga sint niste fiinte minunate, credeti-ma! Citind despre ele mi le inchipui mergind pe strada. As fi vrut sa le cunosc si eu.
Domnule Simonca, imi spuneti un lucru care ma copleseste si ma bucura. M-am simtit neinstare de doua lucruri: a face teatru si a descrie pagini de amor.
[...]de ce ati vrut sa va sinucideti?
De la acea incercare ratata de sinucidere sufar acum, cu piciorul asta al meu, ma vedeti cum merg. Era in 1970. Ceausescu si Popescu-Dumnezeu, la care lucram, eram sef de cabinet, erau plecati la ONU, la New York. Si, dupa multa vreme, ziua mea de lucru se termina la 5 dupa-amiaza, nu la miezul noptii. Popescu, ma-sa pe gheata, mizericordios, primea pe unii si pe altii, se indura sa-i primeasca, si eu trebuia sa stau acolo. Frumos din partea lui ca nu ma antrena in discutiile lui. Imi vedeam de tigarile mele, fumam doua pachete, si urmaream aberatiile care intrau in tot procesul asta. Erau multe si marunte. In acea zi, am ajuns la ora 5 acasa, am facut un dus, am zis ca nu se moare murdar, m-am urcat pe scuter, aveam pe mine doar o camasa plusata, inca era cald, 16 octombrie. Am pornit pe scuter si am spus: prima masina care imi iese in fata va fi si ucigasa mea. Ma asteptam la un camion. Si astazi mai astept camionul ala. In impetuozitatea mea, cu dorinta de a termina cit mai repede, venind pe linia tramvaiului 41, spre Casa Scinteii, in fata manastirii Casin, am accelerat putintel mai mult. Lovitura virtuala ar fi fost fatala. Lovitura reala m-a dus in aripa unei Dacii, m-am dezechilibrat si m-a aruncat pe strada. M-am lovit la timpla, mi-am rupt clavicula, mi-am rupt piciorul.
De ce doreati sa va sinucideti?
Falimentul meu era cauza. Nu mai aveam timp de scris. Masurile din biroul lui Popescu-Dumnezeu, de acolo se conducea arta si propaganda, imi aratau falimentul proiectelor mele. Ca scriitor, ma asteptau vremuri grele. Eram satul de tot ce vedeam in jurul meu si doream sa termin cu totul. Stiti ce era Scinteia? Nu era doar un ziar, de unde sa te transferi, sa pleci in alta parte, ca ti se agatau tinichele de coada. Scinteia era deasupra Comitetului Central, de acolo plecau tezele pe care partidul le propaga in adunari si cuvintari. Asupra mea apasa foarte greu ca am fost la ziarul Scinteia. Inainte de incercarea de sinucidere, in mine mocneau mai multe conflicte; era iubirea mea pentru Helga, ma gindeam la divort. Va spuneam: n-am fost un fustangiu, poate au fost sapte aparitii, sapte femei. Am ajuns la recordul sa am timp de 13 ani o legatura cu una dintre ele.
Dupa ce ati ratat sinuciderea, ce v-ati spus?
Mi-am pus pe perete, in fata patului de suferinta, o inscriptie din Mateiu Caragiale: „Pentru mine alternativa era deci simpla: trebuia sa am ori energia de a sta pe pozitie ferm pina la fine – si, inselindu-ma singur, sa consimt astfel ca falimentul moral al vietii mele sa fie si fraudulos – ori eleganta de a-mi suna retragerea. Eleganta aceasta am avut-o“. A fost linistitor. Dupa aceea, am spus ca am facut o mare prostie, sinuciderea e o prostie, desi m-a mai ispitit de vreo doua ori de atunci. Dar am inlaturat-o, am suflat-o, cum sufli in luminari.
Mai inainte, mi-ati spus ca asteptati si acum camionul ala.
Camionul ala vine el cind trebuie, cind vrea Dumnezeu sa invirteasca suruburile si sa deschida robinetele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu