Traducere // Translate

mitul modern a re-facerii romanesti


In termeni relativi, Episodul Tanacu e mitul modern a re-facerii romanesti

Interviu din ziarul Ziua cu Tatiana Niculescu-Bran, autoarea celi mai bune carti despre Tanacu la ora asta.


"Daniel Corogeanu este un fel de Don Quijote..."
Cazul Tanacu, multiplu malpraxis

In toamna anului trecut, aparea pe piata editoriala din Romania primul roman jurnalistic, scris de Tatiana Niculescu-Bran, pornind de la intamplarea care in vara lui 2005 zguduia Romania si lumea intreaga - moartea Irinei Cornici intr-o manastire din Moldova. Redactor-sef al radio BBC World Service, redactia in limba romana, din anul 2004, Tatiana Niculescu-Bran a realizat pentru romanul "Spovedanie la Tanacu" peste 40 de interviuri cu toti cei implicati in istoria de la Manastirea Tanacu.
Anul acesta, la Festivalul International al Filmului Documentar "Astra Film", care s-a desfasurat la sfarsitul lunii octombrie la Sibiu, a fost prezentat in premiera mondiala documentarul "Cazul Tanacu" realizat de Tatiana Niculescu-Bran impreuna cu Mirel Bran si Ionut Teianu. Daca "Spovedanie la Tanacu" recompune povestea Irinei Cornici, cu ultimele luni din viata ei, respectand formula romanului-jurnalistic "non-fiction novel", o specie deopotriva literara si jurnalistica aparuta pentru prima data in Statele Unite, in 1966, odata cu publicarea romanului "Cu sange rece" al lui Truman Capote, filmul documentar isi propune sa urmareasca si sa dezvaluie intamplarile care au urmat mortii Irinei Cornici, avandu-l in prim-plan pe Daniel Corogeanu.
Pana la sfarsitul acestui an, in recursul procesului celor implicati in "cazul" Tanacu, preotul Daniel Corogeanu si cele patru maici, urmeaza a fi data o sentinta definitiva la Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Despre intalnirea literara si nu numai cu povestea Irinei Cornici, cu lumea pe care a descoperit-o la Manastirea Tanacu, cu oamenii implicati in aceasta istorie, am stat de vorba intr-o dupa-amiaza de Festival, la Sibiu...
"Cazul Tanacu" este primul dvs film documentar. De ce ati simtit nevoia sa faceti un film dupa ce ati scris "Spovedanie la Tanacu"? Deschide filmul documentar mai multe cai spre adevar sau cartea nu epuiza subiectul?
Cartea nu epuiza, intr-adevar, subiectul si nici n-a avut pretentia ca l-ar epuiza, iar filmul nu este inspirat din carte, nu este o ecranizare fie si documentara a cartii, ci e mai curand o continuare, pentru ca romanul povesteste viata Irinei Cornici pana la moartea ei, iar filmul documentar incepe cu moartea ei si cu evenimentele ulterioare mortii ei, deci e mai putin povestea pe care am scris-o in roman. E drept ca pe mine m-a preocupat povestea asta, nu intr-un mod polemic, adica nu m-am gandit sa arat eu o alta fata a acestei intamplari. Pur si simplu am facut-o din dorinta de a intelege ce s-a intamplat acolo... Si, mai ales, de a intelege felul in care gandesc oamenii implicati in acest caz, fie ca sunt medici sau oameni din biserica. Intamplator, dorinta mea si interesul meu s-au intalnit cu dorinta si interesul celor doi codirectori ai filmului, Mirel Bran si Ionut Teianu, fara de care nici n-as fi putut sa-l fac, pentru ca eu ma pricep prea putin la acest domeniu. Ma pricep sa vorbesc cu oamenii, sa fac interviuri. Scriind cartea, am avut sansa, (pentru ca altfel probabil ca nu am fi putut face filmul), sa-i cunosc foarte bine pe toti cei implicati si ei sa ma cunoasca foarte bine... Iar atunci cand au inceput audierile procesului, la care eu am participat, a fost usor sa-i abordez. Deja era intre noi o relatie de incredere. Ei stiau, dupa ce citisera cartea, ca nu ma intereseaza chestiuni senzationale sau spectaculoase, ci reactiile lor, modul lor de a gandi. Si atunci au acceptat cumva de la sine sa fie filmati, sa vorbeasca inca o data cu mine despre lucrurile despre care vorbisera in alt fel, in alt context.
Cata ignoranta si cata ne/vinovatie ati gasit la manastire la Tanacu, mai exact la Daniel Corogeanu si la cele patru maici?
Nu-mi dau seama in ce masura e vorba de ignoranta sau de incapatanarea de a trai intr-un anume fel. De a vedea lucrurile intr-un anume fel, si nu in altul.
Ce ma preocupa pe mine in aceasta intamplare (si spun asta cu riscul de a ma repeta) este ce se intampla cu intentiile bune care duc la un deznodamant cumplit. Ce se intampla cu intentiile bune atunci cand, oricat de bune ar fi, nu sunt dublate de profesionalism, de responsabilitate, de discernamant. Cred ca este o intamplare despre un multiplu malpraxis, dar si o intalnire a unor multiple diletantisme. Pe care intentiile bune nu le-au putut suplini.
Malpraxis medical si religios...
Si religios, si medical, si social, si institutional, de toate felurile. Eu n-am nici un dubiu ca oamenii astia (si medicii, si preotul, si mama Irinei, si asistenta sociala, toti ceilalti implicati intr-un fel sau altul in acest caz) au incercat, dupa puterile lor, sa faca ceva bun. Nimeni in povestea asta, si de-aia e cu atat mai tulburatoare si mai ingrozitoare, nu a vrut sa faca rau. Pe mine nu exorcismul ma ingrozeste, ci grozavia acestor institutii si oameni care incercand sa faca lucruri bune, dar nepricepandu-se, nefiind profesionisti, produc o catastrofa. Vinovatia si responsabilitatea difuze mi se par mai groaznice, mai cumplite decat o vinovatie asumata. Gandul ca nu poti avea incredere nici in oameni, nici in institutii nu e tocmai confortabil. Fac o paranteza. Mi-aduc aminte, cu multi ani in urma, am vazut un documentar BBC despre polonezii care au emigrat in Statele Unite. Era deja mult dupa '90 si multa lume se intorcea... Mi-aduc aminte de un polonez din Statele Unite care mersese in copilarie acolo si reporterul il intreba: "Dar nu va e dor de Polonia?" Si el zicea: "Ba da, mi-e dor, visez, nu e saptamana sa nu visez Polonia din copilaria mea." "Si nu sunteti curios sa va duceti in Polonia?" "Ba da, as fi foarte curios, m-as duce oricand..." "Bun, si de ce nu va duceti?" Iar el a dat un raspuns care pe mine m-a pus mult pe ganduri si care, din nefericire, se verifica periodic. A spus asa: "Desi mi-e dor de Polonia, nu ma intorc acolo pentru ca in statele astea din fostul bloc sovietic viata nu inseamna mare lucru. Viata nu reprezinta o valoare pentru oameni. Si de-asta nu ma intorc, desi mi-e dor." Despre asta mi se pare ca e vorba si in povestea de la Tanacu. Bunele intentii, ideologia, institutia, legea, fiecare pare ca-si face datoria, dar pana la urma viata unei fiinte de fapt nu prea conteaza. Stim cu totii situatia din spitale, stim foarte bine ce traim acolo, spovedindu-ne stim foarte bine ce diletantisme intalnim in Biserica, ce putinatate de intelegere, ce obtuzitate, ce rigiditate intampinam adesea. Asadar, aceasta tensiune intre individ, societate si institutii pe mine ma preocupa, ma tulbura, cand nu ma indigneaza.
De ce credeti ca opinia publica a simtit nevoia sa-i acuze mai degraba pe preot si pe maicute, si mai putin pe medici?
E greu de vorbit de opinia publica. A fost o opinie foarte mediata. Era vara si vara, cum lumea e in vacanta, cu totii (in presa, vreau sa spun) avem dificultati in a gasi subiecte care realmente sa intereseze. Cand apare un astfel de subiect, imediat el atinge niste emotii foarte profunde care se leaga de viata, de moarte, de Dumnezeu, de credinta, de necredinta, de foarte multe lucruri poate mai putin constientizate. Si atunci, aceasta intamplare si aparitia lui Daniel Corogeanu, care e foarte pitoresc prin felul lui de a fi, au facut ca prezumtia de nevinovatie sa se suspende, dar el nu e singurul caz. Si sigur ca a rabufnit revolta mocnita a multor oameni (si justificata, as indrazni sa zic) referitoare la aroganta Bisericii, la modul uneori abuziv in care sunt speculate credinta, dar si ignoranta. Cred ca aceasta poveste a canalizat mult mai multe emotii decat pe cea legata de moartea unei tinere. Ce regret, fara sa-i acuz in nici un fel pe medici, este ca acest caz nu a dat nastere si unei discutii despre starea psihiatriei in Romania. Pentru ca, daca profesionalismul si competenta si, nu in ultimul rand, fondurile spitalului psihiatric din Vaslui ar fi fost cele normale, Irina Cornici n-ar fi plecat inapoi la manastire si ar fi fost poate si astazi in viata. Un lant intreg de esecuri institutionale care pana la urma duc la moartea unui om... dar este cazul atator oameni care mor anonimi. Intamplator, pentru ca s-a facut atata valva, stim de Irina Cornici, de Tanacu, de preot, dar sunt atatia oameni care mor intr-un anonimat desavarsit si ale caror morti probabil ca ar merita investigate cu seriozitate.
Cartea lasa impresia ca Daniel Corogeanu este practicant al unui ortodoxism extrem... In filmul documentar apare si altfel, un preot care fredoneaza "un actor grabit". Cum e Corogeanu de dincolo de carte sau film?
Nu stiu care este adevarul, dar am stat suficient timp cu el ca sa-mi dau seama ca este un om mult mai complex decat m-as fi asteptat, inteligent, histrionic, foarte incapatanat, cu umor si cu rezerve neasteptate de generozitate. Cineva a si spus-o la un moment dat intr-un comentariu de presa ca el e un fel de hippie, un om revoltat care vrea, pe cont propriu, sa demonstreze ca Biserica nu este o institutie in care are loc coruptia. In orice caz, datorita complexitatii lui si a fetelor lui multiple, Daniel Corogeanu e o persoana care poate sa devina un personaj foarte interesant pentru un scriitor. N-as sti sa spun daca este vinovat sau nu, dar cred ca si el, ca si altii, in tot acest lant de intamplari care au dus la moartea unui om, este responsabil.
Care vi s-a parut a fi relatia lui cu sine si cu Dumnezeu?
Relatia lui cu Dumnezeu n-o stiu. Asta numai el o stie. Cred insa ca este sincer in efortul si in dorinta lui de a trai o viata monahala asa cum o intelege el. Asa cum crede el ca ar trebui traita. Iar atitudinea lui este una polemica. "Eu sunt bun, eu stiu sa traiesc cu adevarat valorile credintei, voi, multi altii, preoti sau calugari nu stiti." E o atitudine usor adolescentina.
Relatia lui cu el insusi pe parcursul consumarii consecintelor acestei intamplari nefericite cred ca e foarte dificila. Pentru ca probabil ca el se afla intr-o mare dilema, probabil ca isi spune "am facut tot ca la carte, si rezultatul a fost un dezastru". In felul lui, sigur, pastrand toate proportiile si culturale, si spatiale, si religioase, el este un fel de Don Quijote care nu citeste romane cavaleresti, dar citeste cartile duhovnicilor consacrati ai Romaniei, se uita acolo, se straduieste sa faca si el la fel si sa devina un astfel de duhovnic, face tot ce scrie acolo, dar lui nu-i iese. Probabil ca e foarte greu de trait un asemenea sentiment, care cumva cred ca te minimalizeaza in propriii ochi. Chiar dincolo de vinovatie, cred ca e foarte greu de digerat o astfel de confruntare cu ce poti si cu ce nu poti.
Cum ati descrie relatia lui cu calugaritele?
Relatia cu maicile este o relatie ierarhica, adica ele ii datoreaza respect si ascultare. Cel putin trei dintre maici, cele care sunt cele mai tinere, mie mi se pare ca au fost absolut pe nedrept condamnate. Sunt niste copii, care au facut ce li s-a spus sa faca. Si care chiar nu inteleg nici o clipa de ce trebuie sa faca 5 ani de inchisoare, decat ca asta e voia lui Dumnezeu. Relatia cea mai complexa mi se pare cu maica Neonila, care este o femeie puternica. Cu mare putere de munca, multa vointa, si cu mare influenta si asupra lui, si asupra celorlalte. Ea e mai incisiva si, poate, usor manipulatoare instinctiv. E o personalitate dominatoare si autoritara.
In carte este un accent special pe momentul spovedaniei. A schimbat acest moment soarta Irinei Cornici?
Spovedania a fost un punct cheie, in sensul ca a declansat in Irina Cornici emotii si reactii care au devenit incontrolabile. Spovedania a pus-o, probabil, fata in fata cu o vinovatie pe care nu si-o stia sau de care nu era constienta. Iar aici cred ca si el, ca preot, a fost prea putin priceput si pregatit, psihologic vorbind, sa inteleaga un astfel de caz, care depasea cu mult tipul de spovedanie cu care era obisnuit.
Formula romanului jurnalistic implica si o interpretare personala a faptelor?
Da si nu... Romanul jurnalistic presupune o structura in care autorul trebuie sa ramana impersonal. Eu m-am straduit sa nu interpretez lucrurile si sa pastrez vocea autorului cat mai inofensiva. Dar sigur ca personajul Irina Cornici din carte este o creatie semireala pe care am construit-o din documente, din scrisori, din fotografii, din marturiile celorlalti. Nu stiu daca Irina Cornici pe care am construit-o eu este suta la suta Irina Cornici care a trait si a murit, si a trecut prin experienta prin care a trecut. Poate ca era o fiinta mai interesanta si mai complexa decat am crezut eu sau, dimpotriva, poate ca era o fiinta rudimentara, iar eu am facut-o mai interesanta. Numai confruntarea cu ea, care nu mai e posibila, ar putea sa ne dea masura autenticitatii personajului in raport cu realitatea.
Personajul v-a dus la omul care a fost Irina Cornici sau invers?
Invers. Pentru ca atunci cand am inceput sa ma gandesc sa scriu aceasta carte, n-am stiut de la inceput a cui poveste o spun. Vedeam bine ca toata lumea era preocupata de Daniel Corogeanu si de maicile implicate in acest caz, dar despre ea nu stiam mare lucru. Tot incercand sa aflu, mi-am dat seama ca povestea ei este extraordinar de interesanta si in momentul cand am stiut ca ea este personajul central al cartii mele si ca despre povestea ei scriu in primul rand, atunci am inceput sa ma gandesc la ea si ca la un personaj. Ce vreau sa spun e ca n-am pornit de la un personaj catre o persoana, ci de la o persoana catre un personaj.
Povestea ei poate fi o exemplificare a lumii in care traim?
Cred ca povestea ei nu este in primul rand o poveste despre Romania. Este o poveste despre singuratate, despre spaima, abandon, prietenie, tradare, credinta si naivitate, despre disperare, despre nebunie... Sigur, s-a intamplat in Romania..., dar putea sa se intample oriunde altundeva.
Ce a ramas nespus dupa carte si dupa film?
Cred ca au ramas multe de spus. Eu scriu acum povestea procesului, pentru ca Editura Humanitas vrea sa inchei cumva ce am inceput, iar incheierea fireasca este sa spun si povestea procesului.
Cum va asteptati sa fie primite si cartea si filmul in tara si in strainatate?
Sigur ca as vrea sa fie primite bine... As vrea sa fie primite fara isterie, cu dorinta de a intelege inainte de a judeca. Daca primul volum si acest al doilea volum i-ar pune pe oameni pe ganduri, indiferent in ce parte a lumii ar fi ei, as considera ca am scris o carte buna.
Daca toata povestea asta ar fi un joc si ati putea face o singura mutare ca sa o salvati pe Irina Cornici, care ar fi aceea?
As muta-o de la nastere intr-o familie care s-o iubeasca.
Monica ANDRONESCU

15 comentarii:

Anticomie spunea...

Tanacu, o inepuizabila sursa de inspiratie

Aceeasi tema Tanacu intr-o forma diferita: o piesa "work in progress" de aceeasi autoare, pusa in scena de Andrei Serban: o adevarata CAPODOPERA. Asa cum recomanda autoarea, si piesa trebuie vizionata cu inima si mintea deschise, nu va lasati influentati de tematica - aparent - deprimanta.

Abia astept sa savurez filmul si cartea.

Arcturus spunea...

"am facut tot ca la carte, si rezultatul a fost un dezastru"

Exact de asta a si fost un dezastru.

Preotu isi merita toate zilele la care a fost condamnat

invechit spunea...

preotul merita toate zilele de inchisoare, doctorul felicitari

Arcturus, ce-ai zice daca ai sti ca doctorul a trimis-i pe Irina la manastire, stiind ca el nu-i poate face nimic? I-a dat biletul de externare cu inima impacata aratandu-si neputinta.

O zi buna

Anticomie spunea...

2007-11-21 17:14:31



> Arcturus, ce-ai zice daca ai sti ca doctorul a trimis-i pe Irina la
> manastire, stiind ca el nu-i poate face nimic? I-a dat biletul de
> externare cu inima impacata aratandu-si neputinta.

[Ma refer doar la piesa "Spovedanie la Tanacu" pe care am vazut-o la New York in traducerea "Deadly Confessions" (joc de cuvinte din lb. greaca, evident, mana regizorului Andrei Serban) si nu la cazul real condamnat de presa, opinia publica, si in cele din urma de justitie]

Mesajul piesei IMO, este o meditatie exitentiala: cand esti la ananghie, nu conta pe sprijinul nimanui; caci institutiile menite sa te ajute, scoala, biserica, asistenta sociala cu doctori si psihologi, uneori chiar familia si prietenii apropiati, cu voie sau fara voie, iti baga bete'n roate.

Precum zambetul Giocondei, orice capodopera e apreciata potrivit starii de spirit momentane a lu' beholder.

Eu cred ca Andrei Serban si trupa sa de actori extraordinar de receptivi au reusit sa transmita mesajul existentialist intr-o maniera accesibila spectatorului venit sa se amuze, nu sa primeasca o predica.

Intre hohote de ras si goose bumps,audienta realizeaza in final ca se identifica cu Irina, maicuta exorcizata, dupa ce de-a lungul spectacolului a simpatizat si blamat intreaga galerie de personaje.

Irina este interpretata de doua actrite, diferite ca stil si fizic, ptr. a sublinia (magitral!) split personality disorder.

Anonim spunea...

"Deadly Confession" Made at La MaMa
E-mail
Monday, 01 October 2007
La MaMa E.T.C. and The Romanian Cultural Institute in New York presents-
Deadly Confession
Performed by the Andrei Serban Traveling Academy
Monday, October 1 at 7:30 pm
Admission: Free
RSVP required at icrny@icrny.org

La MaMa E.T.C. – The Annex
74A East Fourth Street
212-687-0180
lamama.org
icrny.org/asta.html

On October 1, La MaMa E.T.C. and the Romanian Cultural Institute in New York will present "Deadly Confession," a unique one-off public performance. It will feature the work in progress developed in the framework of Andrei Serban Traveling Academy. Based on real facts, it explores the multi-layered truth behind the tragic death of a young nun, exorcised in a remote Romanian monastery.

The Andrei Serban Traveling Academy endeavors to bring the artistic energies of writers, actors, and directors together within a laboratory-like setting. Conceived and launched this year under Romanian-American auspices, the group has worked under the innovative guidance of their prominent director, Andrei Serban.

The October 1st performance will present the work in progress resulting of the three-week workshop hosted by La MaMa E.T.C. starting with September 11th, based on the nonfiction novel "Spovedanie la Tanacu" written by Tatiana Niculescu Bran.

"Crucified by fellow nuns and a priest, a young nun dies during a ritual of exorcism performed in a remote Romanian monastery." Thus read the headlines in dozens of newspapers around the world in June 2005. But what is fact and what is fiction in regard to this sensational tale?

The performance is followed by Q&A with Andrei Serban, Tatiana Niculescu Bran and the participating actors.

In Romanian with English subtitles.

The actors are: Csilla Albert, Richard Balint, Ionut Caras, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Catalin Herlo, Cristina Holtzli, Silvius Iorga, Nora Labancz, Mara Opris, Florentina Tilea, and Andrea Tokai.

Anonim spunea...

DEADLY CONFESSION
A work in progress developed in the framework of
Andrei Şerban Traveling Academy
based on a novel by Tatiana Niculescu Bran

Monday, October 1, 2007, 7:30 pm
La MaMa E.T.C. – The Annex
66 East 4th Street, between 2nd Avenue & The Bowery
www.lamama.org

FREE ADMISSION
RSVP required at icrny@icrny.org, 212-687-0180, 917-656-4296

Followed by Q&A with Andrei Şerban, Tatiana Niculescu Bran and the participating actors.

In Romanian with English supertitles.



On October 1, La MaMa E.T.C. and the Romanian Cultural Institute in New York will present “Deadly Confession”, a unique one-off public performance. It will feature the work in progress developed in the framework of Andrei Şerban Traveling Academy. Based on real facts, it explores the multi-layered truth behind the tragic death of a young nun, exorcized in a remote Romanian monastery.


The Andrei Şerban Traveling Academy is a unique initiative to provide young actors with open space to experiment, learn, and explore their creative capacities both in Romania and abroad. The Traveling Academy endeavors to bring artistic energies of writers, actors, and directors together within a laboratory-like setting, under the innovative guidance of prominent director and inspiring teacher Andrei Şerban.

The journey
Initiated and launched under Romanian-American auspices, the Andrei Şerban Traveling Academy debuted in July 2007 in Romania, with a workshop developed around Deadly Confession, a nonfiction novel written by Tatiana Niculescu Bran.

Gathered in the remote Transylvanian village of Plopi near Cluj, a group of thirteen actors have been working together with Andrei Şerban and Tatiana Niculescu Bran in developing Deadly Confession into a theatre piece. Their creative journey took them from that reclusive setting to the bustle of New York, where, on September 11, they commenced a three-week workshop hosted by La MaMa E.T.C. The American journey culminates with a one-off public performance of the resulting work in progress in La MaMa Theatre on October 1.

Deadly Confession – the Story
“Crucified by fellow nuns and a priest, a young nun dies during a ritual of exorcism performed in a remote Romanian monastery.” Thus read the headlines in dozens of newspapers around the world in June 2005, the medieval scenario and spectacular coverage stirring the imagination of journalists and public alike. Gothic novels and horror films couldn’t have done better. But what is fact and what is fiction in regard to this sensational tale? For anyone skeptical of a gothic drama made real, the story of the life and death of 23 year-old Irina Cornici proves to be far more complex than its media coverage indicates. In her nonfiction novel Spovedanie la Tanacu (Deadly Confession), Tatiana Niculescu Bran renders a dramatized account of this bizarre episode. Bran bases her book upon more than fifty interviews she conducted in the wake of the tragedy with those involved.

The actors are: Csilla Albert, Richard Balint, Ionuţ Caraş, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Cătălin Herlo, Cristina Holtzli, Silvius Iorga, Nora Labancz, Mara Opriş, Florentina Ţilea, Andrea Tokai.

Andrei Şerban is a major name in the twentieth-century theatre, renowned for his innovative and iconoclastic interpretations and stagings. Born and educated in communist Romania, he fled to the USA in 1969 with the help of La MaMa’s founder, Ellen Stewart, after receiving a grant from the Ford Foundation. His immediate success brought him an invitation to study at Peter Brook's International Centre for Theatre Research in Paris. Şerban directed and staged theatre shows in 39 countries. For more than two decades, he has been associated with the American Repertory Theatre in Cambridge, Massachusetts. As a director, Şerban has also worked at the Circle in the Square Theatre, the Yale Repertory Theater, the American Conservatory Theatre, the Metropolitan Opera, the New York City, Seattle and Los Angeles Operas, at the Paris, Geneva, Vienna, and Bologna Opera Houses, the Welsh National Opera, Covent Garden, Théâtre de la Ville, the Comédie Française, Helsinki's Lilla Teatern, and with the Shiki Theatre Company in Tokyo. From 1990 to 1993, he headed the National Theatre of Bucharest. Since 1992, he is Professor of Theatre at the Columbia University School of the Arts. He has also taught at Yale University, Harvard University, Carnegie Mellon University, Sarah Lawrence College, University of California, San Diego, the Paris Conservatoire d'Art Dramatique and the American Repertory Theatre's Institute for Advanced Theatre Training. He has returned regularly to Romania in the past few years to conduct workshops and to stage various classical and contemporary theatre plays.

Tatiana Niculescu Bran is a Romanian-British national, editor in chief for the Romanian service of the BBC World Service based in Bucharest. Before moving to Bucharest, she was a radio presenter and producer with the World Service in London for 8 years. In October 2006 the Romanian Humanitas Publishing House released „Spovedanie la Tanacu” (Deadly Confession), one of the few nonfiction novels in the Romanian literature.


Following the performance there will be a talk-back with director Andrei Şerban, author Tatiana Niculescu Bran, Corina Şuteu, Director of the Romanian Cultural Institute in New York, and the participating actors.


For more information please contact:
Cristian Neagoe
Communications Coordinator, RCINY
Tel: 212-687-0180
Fax: 212-687-0181
Cell: 917-656-4296
E-mail: cristian@icrny.org

Anonim spunea...

Cronica unei exorcizări ultramediatizate

„Repetiţii pentru o exorcizare“

Săptămâna aceasta, prea-celebrul Teatru La MaMa din New York a găzduit un spectacol unicat: „Deadly Confession” – dramatizarea romanului documentar al Tatianei Niculescu-Bran – rezultat al workshopului condus de Andrei Şerban, în cadrul Academiei Itinerante ce-i poartă numele.

Iniţiativa proiectului aparţine Corinei Şuteu, directoarea ICRNY, şi a asociaţiei Ecumest, care a dat unui grup de 12 actori şansa de a lucra, experimenta, crea şi colabora, sub bagheta de regizor şi profesor a lui Andrei Şerban.

Un „strigăt“ al româniei contemporane

Într-o primă fază, atelierul s-a desfăşurat la Plopi, în România, unde actorii, regizorul şi scriitoarea au lucrat în echipă la o primă versiune a dramatizării. Şerban le-a cerut actorilor să improvizeze scene din carte, inspirând-o pe Tatiana Niculescu-Bran să dezvolte teatrul dramatic.La New York, sinergia a funcţionat cu o şi mai mare intensitate, tinerii actori abandonând turismul şi exploatarea metropolei, în care veneau pentru prima dată, în favoarea unui efort zilnic, dedicat şi consistent, de construire a spectacolului.Profesionalismul lor a dat roade. Reprezentaţia finală a avut încărcătura energetică a unui mare spectacol, un adevărat „strigăt” al României contemporane, o punere în scenă de o vibraţie şi forţă aparte, în care s-a simţit legătura organică dintre actori, text şi regie.

Subiectul era desigur ofertant: Irina, tânăra crescută la orfelinat în vremea lui Ceauşescu, fascinată de filmele cu karate, savurate împreună cu colega ei de cameră Chitza, este învinsă de două instituţii fundamentale ale statului: biserica şi spitalul. Ambele menite să salveze şi sfârşind prin a ucide.

Fata care învăţase să supravieţuiască în lumea ostilă şi dură a celor fără familie reuşise să muncească în Germania şi să adune ceva bani. Începea să-şi facă un rost, avea speranţe de o viaţă mai bună, pentru ca, în final, să fie zdrobită de descoperirea iubirii şi a păcatului.

Spectacoulul lui Şerban trece dincolo de aspectul senzaţionalist al unui act barbar

Exorcizarea Irinei – novice la biserica din Tanacu – a fost ultramediatizată în presa românească şi, într-o anume măsură, şi în cea străină. Spectacolul de la New York reuşeşte însă să treacă dincolo de aspectul senzaţional al unui act discutat pretutindeni ca barbar sau medieval.

Publicul american a înţeles drama profundă a unei fete care avea nevoie disperată de dragoste, fiind victima unei societăţi în care nu a fost dintru început loc pentru ea. Nu ştim exact cine sunt vinovaţii de moartea Irinei, căci fiecare dintre cei implicaţi în poveste acţionează cu o anume bună-credinţă: călugăriţele, preotul, prietena, doctorii, asistenta, mama-adoptivă, presa. Şi, totuşi, maşinăria acestor bune-credinţe o distruge pe fată.

Andrei Şerban, împreună cu actorii şi Tatiana Niculescu-Bran au meritul de a construi un spectacol nuanţat, în care teme grave ca spovedania, ne­bu­nia, imigraţia, dragostea homosexuală, presiunea me­diatică dansează cu graţie o sârbă grav-jucăuşă, care atrage şi cucereşte. Amintind cumva de filmele lui Kusturica, spectacolul „Deadly Confession” te prinde în horă şi nu te lasă până la sfârşit, când îţi dai seama că a atins aproape toate rănile deschise ale umanităţii.

Merită menţionaţi toţi actorii, căci impresionează prin dăruire şi expresivitate bine strunită: Csilla Albert, Richard Balint, Ionuţ Caraş, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Cristina Holtzli, Silvius Iorga, Nora Labancz, Mara Opriş, Florentina Tilea, Andrea Tokai. Însăşi Ellen Stewart – care este bolnavă şi nu mai vine de mulţi ani să vorbească la premiere – a apărut, într-un scaun cu rotile, şi a ţinut să povestească cum l-a adus pe Andrei Şerban în SUA, în 1969, şi cum îl admiră şi îl iubeşte pe acest veşnic-tânăr neastâmpărat şi imprevizibil al teatrului românesc.

Într-adevăr, îi putem reproşa multe lui Andrei Şerban, dar nu putem ignora faptul că uimeşte mereu prin forţa sa creativă, prin pasiunea cu care se aruncă în vârtejul construirii unui spectacol, prin prospeţimea şi plăcerea cu care provoacă şi se joacă cu teme mari şi mici, cu estetici şi contra-estetici, cu dicţii şi contradicţii. Academia itinerantă „Andrei Şerban” are meritul de a canaliza această energie debordantă înspre tinerii actori care, cu siguranţă, au avut ce învăţa din vibranta şi extenuanta călătorie teatrală pe traseul Plopi-New York. (Saviana Stănescu)

Anonim spunea...

TANACU LA NEW YORK

23 Octombrie 2007
Click pentru a mari
Actorii români care au urcat pe scena teatrului "La MaMa" au fost marcaţi de experienţa newyorkeză
Şase actori clujeni au jucat pe scena legendarului teatru "La MaMa”, din New York - socotit drept locul de unde a început "revoluţia” teatrului mondial din secolul XX - "povestea” Irinei Cornici, măicuţa de la mănăstirea Tanacu care a avut un sfârşit tragic.

Ramona Dumitrean, Ionuţ Caras, Cristian Grosu, Silvius Iorga, Cătălin Herlo şi Csilla Albert au participat, alături de alţi actori români, la un atelier teatral condus de regizorul Andrei Şerban şi finalizat cu un spectacol. "Stagiarii” lui Andrei Şerban au fost primii români care au jucat pe faimoasa scenă. Experienţa americană - şi cea teatrală, dar şi cea umană - i-a marcat pe clujeni.
"Newyorkezii sunt o specie aparte”, spune Ionuţ Caras. Deşi nu s-ar crede, sunt foarte amabili şi drăguţi. "Dacă văd că eşti derutat, te întreabă imediat dacă nu cumva te-ai rătăcit, şi sunt capabili chiar să te însoţească o bucată de drum pentru a fi siguri că te descurci”, precizeaază şi Cristian Grosu.

Tot el adaugă însă că New York e oraşul contrastelor. "Am văzut o femeie cu haină de blană coborând dintr-o limuzină în timp ce la doar cinci metri un tip se c... într-un tomberon”, zice Cristi. Seria de secvenţe surprinzătoare este întregită de Ramona Dumitrean: "Am văzut o felaţie pe stradă, între doi bărbaţi, la ora 8 seara. Lumea care trecea prin jur n-avea nicio reacţie”.

Stagiul de trei săptămâni de la New York a fost un atelier de "work in progress”. Actorii au făcut exerciţii de antrenament corporal cu Nicki Woltz, cunoscut om de teatru, şi el de origine română, au primit teme individuale sau în "parteneriat” şi au repetat în grup. Rezultatul a fost un spectacol intitulat "Deadly Confession”, jucat în 1 octombrie în faţa unui public format nu doar din români, ci şi din americani.

"Într-o sală de 150 de locuri au intrat 250 de spectatori”, remarcă Ionuţ Caras. La spectacol a participat şi actriţa Ellen Stewart, fondatoarea Teatrului "La MaMa” şi un critic de la "New York Times”. "Cine ştie câte alte personalităţi pe care noi nu le cunoşteam or mai fi fost acolo”, afirmă Ionuţ Caras.

Actorii clujeni spun că peste ocean au descoperit un alt Andrei Şerban decât în România, mai cald şi cu mai puţine "măşti” sociale.
O poveste tragică

Spectacolul pe care actorii clujeni l-au jucat pe scena numită "The Annex” a teatrului "La MaMa” a fost o dramatizare după romanul non-ficţional "Spovedanie la Tanacu”, de Tatiana Niculescu-Bran.

Cartea prezintă cazul măicuţei Irina Cornici, o tânără suferindă de schizofrenie care a murit după ce a stat legată de o cruce vreme de trei zile, fiind ţinută fără apă şi mâncare, într-un aşa-zis act de exorcizare, la mănăstirea Tanacu, din judeţul Vaslui. În urma tragediei petrecute în vara lui 2005, au fost condamnate cinci persoane: preotul mănăstirii şi patru maici
Click pentru a mari
RAMPA. Înfiinţat în 1961, de Ellen Stewart, teatrul "La MaMa" s-a dorit mereu o rampă de lansare pentru artişti talentaţi care nu reuşeau să se afirme în altă parte. Pe-acolo au trecut actori precum Danny de Vito, Harvey Keitel sau Billy Cristal. Aşezământul cultural a promovat multiculturalismul în anii în care în Statele Unite xenofobia şi rasismul ajunseseră la cote maxime.

Corogeanu si maicile condamnati spunea...

„Nu este o poveste despre România, ci despre disperare, singurătate, vinovăţie” de Adriana GHEORGHE

-În prezent lucrezi la o continuare a “Spovedaniei la Tanacu”, despre proces. Cum şi de ce ai scris această carte?

-Povestea era prezentată în alb şi negru, asa încât îţi închipuiai că un preot nebun a răstignit pe cruce o tânără călugăriţă. Mi se părea că era prea multă literatură în ce citeam ca să fie şi adevărat. Am început să mă interesez de acest caz pentru uzul redacţiei noastre (radio BBC WS) şi apoi ca să mă lămuresc şi eu, pentru că nu înţelegeam prea bine ce se întâmplase. Lipseau răspunsuri clare la întrebările de bază ale jurnalismului: cine, ce, când, unde, cum şi de ce. Treptat, mi-am dat seama că faptul ăsta divers era mult mai mult decât atât şi că implica un context mult mai larg şi mai tulburător.

-Şi de unde nevoia de a ordona tu, la un moment dat, tot materialul ăsta?

-Eu nu m-am gândit că voi scrie o carte şi de aceea îi şi mulţumesc lui Gabriel Liiceanu în introducerea la carte, pentru că el a fost cel care m-a încurajat să o scriu. Nu mi-a fost clar de la început a cui poveste o scriu şi în momentul în care am înţeles că personajul meu era Irina Cornici în primul rând, atunci mi-a fost mai uşor să văd încotro mă duce şi stilistic, şi din punctul de vedere al informaţiilor pe care le adunam, structura cărţii.


Roman jurnalistic versus teatru

-Formula pentru care ai optat (roman jurnalisticl) îţi permite un joc interesant între intervenţia ficţională şi obiectivitate.

-Modul acesta de a folosi informaţia, cu oarecare rigoare, e un reflex căpătat la BBC unde lucrez de doisprezece ani şi unde înveţi, încă de la început, că părerile personale contează mai puţin dacă nu chiar deloc şi că e o formă de respect fata de public sa nu le amesteci cu informaţia. Să nu te implici emoţional. Într-un roman jurnalistic, impersonalitatea e o condiţie şi ai nevoie de rigoarea informaţiei şi pentru că face parte din constrângerile genului.

-Din perspectiva aceloraşi constrângeri, personajul Irina e cel mai, să-i spunem, fragil..

-Da, pentru că dintre toate personajele cărţii ea a fost singura imposibil de intervievat, cu ea n-am stat faţă în faţă, ore în şir, ascultând-o şi punându-i întrebări, cum s-a întâmplat cu celelalte persoane care au devenit personaje.Am construit personajul Irina Cornici din corespondenţa ei, din fotografii din diverse momente ale vieţii ei, din povestirile celorlalţi care au cunoscut-o şi care sunt implicaţi diferit în această poveste, din povestirile prietenei ei celei mai apropiate. În carte sunt multe cuvinte care îi aparţin. Sigur că ea este un personaj semireal. Are o doză de ficţiune care mi-a permis să-i recreez un portret posibil. Nu ştiu dacă 100% Irina Cornici va fi fost aşa cum am descris-o eu, poate că a fost mult mai interesantă. E adevărat însă că ea, ca fiinţă, m-a impresionat foarte tare. Cunoscându-i familia şi mergând acolo, în satul ei, şi văzând mediul din care a ieşit, pe urmă la orfelinatul de la Bârlad, mi s-a părut că avea o forţă extraordinară. Poate că e puţin ridicol, dar mi s-a părut eroica în dorinţa şi în voinţa ei de a ieşi din lumea în care s-a născut, în care a crescut. Era o fată singură care a învăţat germană, care a învăţat să lucreze la computer, care a avut curaj să se ducă la muncă în Germania şi să facă acolo diverse munci ca să strîngă nişte bani, ba încă susţinîndu-i financiar şi pe alţii, pe mama ei, pe fratele ei. M-a impresionat. Nu ştiu dacă asta m-a ajutat să o înţeleg mai bine sau, dimpotrivă, m-a făcut să fiu mai subiectivă. Cartea şi apoi piesa sunt un omagiu adus Irinei.

-Cum şi de ce te-ai decis să lucrezi cu Andrei Şerban?

-Ecranizările care mi-au fost propuse înainte de invitaţia lui Andrei Şerban - şi au fost mai multe - nu m-au convins că cine ar face un film după această carte nu ar cădea în tentaţia facilului şi a vulgarului şi a efectelor... Nu voiam să fie filmul “Exorcistul” - partea a cincea, sau “Posedata din Moldova”. Eu n-am scris depre asta şi nu latura eventual spectaculoasă a acestei întâmplări mă preocupa şi atunci am evitat, am refuzat mai precis.

-M-am mirat că totuşi ai acceptat la un moment dat.

-Am acceptat pentru că m-am întâlnit cu Andrei Şerban cumva în aceeaşi zonă. El a citit cartea şi am primit de la el un mesaj în care spunea că i-a plăcut foarte mult şi că ar vrea să facem ceva împreună despre această carte. De ce, dintre toate propunerile, cea a lui Andrei Şerban mi-a inspirat mai multă încredere, este pentru că el nu căuta în povestea asta o istorie despre un exorcism.

-Dar?

-Căuta povestea unor oameni obişnuiţi surprinşi de evenimente în situaţii extrem de dificile, pentru care nu sunt pregătiţi în nici un fel, povestea unor oameni care încearcă cu toţii să facă ceva bun şi iese ceva îngrozitor, pe el asta l-a tulburat şi era acelaşi lucru care mă tulburase şi pe mine – intenţiile bune cu rezultat dezastruos. Pe mine m-a interesat povestea tuturor celor implicaţi în cazul Tanacu, motivaţiile lor, modul lor de a gândi, modul lor de a-şi construi intenţiile bune, felul în care văd ei lucrurile după ce au constatat că ce a ieşit a fost o tragedie şi intenţia lor nu fusese asta. Cum se împacă ei cu ei înşişi în situaţia asta? Îmi aduc aminte că atunci când a pus în scenă “Medeea”, cred, Andrei Şerban a fost întrebat „dar de ce Medeea” şi el a spus “pentru că este o piesă pe care nu o înţeleg absolut deloc” şi cred că şi aici ne-am întâlnit: în încercarea de a înţelege înainte de a judeca. Că de judecat fuseseră deja judecaţi în fel şi chip, nu mai era nevoie să-i judecăm şi noi a mia oară, dar încercam să-i înţelegem. Aşa se face că am acceptat ca el să pună în scenă şi eu să dramatizez textul cărţii, de fapt am creat o piesă nouă, care este puţin altceva, are elemente care nu există în carte.

-Ce elemente?

-E desprinsă de realitatea nemijlocită a faptului, iese din constrângerile genului roman jurnalistic şi merge spre ficţiune, aşa încât sunt numai două personaje importante care-şi mai păstrează numele reale – Irina şi Chiţa –, restul sunt personaje generice: preotul, doctorul, doctoriţa, episcopul şi piesa este şi nu este o dramatizare a cărţii, în mare păstrează aceeaşi idee şi dorinţă de a nu judeca înainte de a înţelege, dar începe cu totul altfel, combină evenimente întâmplate după moartea Irinei Cornici cu lucruri care se întâmplă (şi sunt povestite în carte) înainte de moartea ei. Am scris piesa în mai multe etape, am început-o într-un atelier cu actori din Cluj, Sibiu, Timişoara, undeva într-un sat lângă Cluj, la Plopi, unde scriam pe măsură ce actorii jucau. A fost o experienţă extraordinar de interesantă pentru mine să văd cum ei, dramatizând diverse scene din carte, îmi dădeau senzaţia că se apropie mai mult de personaje decât o făcusem eu.


„Am acceptat dar cu inima strânsă”

-Ce riscuri a implicat coincindenţa dintre aşa o poveste şi natura vie a teatrului? Povestea Tanacu ajunge, astfel, să fie filtrată prin alţi unsprezece-doisprezece oameni, actorii.

-Andrei Şerban are această mare calitate că nu controlează sau se face că nu controlează o structură anume. La începutul unui atelier sau la începutul unui spectacol, nu spune „atenţie toată lumea la mine, vă spun care este viziunea mea şi faceţi aşa cum vă spun eu!”. El mărturiseşte adesea şi până aproape cu o săptămână-două înaintea premierei că nu ştie încotro se duce, că spectacolul este “o căutare împreună”, de soluţii şi scenice, şi dramaturgice, şi emoţionale şi de personaje, de tot, aşa că da, există riscuri. Atunci când Corina Şuteu, de la Institutul Cultural Român de la New York care este creatoarea “Academiei itinerante Andrei Şerban”, mi-a explicat, împreună cu Ştefania Ferchedău de la Asociatia Ecumest, care erau intenţiile şi activitatea “Academiei” - un fel de centru de creaţie împreună - m-am dus la Plopi cu inima strânsă şi neîncrezătoare pentru că mi-am spus că mai văzusem pe parcursul scrierii cărţii cum această poveste, atât de tulburătoare, a atins zone atât de greu de controlat in sufletele oamenilor, încât rar mi-a fost dat să văd pe cineva care să se poată detaşa şi să încerce să privească lucid întîmplarea. Şi atunci, sigur, eram curioasă, voiam să văd ce va face Andrei Şerban, dar mă gândeam în sinea mea că de ce-ar fi actorii scutiţi de aceste emoţii şi implicări şi că, pesemne, nici ei nu vor reuşi să se detaşeze şi vor amesteca propriile lor emoţii în viaţa personajelor, ceea ce s-a şi întâmplat într-o primă fază. Ulterior, prin exerciţiile la care i-a supus Andrei Şerban, s-a decantat toată partea de părere personală. El a reuşit, antrenându-i, să suspende faptele reale din temporalitatea, spaţialitatea, proximitatea lor emoţională, afectivă, ideologică, culturală, geografică, de toate felurile.


-Da, de la Plopi la NY…

-În plus. A fost un fel de bombardament de experienţe noi pentru actori care, din creierii munţilor şi din sihăstria în care ne-am retras să lucrăm la început, s-au trezit în Manhattan, la celebrul teatru La MaMa, într-o lume foarte nouă pentru mulţi dintre ei, dublată de repetiţii nenumărate şi antrenament dur. Spectacolul lor e o demonstraţie de mare talent şi de mare maturitate şi profunzime, deşi, dintre ei nu cred să fie cineva trecut de 30 de ani. Sunt foarte tineri, dar au interpretat calvarul prin care va fi trecut fiecare personaj într-un mod absolut remarcabil.

-A fost o bruscare sau o finalizare firească faptul că atelierul lui Andrei Şerban s-a fixat la un moment dat într-un spectacol?

-A fost un sfârşit în sensul în care, în urma atelierului, a rezultat un produs care a fost prezentat unui public. Şi nu, nu s-a sfârşit şi nu e un produs închegat pentru că el a pornit de la un concept experimental şi ceea ce s-a închegat, s-a închegat pe scena unui teatru prin tradiţie experimental – pentru că La MaMa asta este, un teatru de avangardă din anii ’60 de mare prestigiu nu numai în Statele Unite.

-S-a jucat în româneşte sau în englezeşte?

-În româneşte şi cu subtitrări pe un monitor în englezeşte, dar în care nu era tradus cuvânt cu cuvânt textul, ci ideea principală a fiecărui dialog.

-Ce se va întâmpla cu piesa?

-Nu ştim, deocamdată, în ce formă se va juca mai departe. Dacă se va juca, mai curând, în România şi va intra în repertoriul unui teatru sau, dacă, dimpotrivă, va rămâne un fel de spectacol itinerant care va merge prin diverse capitale sau va fi prezentat la diverse festivaluri. Deocamdată, am luat cu toţii un fel de vacanţă, pentru că lucrul a fost foarte intens din toate părţile şi succesul de la New York pe mine cel puţin m-a intimidat. Nu m-am aşteptat la aplauze prelungite şi la ovaţii de la un public care nici nu ştie probabil unde se află România pe hartă.


O tentativă de restituire a umanităţii întâmplării

-Ar fi interesant de văzut, mai ales, cum va fi primit aici.

-Şi eu sunt curioasă şi am văzut deja un comentariu într-un ziar în care lumea îşi declară iarăşi spaima pe de o parte şi exasperarea că iar!, nu mai uită lumea acest subiect groaznic, nu-l mai lasă deoparte şi iar stricăm imaginea României, ceea ce, desigur, e o copilărie pentru că imaginea dacă e să fi fost stricată, a fost stricată atunci când a răbufnit subiectul ăsta în felul în care a răbufnit el peste tot, fără ca nimeni să facă efortul să înţeleagă ce se petrecuse cât de cât. Acum e cumva o tentativă – poate că tardivă -, de restituire a umanităţii unor situaţii care puteau să aibă loc oriunde în lume. Eu am spus şi acolo, la NY, ca asta nu e o poveste despre România. Sau, în orice caz, pe mine nu România m-a preocupat când am scris cartea şi piesa de teatru. Este o poveste despre disperare, despre singurătate, despre vinovăţie, despre spaimă, despre moarte, despre intenţiile bune care duc la rezultate rele, la limită despre imigraţie şi dragostea interzisa – o mulţime de alte lucruri şi emoţii care nu sunt neapărat româneşti. Şi asta mi s-a părut remarcabil în discuţiile cu publicul de după spectacol: să constat că această dimensiune s-a înţeles foarte bine şi ca spectatorilor nu li s-a parut ca e vorba de un fapt divers local, sigur, adus pe scena unui teatru experimental aşa ca să mai vedem ce se mai întâmplă prin lume, nu, a fost o piesă care i-a mişcat foarte tare, care i-a tulburat în multe feluri şi nu pentru că se întâmpla în România şi era vorba de un personaj interesant, ci pentru că recunoşteau acolo emoţii şi sentimente şi situaţii pe care le-ar fi putut şi ei trăi oricând .

-Povestea nu este totuşi condiţionată de un spaţiu cel puţin creştin?

-Da, dar este şi un spectacol despre religie, între fanatism, ipocrizie, bunacredinta şi naivitate, cu toate consecintele care decurg.

-Am observat că cel mai adesea monahii ortodocşi stârnesc, “în lume”, reacţii de mare intensitate, de la spovedanii ad hoc la, în urma cazului Tanacu, tensiune şi agresivitate.

-Da, cred, pentru că, în ciuda discursurilor festiviste despre poporul creştin, despre cât de multe ştie lumea despre religia creştină, cât de mult mergem la biserică, în ciuda tuturor acestor discursuri, cred că trăim într-o cultură şi într-o lume care practică mai curând superstiţia şi sincretismul magico-religios decât creştinismul, deci e firesc ca atunci când se întâmplă un astfel de caz, anumiţi oameni, sau, din păcate, majoritatea s-o recepteze cu antenele superstiţiei mai curând decât cu antenele unei religiozităţi autentice şi asumate. Aşa că, sigur, după cazul Tanacu, când vezi un om îmbrăcat în haine monahale faci trei paşi înapoi ca atunci când vezi o pisică neagră, e acelaşi tip de raţionament, mă rog, e mai puţin un raţionament, e acelaşi tip de emoţie şi de reacţie. Nu ştiu ce gândeşte actualul Patriarh, dar catehizarea sau evanghelizarea inteligentă a populaţiei ar trebui, cred, să se afle printre priorităţile BOR.

-Revenind, ce tip de întrebări a pus publicul american după premieră, ce a vrut să ştie?

-Un student al lui Andrei Şerban de la Columbia University a pus o întrebare foarte interesantă, la care Andrei Şerban a răspuns foarte scurt şi la fel de interesant. Întrebarea era: de ce nu aţi dezvoltat mai mult şi, poate, mai incisiv, latura erotico-mistică a personajelor căci subiectul v-ar fi permis din plin să arătaţi pe scenă secvenţe incitante. Şi Andrei Şerban a răspuns: “Pentru că bunica mea m-a învăţat să nu fac niciodată cum fac alţii”, ceea ce a stârnit aplauzele sălii şi toată lumea, sigur, a recunoscut o replică de Andrei Şerban în acest răspuns.

Anonim spunea...

"�ntrebarea era: de ce nu a�i dezvoltat mai mult �i, poate, mai incisiv, latura erotico-mistic� a personajelor c�ci subiectul v-ar fi permis din plin s� ar�ta�i pe scen� secven�e incitante." La intrebarea aceasta, un raspuns mai potrivit ar fi fost cel dat de personajul lui Rebengiuc in Balanta lui Pintilie: Americanul e cel mai prost om din lume...

PATAPIEVICI spunea...

"În iunie 2005 s-au desfăşurat faptele: o tânără (Irina Cornici, 23 de ani) moare în timpul (sau în urma) unei exorcizări conduse de un tânăr preot-călugăr (Daniel Corogeanu, 29 de ani), la Mănăstirea Sfânta Treime din comuna Tanacu (judeţul Vaslui)".

Imediat, întâmplarea explodează mediatic, devenind „cazul Tanacu“. Marile ziare occidentale relatează întâmplarea: cheia de lectură este - iată, în mileniul III, Evul Mediu din România. Tot anul, „cazul Tanacu“ ţine prima pagină a ziarelor şi e exploatat de setea de senzaţional a televiziunilor. Mediatizarea e copleşitoare; compasiunea faţă de victimă, aşa cum se întâmplă adesea, se amestecă inextricabil cu indiscreţia şi abuzul. Presa acuză Biserica, obscurantismul, înapoierea. Se vorbeşte de exorcizări ca de un ritual barbar şi anacronic. Biserica răspunde prin excluderea din viaţa monahală a preotului şi a celor patru călugăriţe. Opinia publică pare să descopere abia acum, cu oroare, exorcismele. Totuşi, Evangheliile le cunosc, iar ingredientele exorcizării, tematica posesiunii demonice ori pactul cu Diavolul sunt prezente în surprinză tor de multe (super)producţii hollywoodiene, care rulează şi la noi. Nebăgate în seamă ori ignorate voit, toate acestea trăiesc printre noi.

În iulie 2005, Tatiana Niculescu Bran, redactor-şef la BBC, porneşte o anchetă personală. De ce? Deoarece chiar şi pentru cineva aflat în centrul înregistrării şi producerii informaţiilor de presă, faptele rămâneau nesigure, iar adevărul neclar. Ca profesionist al presei, Tatiana Niculescu Bran îşi dăduse seama că, dincolo de zgomotul mediatic şi zvonistica incontrolabilă, faptele trebuiau reconstituite cu atenţie, iar adevărul, pornind de la ele, reconstruit cu înţelegere, pentru a putea astfel ieşi de sub hipnoza stereotipurilor pe care asiduităţile presei le încurajaseră cu pasiune şi reuşiseră să le impună ca indiscutabile. În acest scop a făcut patruzeci de interviuri cu toţi actorii evenimentelor (preotul, călugăriţele, medicii, ofiţerii criminalişti), cu rudele, prietenii şi cunoscuţii, precum şi cu diverşi specialişti, jurişti, psihologi, oameni ai Bisericii, medici legişti. Un an mai târziu, când procesul intentat împotriva preotului şi călugăriţelor tocmai lua turnura care avea să îi ducă pe aceştia la condamnare, investigaţia era încheiată.

Rezultatele, aşa cum sunt consemnate în cartea „Spovedanie la Tanacu. Roman jurnalistic“ (Humanitas, 2006), sunt cutremurătoare. Aflăm despre viaţa de orfelinat a copiilor abandonaţi, despre orizontul de viaţă al dezmoşteniţ ilor soartei, despre traumele celor înşelaţi, abuzaţi, înstrăinaţi şi întrebuinţaţi, despre devianţa sexuală a celor slabi şi pedofilia celor puternici, despre vanitatea duhovnicilor, naivitatea măicuţelor şi superstiţiile bieţilor oameni, despre ambiţiile clericilor, corupţ ia indolentă a autorităţilor, precaritatea binevoitoare a serviciului medical, despre schematismul şi impermeabilitatea la adevăr a birocraţiei, despre credinţa în Dumnezeu şi ignoranţă, despre speranţele care eşuează şi nădejdile care smintesc, despre eşec, nebunie, nenorocire, moarte şi prăbuşire morală.

Andrei Şerban a citit cartea Tatianei Niculescu Bran şi a fost zguduit. A văzut în ea, mi-a spus, o fereastră întredeschisă spre aporiile şi nebuniile vieţii noastre - „moderne“, „obişnuite“, „rânduite“, „normale“. Pornind de la faptele reconstituite în „Spovedanie la Tanacu“, Şerban a creat nu o „simplă“ punere în scenă, ci o dramă-mister, un eveniment de comuniune existenţială între actorii care joacă o dramă-religioasă- cu-subiect-biblic-în-contextmodern şi publicul care asistă la piesă cu sentimentul că participă la misterul vieţii, extazului, mizeriei, nebuniei şi morţii. Impactul e foarte puternic. Setea de adevăr care a stat la originea investigaţ iei Tatianei Niculescu Bran, şi care a dat o superbă carte, este transfigurată de Andrei Şerban printr-o montare extraordinară, în care cople- şitoare este îmbinarea extrem de fină între luciditatea necruţătoare a reconstituirii stărilor sufleteşti, compasiunea plină de reculegere pentru cei rătăciţi şi cei morţi şi respectul adânc faţă de toţi actorii nenorocirii de la Tanacu. O lecţie de adevăr, oferită printr-o lecţie de iubire, care se reculege acceptând, aşa cum se smereşte judecând.

Adevărul? Adevărul se ascunde în prăpastia dintre lumile văzute şi nevăzute în care trăim simultan şi din care vieţile noastre (şi anumite practici instituţionale) îşi extrag şi opacitatea, şi ineficacitatea, şi incoerenţa. Părintele-călugăr şi măicuţele au făcut ce ştiau că trebuie făcut cu diavolii care smintesc oamenii: antropologia lor admite că nevăzutul comandă văzutelor şi le supune. Justiţia laică, care ne pune să jurăm la proces pe Biblia în care diavolii există, iar exorcismele sunt fapte bune, a făcut ce ştie că trebuie făcut cu oamenii responsabili de moartea altor oameni, într-o lume în care doar văzutele există. Adevărul este această dramă şi acest mister.

zilierul spunea...

Cazul Tanacu pe scena

Povestea Irinei Cornici, tanara moarta in munti, intr-o manastire din Moldova, crucificata de maici si de preot, cum a scris toata presa din tara si din strainatate, a facut inconjurul lumii. Era acel gen de subiect care, cu doza de senzational necesara, tinea prima pagina a ziarelor saptamani la rand. Nimeni nu cerceta ce se intamplase cu adevarat la Tanacu, stirile erau livrate una dupa alta, oamenii, dupa vechiul exemplu biblic, se grabeau sa arunce primii piatra. Apoi, incet, incet, lucrurile au intrat in uitare, fiecare a luat-o pe drumul lui, Irina si-a luat cu ea in mormant intreaga drama si intregul adevar despre ce s-a intamplat in acele zile la Tanacu, iar preotul Daniel Corogeanu si maicutele de la manastire, medicii care au tratat-o pe Irina, au mers mai departe, fiecare purtand in ei mormantul Irinei, taina si disperarile proprii.

De la idee la experiment

La ceva timp, cand povestea era deja pe jumatate uitata, cartea Tatianei Niculescu Bran, "Spovedanie la Tanacu", aparuta in 2006, la Editura Humanitas, primul roman jurnalistic de la noi, isi propunea sa spuna din nou, dar de data asta dand cuvantul tuturor celor implicati, istoria acelor zile petrecute in manastirea din Moldova. Apoi, in 2007, in cadrul Academiei Itinerante Andrei Serban, romanul Tatianei Niculescu Bran avea sa se transforme intr-o piesa de teatru, teatru documentar, si el specie rara in Romania.

Dupa un prim atelier la Plopi, in Muntii Apuseni, pe 1 octombrie 2007, la Teatrul La MaMa din New York a avut loc o unica reprezentatie a spectacolului care s-a nascut din "Spovedanie la Tanacu". Iar in aceasta primavara, la Teatrul Odeon din Bucuresti (intre 12 si 16 mai) s-au desfasurat cinci reprezentatii ale aceleiasi "Spovedanii la Tanacu", ultima dintre ele fiind programata in aceasta seara (spectacolul se pare ca va fi prezent si in Festivalul National de Teatru). Spre deosebire de cum a procedat cu reprezentatiile de la New York, la Odeon, Andrei Serban a folosit si fragmente din documentarul "Cazul Tanacu", realizat de Tatiana Niculescu Bran, Mirel Bran si Aurel Teianu, multe dintre momentele de pe scena fiind dublate de vocea si gesturile protagonistilor reali ai intamplarii.

Taina si spectacol

Ce este, de fapt, spectacolul lui Andrei Serban? Este, in primul rand, o subtila incercare de investigare artistica a unui caz care nu va putea niciodata fi solutionat doar pe calea justitiei. Este o la fel de subtila incercare de a vorbi altfel despre ortodoxie, despre Biserica si despre sistemul medical din Romania. Si mai este o sublima incercare de a descoperi adancimile de nedescifrat ale omului prins in vartejul pe care Dumnezeu il deschide uneori si in fata celor alesi, si in fata celorlalti.

Pariul pe care il propune Andrei Serban este greu de castigat. Desi necunoscut, ritualul Greciei antice, pe care cu ceva ani in urma il aducea in scena in "Trilogia antica", era intr-un fel mai usor de asimilat de public, pentru ca se aseza pe un teren virgin al sufletului, pe cand in "Spovedanie la Tanacu" riscul este mult mai mare. Publicul din Romania, traitor in ritual ortodox, este mai greu de convins sa se lase purtat de-un joc, pe un drum paralel, inspre inima ortodoxiei. Este neobisnuit sa asiste, ca la spectacol, la o taina in care traieste. Tocmai de aceea, discret si subtil, regizorul se strecoara printre cuvinte si cantari, aducand in scena doar cateva momente ale vietii de manastire, atinge corzile doar atat cat sa vibreze o clipa si apoi sa incerce singure sa rastoarne munti in interior.

Povestea la lumina

Spectacolul se deschide cu reconstituirea mortii Irinei Cornici. Pe lespedea de lemn pe care Irina a fost tinuta legata, prietena ei din manastire, Chita, ii povesteste chinul si moartea. Apoi, timpul se da inapoi si Irina vine la manastire din nou, isi traieste iarasi drama, de copil crescut la orfelinat si care pana la varsta ei a trait prea multe, i se asaza din nou in privirile tulburate speranta unei linisti si a unei iubiri pe care nu le avusese niciodata si dupa care tanjise dintotdeauna si, din nou, cumplita frica de flacarile Gheenei ii arde sufletul si mintea si ii ucide, in cele din urma, trupul.

Andrei Serban o aduce in scena pe Irina in dubla ipostaza (Ramona Dumitrean si Andrea Tokai), cele doua "jumatati" conturandu-i o personalitate fascinanta si inspaimantatoare. Despre interpretarea celor doua actrite, ca, de altfel, a intregii distributii, nu se poate vorbi in superlative. Sa spunem doar ca e unul din putinele spectacole din Romania in care actorii cauta teatrul si cauta raspunsuri in ei insisi, se lasa "descoperiti" de personaje, de multe ori cu spaima, cu timiditate, cu ezitari, alteori cu mult curaj, dar mereu purtand in spate lumea intreaga din care vin si spre care se duc. Ca si cum si-ar asuma pana la capat jocul de-a viata si de-a moartea in care au intrat, Florentina Tilea, Csilla Albert, Richard Balint, Cristina Holtzli, Nicoleta Lefter, Lamia Beligan, Ionut Caras, Cristian Grosu, Catalin Herlo, Mara Opris, Relu Poalelungi, veniti de la diverse teatre din tara si din Bucuresti, aduc din nou la lumina povestea Irinei Cornici.

Surprinzator realizat scenic este intregul delir al Irinei, gradat, de la tremurul nervos al fetei baietoase, obisnuita cu loviturile de orice fel, la momentul decisiv al tainei spovedaniei, cand in sufletul ei se strecoara spaima de iad (si nu iubirea de Dumnezeu), la inceputul nebuniei, apoi, cand cuvintele cu aluzii sexuale incep sa iasa la iveala printre bataile accentuate ale inimii, printre batai de toaca si de clopot, pana la chinul cumplit de la spital si apoi din timpul slujbelor de exorcizare. Nu ritualul de Ev Mediu, (cum s-a spus adesea despre ce s-a intamplat la Tanacu), a vrut Andrei Serban sa-l evidentieze in spectacolul sau, ci drumul greu pe care-l poate strabate un suflet tulburat si insingurat, deloc obisnuit cu exercitiul iubirii, de la neintelegere la intelegere. Iar Irina plateste cu viata ceea ce intelege.

Documentar si fictiune

Permanenta confruntare intre cele doua spatii, cel scenic si cel real, prezentat in documentarul proiectat pe ecran, isi propune sa accentueze caracterul de teatru documentar. Si, daca exista momente in care contrastul dintre ceea ce se intampla in scena si ceea ce este proiectat deasupra creeaza un extraordinar efect (precum cel in care Daniel Corogeanu intra in tribunal cu gandurile si tacerile lui, pe fondul unei manele amestecate cu fum de mititei in scena), sunt si secvente in care dublarea in plan scenic a momentului din documentar nu are intotdeauna efectul scontat, parand usor redundanta si distrugand o parte din relatia care se creeaza intre public si actori. Iar de neinteles pare aparitia lui Jackie Chan in scena, in clipa mortii Irinei. Sigur, o lume intreaga de vise cu sunet de "Enigma" si cu imagini din filmele preferate moare odata cu ea...

In rest, aceeasi Romanie (poate prea mult aceeasi...) cu fum de mititei, bere, manele si haine kitsch la carciuma din satul uitat de Dumnezeu, unde oamenii dezbat, ca-ntr-o "poiana a lui Iocan" intoarsa pe dos, vinovatia lui Corogeanu... Si ramane pe mai departe, nu ca o concluzie, ci ca o adaugire la atat de umanul "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!", scena din final in care preotul o intreaba pe Irina si Irina isi intreaba preotul "Te-ai indoit de iertarea lui Dumnezeu?" Raspunsul, in ambele cazuri, este "Da!"

Monica ANDRONESCU

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=237378&data=2008-05-16

Luminita VOINA-RAUT spunea...

Spovedania unei societăţi iremediabil bolnave
Despre spectacolul lui Andrei Şerban


Spectacolul pus în scenă de Andrei Şerban îmi pare o cutremurătoare radiografie a actualei societăţi româneşti. Şi nu atît a societăţii privite ca o entitate amorfă, obiectuală, ci a sufletului ei, în mare măsură inexistent sau amorţit. Afirmă regizorul, întru început, în chip de pregătire sufletească a spectatorului, că piesa se doreşte a fi – dacă cineva încearcă o clasificare – un teatru documentar ori, poate, în viziunea Tatianei Niculescu-Bran (autoarea unei cărţi inspirate de „cazul Tanacu“), un mister contemporan.
Este într-adevăr toate astea, dar şi mai mult de-atît. Nu se doreşte judecarea uneia sau alteia dintre părţi, mai afirmă regizorul, dar tu, spectator, în starea răscolitoare în care te cufundă acest spectacol, simţi că o admonestare se impune, dacă nu o judecată propriu-zisă. Personal, am simţit piesa ca pe un strigăt, ca pe un ţipăt din toţi rărunchii, ca pe o palmă pe obrazul gros al unei Românii care se vrea a fi modernă, europeană, în pas cu globalizarea, şi totuşi e atît de plină de umbre, de mici infernuri, pe lîngă care trecem cu toţii nepăsători...

Ce ne cutremură?


A cui e vina că într-o asemenea societate s-au putut petrece grozăvii ca la Tanacu? Totuşi nu trăim într-un Ev Mediu întunecat, nu sîntem un trib african, nici măcar o ţară arabă plină de prejudecăţi şi mutilări trupeşti şi sufleteşti, acceptate în numele unor tradiţii învechite. Sîntem un stat de drept, înfipt dintotdeauna în burta Europei, am scăpat de o dictatură, pe care ce-i drept, am încheiat-o sîngeros spre deosebire de alte naţii care au suferit şi ele de răul comunist, isprăvind însă alfel cu tiranii lor.
Ce ne cutremură, ce ne tulbură visceral în textul acesta? În primul rînd, realitatea din el. În paralel cu jocul actorilor, care nu ştiu pînă în ce punct poate fi numit „joc“, pe un ecran sînt derulate, simultan, scene reale, înmormîntarea călugăriţei exorcizate şi plînsetul călugăriţelor şi neînţelegerea gestului nebunesc pe care l-au făcut, nici măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, vorbele abia şoptite în barba roşcată de călugărul Daniel Corogeanu, cuvintele abia articulate de către fata-prietenă, îngăimate într-o moldovenească domoală, cu căciula îndesată pe cap, şi mai ales spaima ei: cum de s-au putut întîmpla toate astea, cînd ea îşi dorea doar s-o aducă pe Irina în mănăstire ca s-o scape de răul lumii, ca să-i găsească un rost, după ce în orfelinat nu mai putea sta, după ce în Germania nu mai voia să slugărească, cînd ea îi căuta un loc, care de fapt nu exista nicăieri în România asta neîncăpătoare pentru unii ca ea? Oare era sau nu era locul ei în acea pseudo-mănăstire? – pare a se întreba fata-prietenă, tardiv însă...


Cine e de vină? – pare a ne lansa abrupt întrebarea, tăind brutal în carnea noastră, Andrei Şerban. Cine? Întreb şi eu. Recunosc, am plîns, cum nu am mai plîns de mult la o piesă de teatru. Cînd interpreta Irinei Cornici îşi urlă, disperată, nevinovăţia, cînd urlă la noi, spectatorii, că s-a putut ajunge aici! S-a născut fără părinţi, a trăit într-un orfelinat pus la dispoziţie de autorităţile statului actual (fata a murit în 2005, la 23 de ani, deci nu mai era comunismul de vină pentru ororile care încă se petrec în orfelinatele româneşti), bărbaţii îi cereau favoruri, profesorii o băteau, străinii prezenţi în orfelinat erau, unii dintre ei, pedofili, şi atunci te mai miră revolta ei continuă, răzvrătirea care a hrănit-o de mică, în locul laptelui matern? Ce să ne mire? Fireşte, am putea spune, nu toţi copiii crescuţi în orfelinate ajung isterici, schizofrenici, nu toţi sînt sortiţi ratării, indiferent prin cîte traume trec! Da, dar dacă ai un psihic labil şi în toată viaţa nimeni nu-ţi dă o fărîmă de dragoste, a cui e vina? Irina aceasta avea un frate, şi el cam slab de înger, şi o prietenă, care a încercat s-o ajute, dar în măsura posibilităţilor (intelectuale şi materiale), adică nu prea mult.
Biserica. E vina ei? Episcopul în cauză a admis construirea respectivului lăcaş de cult, fără a contribui însă cu nimic din punct de vedere financiar; călugăriţele vindeau însă vinul Episcopiei, deci o legătură exista totuşi... Biserica îşi are, fără doar şi poate, rostul ei în societatea aceasta românească, fie şi pentru faptul că una dintre porunci te îndeamnă să faci bine, şi de bine e şi va fi mereu nevoie!

Dar, aşa cum afirmă unul dintre personaje în piesă: „Dacă vrei să-ţi pierzi credinţa, împrieteneşte-te cu un popă“. Există, din nefericire, atîta corupţie la nivelul preoţilor noştri! Preoţi care nu aşteaptă bine să se răcească mortul şi-ţi cer bani de la obraz, bani fără chitanţă; preoţi cu care discuţi un preţ pentru un botez şi, înainte de a boteza pruncul, în faţa invitaţilor, îţi triplează suma cu neobrăzare. Cum să te spovedeşti unor asemenea preoţi? Spovedania ar trebui să se petreacă numai înaintea lui Dumnezeu, niciodată prin interpuşi. Există însă şi excepţii. Un asemenea preot mi-a spovedit tatăl înainte de trecerea în nefiinţă, cerîndu-i să-şi spună în gînd păcatele, nu lui, şi această spovedanie mi se pare cea mai curată.


Poate că într-un fel aşa şi-a dorit şi Andrei Şerban să ne spovedim noi, oamenii, spunîndu-ne în gînd păcatele, văzînd piesa aceasta, şi neîncercînd să aruncăm vina numai pe cei ce sînt judecaţi acum. Fireşte, vina celor judecaţi e grea şi vor plăti pentru asta, dar unde erau ceilalţi, cînd fata-călugăriţă striga/ţipa/urla după ajutor? Asta pare a fi întrebarea pusă şi repetată la nesfîrşit în Spovedanie la Tanacu.

Medicii unde erau? Aflăm că fata a fost internată într-un spital psihiatric, unde s-a ales şi cu un diagnostic de schizofrenie. Da, dar în respectivul spital exista un medic la 80 de nebuni. Excelentă scena cu nebunii, interpretarea lor cerînd multă tărie sufletească din partea actorilor! Aşadar medicina trata şi (încă tratează) nebunii cu calmante, dar şi cu rugăciuni, iar dacă tot n-o putea lecui pe fata-nebună a dat-o înapoi, în îngrijirea călugăriţelor, care nici de ele nu prea puteau avea grijă, darămite de un suflet tulburat! Deci iată spitalele României noastre! Să vă tot îmbolnăviţi, fraţilor, îţi sugerează teatrul acesta documentar.

Şi apoi străinătatea! Cîte fete amărîte nu iau drumul Spaniei, Italiei, Germaniei! Fete care fac menaj, duc plosca bătrînilor atinşi de Alzheimer! Fete bolnave-sărace care au grijă de oameni bolnavi-bogaţi. Asta este ecuaţia.

Carevasăzică Irina Cornici, schizofrenică, orfană, săracă, bună de expediat în Germania, pentru a îngriji casa unor oameni sănătoşi sau pentru a spăla bătrîni bolnavi, dar, repet, bogaţi. De ce? Nu ca să se îmbogăţească, ci pentru „a-şi face un rost“. Doar că sintagma aceasta îi poartă ghinion. „Rostul“ ei nu este nici în orfelinat, nu e nici în Germania, nu este nici la mănăstire! „Rostul“ ei n-a fost nicăieri.
Asta pare să ne strige piesa aceasta. Şi cîte fete aidoma ei nu vor fi fiind în lumea asta mare, care se numeşte România. Şi ce dacă? Să fie! N-au decît! Oricum, nimeni nu face nimic. Ne trezim cu ele gata-moarte şi apoi ne întrebăm, ipocrit-uluiţi, cum de e posibil una ca asta. Noi, care sîntem creştini, noi, care mergem la slujba de duminică, noi, care dăm acatiste, noi, care aprindem atîtea lumînări?

Falsitate şi băşcălie


Sîntem noi aceiaşi cei care lăsăm orfanii să trăiască aşa? Sîntem noi aceiaşi cei care-i lăsăm să plece să slugărească în străinătate, sîntem noi aceiaşi cei care-i lăsăm să putrezească în spitale cu doctori incompetenţi sau depăşiţi de situaţie, sîntem noi aceiaşi cei care-i lăsăm să se oploşească în false lăcaşuri ale Domnului, conduse de falşi călugări, într-o mănăstire care nu tolerează alte credinţe în afară de cea ortodoxă, sîntem noi aceiaşi cei care-i votăm întruna pe aceşti guvernanţi îmbuibaţi, certăreţi, deloc omenoşi??? Da. Noi sîntem. Sîntem aceiaşi. Şi mai mult de atît. Noi trimitem presa care vuieşte, care scrie, noi facem un tămbălău care ţine trei zile – ca orice minune – şi apoi tot noi uităm şi viaţa noastră curge lin înainte.
Da, noi sîntem cei care facem apoi „băşcălie“. Aidoma sătenilor prezentaţi de regizor, în contrapunct cu dramatismul piesei. Sătenii care vorbesc despre „exorcist“ şi despre „călugăriţa nebună“, care se îmbată şi ascultă manele.


Ăştia sîntem, stimaţi concetăţeni! Tare e greu să schimbi o societate! De acord. Dar ceva-ceva, cît de puţin, la nivel individual, se poate schimba. Ceva din fibra, din ţesutul care alcătuieşte organul acela care pompează în noi sîngele, se poate preschimba. Dacă nici măcar nu sperăm asta, sîntem morţi.

Dacă fiecare dintre noi am face zilnic o faptă bună, un bine cît de mic, poporul acesta s-ar putea izbăvi, cred eu. Asta am înţeles din Spovedanie la Tanacu.

Şi încă ceva. La ieşirea din sală, pe retină se fixează o imagine: călugăriţa moartă e îmbrăcată elegant, într-o rochie roşie, cu o pălărie ca focul, cu boruri largi. Priveşte fix înainte, e frumoasă şi zîmbeşte. Într-o zi, familia din Germania, la care lucra, era plecată de acasă. Irina îmbracă hainele gazdei şi, fericită, se priveşte în oglindă. Pentru cîteva clipe pare alt om. Nu numai hainele sînt altfel, ea toată e altă persoană. Distinsă, demnă. Priveşte înainte, spre viitor, cu încredere. Asta era viaţa pe care ar fi trebuit s-o aibă. Dar nu i-a fost dat s-o trăiască, fiindcă a avut ghinionul să se nască într-o societate ca a noastră.

Nu vreau să închei aceste rînduri – care nu se doresc a fi neapărat o cronică – fără a aduce omagiile mele celor care au realizat acest spectacol. Actorii: Csilla Albert, Richard Balinţ, Lamia Beligan, Ionuţ Caras, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Cătălin Herlo, Cristina Holtzli, Nicoleta Lefter, Mara Opriş, Relu Poalelungi, Andrea Tokai şi Florentina Ţilea, scenografa Oana Lazăr şi regizorul Andrei Şerban.

Anonim spunea...

Tragedia de la Tanacu putea fi evitata de fostul preot si de maicute


Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins apelurile formulate de fostul preot Corogeanu şi măicuţele de la Tanacu care spuneau că "nu au cunoscut sau au avut o reprezentare greşită a datelor realităţii" in cazul Irinei Cornici. Magistraţii sustin că aceştia puteau să prevadă decesul tinerei, precizeaza NewsIn. Cei cinci foşti monahi sunt acuzaţi că, in iunie 2005, ar fi ţinut-o, timp de trei zile, pe Irina Cornici imobilizată pe o cruce de lemn, fără apă şi fără mancare, şi ar fi supus-o unui ritual de exorcizare. Irina Cornici a murit, in iunie 2005, la mănăstirea Sfanta Treime din Tanacu. In 19 mai 2006, fostul preot Daniel Corogeanu şi cele patru foste măicuţe au fost trimişi in judecată, fiind acuzaţi că au determinat moartea Irinei. "Inculpaţii s-au substituit medicului specialist in sensul că in locul bolii psihice au pus demonizarea, iar in locul tratamentului medicamentos au aplicat victimei ritualuri şi rugăciuni pentru alungarea duhurilor rele, recurgand la izolarea şi lipsirea de libertate a acesteia prin contenţa mecanică prelungită. In acest mod, au atribuit caracter ilegal acţiunii lor, in condiţiile in care chiar ei au criticat vehement modalitatea in care a fost ingrijită in Secţia de Psihiatrie a Spitalului Judeţean unde a fost nevoie de şase persoane ca să o imobilizeze pentru a-i face o injecţie cu care să o calmeze şi apoi, ţinută in somn medicamentos etc. Deci inculpaţii au cunoscut semnificaţia imobilizării unei persoane, fie ea şi in condiţiile prevăzute de lege, pe care insă au dezaprobat-o, considerand-o inumană, deşi Cornici Maricica Irina se afla sub tratament medicamentos de specialitate", reţin magistraţii Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie in motivarea deciziei din ianuarie dată in acest proces.

Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut, pe 29 ianuarie, pedepsele stabilite de Curtea de Apel Alba Iulia pentru inculpaţii din dosarul Tanacu, fostul preot Daniel Corogeanu fiind condamnat la şapte ani de inchisoare, o fostă măicuţă la şase ani de detenţie, iar celelalte trei la cate cinci ani de inchisoare. Avocata lui Corogeanu şi a celor patru foste măicuţe de la Tanacu acuzate de uciderea Irinei Cornici a declarat, după pronunţarea sentinţei Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că va exercita şi căile extraordinare de atac, revizuirea şi contestaţia in anulare. Curtea de Apel Alba Iulia a decis, in data de 20 septembrie 2007, micşorarea pedepselor pe care inculpaţii din dosarul Tanacu le primiseră iniţial. Instanţa din Alba Iulia l-a condamnat pe Petru Daniel Corogeanu la şapte ani de inchisoare, pe Nicoleta Sofia Arcălianu la şase ani de inchisoare, iar pe Adina Lucia Cepreaga, Simona Birdănaş şi Elena Oţel - la cate cinci ani de inchisoare fiecare. Decizia prin care Curtea de Apel Alba Iulia a redus pedepsele iniţiale ale inculpaţilor din dosarul Tanacu a fost atacată cu recurs atat de Ministerul Public, cat şi de cei in cauză.
Z.O.

Anonim spunea...

silviana
2008-07-18 19:10:13


au criticat imobilizarea,

dar din punctul lor de vedere,insa cine a externat'o din spital,medici sau/si rude,pe tinara,intrerupindu'i tratamentul este cel putin,la fel de vinovat,fiindca un tratament responsabil,medicamentos de necesitate!!!,in combinatie cu unul psihologic!!!,de specialitate,in spital,ar fi dus la insanatosirea tinerei,ajutind'o sa depaseasca depresia,pina sa devina acuta,cu tulburari de tip halucinogen ale caror origine este propria constiinta a moralei crestine,resimtita a fi fost incalcata la nivel mental!!!

paun costel
2008-07-18 19:34:52


adevar

silviano nu stiu ce religie ai de iti dai cu presupusul la toate ,un singur lucru mi-am dat seama :esti un copil sau altfel :te imbeti cu apa rece. ai intrat tu oare in vreo biserica de stii atit despre moral crestina ?
sau crezi ca e acelasi lucru intre inteligenta si viclenie ?

MIKE
2008-07-18 20:44:31


PROSTIE, INCOMPETENTA, NEASCULTARE SI VIOLENTA

Un preot care nu a reusit sa faca facultatea de teologie, si nici nu asculta macar de episcop, pe care l-a si batut - NB! - si care facea legea intr-o manastire mai mult clandestina - abatere grava! -, incurajat de niste maicute sarace cu duhul, pe care am impresia ca el le-a calugarit - alta abatere grava! -, dupa un sir nesfarsit de greseli, incompetenta, neascultare de Biserica - s-o spunem p-aia dreapta! -, pana la urma nu putea sa faca decat o crima, prin care sa-si incheie magistral mandatul, caci a fost caterisit. Ce vedem aici? Un dosar beton, in care s-a tinut foarte mult cont de prostia monumantala a celor 5 implicati, care erau de mult in afara legii, si nu puteau sa termine decat numai asa. Prima data i-au dat 14 ani preotului, apoi i-au scazut la 7, si probabil va face numai 2 ani, dupa ce se va reducerea finala a pedeapsa la 3,5 ani. Avem ilustrarea perfecta a proverbului: Unde nu este cap vai de picioare!

Eufrosin
2008-07-18 22:47:26


Judecat de media

Parintele Corogeanu si maicile de la Man. Tanacu, au fost judecati mai inainte de judecata, de mass-media aflata in mainile celor mai mari dusmani ai Crestinismului.
A fost evidenta jubilarea si exaltarea celor pe care numele Lui Hristos ii deranjeaza, pe tot timpul scandalului constituit de acuzarea si condamnarea unor nevimovati, care au vrut numai binele tinerei demonizate.
Faptul ca salvarea a gasit-o in viata si ca a decedat mai tarziu, este trecut cu vederea.
Adevarata judecata va urma si vai de cei care sunt gasiti impotrivindu-se lui Hristos, prin fapte si zise, indiferent de statultul lor de botezati sau nu.

tm_sorin
2008-07-18 22:56:38


Re: PROSTIE, INCOMPETENTA, NEASCULTARE SI VIOLENTA

1. Calugarii nu trebuie sa faca neaparat facultatea de teologie pentru a deveni preoti, e o practica larg raspandita. Oricum diploma aia nu ar schimba cu nimic datele problemei.

2.Manastirea nu e clandestina. Asta e o informatie vehiculata in mod eronat de presa. Daca ar fi fost clandestina atunci cum de a luat ierarhukl BOR al locului decizia de a o inchide? Daca nu e in proprietatea loc atunci ce sa inchida?

3. Pr Daniel nu a facut neascultare de Biserica. A solicitat in mod repetat sa fie primit la spovedanie iar episcopul l-a refuzat, asa ceva nu se face in Biserica - oricat de pacatos ar fi un om, oricat de oribile ar fi faptele lui, omul isi poate marturisi pacatele. Episcopul sau a preferat sa ii inchida usa in nas.

4. Pr Daniel nu a batut nici un episcop.

5. La Tanacu nu a fost nici o crima. Sau ba da, o crima a fost, dar autorul nu e dinte oameni, ci e dintre duhurile care au posedat- pe acea tanara. Legarea posedatilor, la fel ca si a bolnavilor psihici este o masura cat se poate de fireasca, avand in vedere ca situatia o cere. Au fost si multe voci ale medicilor psihiatri care nu au vazut nimic deplasat in modul in care au actionat monahii de la Tanacu.

6. Inca ceva - maicile de la Tanacu raman monahii, indiferent de ce au hotarat clericii care le-au "dat afara din monahism". Asta pentru simplul motiv ca asa ceva nu exista in Biserica, nu s-a mai intamplat in istoria Bisericii asa ceva. Se poate sa dai afara dintr-o manastire pe cineva pentru comportament inadecvat, dar respectivul ramane calugar, chiar asa rau cum e el... Calugaria, ca si casatoria, din punct de vedere a teologiei ortodoxe este pe viata. Preotii, intr-adevar, pot fi caterisiti (abuziv sau indreptatit, asta e alta poveste), dar Pr Daniel ramane monah cel putin.

Ion Caramache
2008-07-18 23:09:41


Re: Judecat de media

La 2008-07-18 22:47:26, Eufrosin a scris:

> Parintele Corogeanu si maicile de la Man. Tanacu, au fost
> judecati mai inainte de judecata, de mass-media aflata in mainile
> celor mai mari dusmani ai Crestinismului.
> A fost evidenta jubilarea si exaltarea celor pe care numele Lui
> Hristos ii deranjeaza, pe tot timpul scandalului constituit de
> acuzarea si condamnarea unor nevimovati, care au vrut numai binele
> tinerei demonizate.
> Faptul ca salvarea a gasit-o in viata si ca a decedat mai
> tarziu, este trecut cu vederea.
> Adevarata judecata va urma si vai de cei care sunt gasiti
> impotrivindu-se lui Hristos, prin fapte si zise, indiferent de
> statultul lor de botezati sau nu.
>
Judecata lui Frusinache

Frusinache, atoatestiutorule expert crestin ortodox, cum se face ca tu inca consideri ca ceteanul Corogeanu si complicele sale criminale sunt inca preot, respectiv calugarite, cind gangul celor cinci a fost caterisit de catree BOR?
Te pomenesti ca, in dreapta ta credinta pravdoslavnica si soborniceasca, tu consideri ca acesti criminali sunt niste martiri crestini ortodocsi.

Mihnea Apostol
2008-07-19 00:11:56


Pedeapsa prea mica

... pentru o crima asa de groaznica.
Sfiintia sa Preotul Corogeanu trebuia condamnat pe viata, mai ales ca din ancheta din 2005 reiesia ca Irina Cornici a venit la Manastirea Tanacu cu 4000 Euro, fiind un alt indiciu pentru o crima premeditata,
Noi, societatea civila de ce stam pasivi la ofensiva foarte agresiva si obraznica a escrocilor in sutana ? Acum pretind colectarea unor taxe mari de la enoriasi, deoarece confortul este scump, jipanele sunt scumpe, etc.
In agresiunea lor se folosesc de slabiciunea fiintelor umane. Acolo la Tanacu se vorbea atunci de inalti ofiteri din armata si politie care cereau ca Sfiintia sa Preotul Corogeanu sa se roage ca acestia sa promoveze in grad si functie !
Sa nu ma condamnati pentru aceste opinii ! Eu am fost botezat crestin ortodox.
Mi-am format o cultura multumitoare si o convingere de care sunt mandru. Mai cititi si dv. pe Mircea Eliade, pe autorii Istoriei Civilizatiilor sa vedeti ca exista convingerea ca omul se naste cu sacrul in el, ca toate comunitatile umane au avut si au organizare politica si organizare religioasa, care ii unesc.
Filozofii admit existenta lui Dumnezeu si ne sfatuesc ca este mai practic sa credem, sau mai degraba sa respectam religia comunitatii din care facem parte si sa-i respectanm si pe cei de alta confesiune. Exista peste 30000 confesiuni crestine, iar recordul il detin indienii care in hinduism au peste 300 milioane de zei. Dar noi ne formam constiinta sociala si religioasa in perioada 4-6 ani si devenim aparatorii si soldatii acestora pentru tot restul vietii. numai un nr. mic de oameni reusesc sa inteleaga mai mult decat habotnicii.

alex dalaion
2008-07-19 01:59:27


Re: Pedeapsa prea mica

Inca nu e inflatzie....un zeu la patru oameni.

La 2008-07-19 00:11:56, Mihnea Apostol a scris:

"....iar recordul il detin indienii care in hinduism au peste 300 milioane de zei. ..."

Ion Caramache
2008-07-19 05:14:48


Re: PROSTIE, INCOMPETENTA, NEASCULTARE SI VIOLENTA

La 2008-07-18 22:56:38, tm_sorin a scris:
> 6. Inca ceva - maicile de la Tanacu raman monahii, indiferent de ce au
> hotarat clericii care le-au "dat afara din monahism". Asta pentru
> simplul motiv ca asa ceva nu exista in Biserica, nu s-a mai intamplat
> in istoria Bisericii asa ceva. Se poate sa dai afara dintr-o manastire
> pe cineva pentru comportament inadecvat, dar respectivul ramane
> calugar, chiar asa rau cum e el... Calugaria, ca si casatoria, din
> punct de vedere a teologiei ortodoxe este pe viata. Preotii,
> intr-adevar, pot fi caterisiti (abuziv sau indreptatit, asta e alta
> poveste), dar Pr Daniel ramane monah cel putin.
>
Sase - unu. Pai daca maicile de la Tanacu sunt monahii si nu monahe, asta inseamna ca la Tanacu este mai rau decit la Sodoma si Gomora.
Sase-doi. Pai daca episcopul a refuzat sa spovedeaasca un crestin, iar daca clericii din BOR au " dat afara din monahism" cremenalele condamnate definitiv, inseamna ca astea sunt o hotariri total necanonice. Unde sunt strigatul "rublei" Ardealuilui, pamfletul turnatorului indignat explicativ Ciakiroglu si apelul catre mase al Laicatului Ortodox Roman pentru caterisirea episcopului respectiv si celorlalti clerici care nu au respectat canoanele pravdoslanice si sobornicesti? De ce stau mucles?
Unde este indignarea chredinciosilor ortodocsi Romake, Frusinake, D'alu'Ion, Anka canadiana, Aia varadoaica cioata etc, etc?

Eufrosin
2008-07-19 12:47:04


Re: Pedeapsa prea mica

Pacat ca si-au pierdut timpul botezandu-te preotii, nasii, parintii, bunicii, etc.
Tu esti mai mandru de "largimea vederilor" tale decat de faptul ca ai fost botezat ca fiu al lui Hristos!
Pomeneste si Sfanta Scriptura de unul care si-a vandut dreptul de intai nascut, pe-un ....blid de linte!

La 2008-07-19 00:11:56, Mihnea Apostol a scris:


> Sa nu ma condamnati pentru aceste opinii ! Eu am fost botezat crestin
> ortodox.
> Mi-am format o cultura multumitoare si o convingere de care sunt
> mandru.

Eufrosin
2008-07-19 12:50:30


Re: Judecat de media

Hai sa ne clarificam premizele: Tu ce religie esti?


Judecand dupa vitriolul pe care-l imprastii de cate ori ai ocazia impotriva Bisericii Ortodoxe, cred ca stiu, dar vreau s-o aud din gura ta, daca se poate.

La 2008-07-18 23:09:41, Ion Caramache a scris:

******Judecata lui Frusinache

Frusinache, atoatestiutorule expert crestin ortodox, cum se face ca tu inca consideri ca ceteanul Corogeanu si complicele sale criminale sunt inca preot, respectiv calugarite, cind gangul celor cinci a fost caterisit de catree BOR?
Te pomenesti ca, in dreapta ta credinta pravdoslavnica si soborniceasca, tu consideri ca acesti criminali sunt niste martiri crestini ortodocsi.**********


> La 2008-07-18 22:47:26, Eufrosin a scris:
>
> > Parintele Corogeanu si maicile de la Man. Tanacu, au fost
> > judecati mai inainte de judecata, de mass-media aflata in mainile
> > celor mai mari dusmani ai Crestinismului.
> > A fost evidenta jubilarea si exaltarea celor pe care numele Lui
> > Hristos ii deranjeaza, pe tot timpul scandalului constituit de
> > acuzarea si condamnarea unor nevimovati, care au vrut numai binele
> > tinerei demonizate.
> > Faptul ca salvarea a gasit-o in viata si ca a decedat mai
> > tarziu, este trecut cu vederea.
> > Adevarata judecata va urma si vai de cei care sunt gasiti
> > impotrivindu-se lui Hristos, prin fapte si zise, indiferent de
> > statultul lor de botezati sau nu.
> >
> Judecata lui Frusinache
>
> Frusinache, atoatestiutorule expert crestin ortodox, cum se face ca tu
> inca consideri ca ceteanul Corogeanu si complicele sale criminale sunt
> inca preot, respectiv calugarite, cind gangul celor cinci a fost
> caterisit de catree BOR?
> Te pomenesti ca, in dreapta ta credinta pravdoslavnica si
> soborniceasca, tu consideri ca acesti criminali sunt niste martiri
> crestini ortodocsi.
>

alex dalaion
2008-07-19 13:02:59


Cazul Tanacu de monahul Filotheu Balan de la Manastirea Petru-Voda,22 iunie 2005


M-am îngrozit citind ziarele românesti care relateaza despre cazul parintelui Daniil de la Tanacu. "Criminalul cu barba rosie" trebuie sa moara, striga la unison toata presa. "Rastigneste-l", striga presa. Si daca el a fost acuzat de practici medievale, acuzatorii lui traiesc în plina antichitate, asta e limpede.

Ce a facut parintele Daniil? A primit în manastirea sa de maici o sora declarata ca avînd serioase probleme psihice. A facut bine? Daca el a crezut ca o poate ajuta punînd multa dragoste si atentie si luptînd cu armele Bisericii (rugaciunea si postul) împotriva bolii ei, atunci Dumnezeu sigur ca nu a trecut cu vederea fapta sa. Învatatura Sfintilor Parinti spune ca traind înconjurat de oameni cu multa dragoste si facînd ascultare, chiar daca esti bolnav mintal, boala se poate vindeca, într-o mai mare sau mai mica masura. Si, cu adevarat, a primi în obstea ta, în familia ta, un asemenea caz este dovada de barbatie (unii vor zice mîndrie draceasca, dar as întreba un asemenea om mîndru cît poate sa rabde lînga un bolnav psihic; va zic de pe acum: nici macar o zi; e nevoie de multa smerenie si dragoste ca sa rabzi neputintele acestor oameni pe care de multe ori familia îi leapada prin spitatele de psihiatrie). Eu cred ca fapta parintelui a fost dupa Evanghelie (care spune clar: "Pe cel ce vine catre Mine nu-l voi scoate afara" (Ioan 6:37).

Aspectul 2: ce competenta are un medic pentru a face diferenta între un schizofrenic si un îndracit? Raspunsul: nici una. Si iarasi nu înteleg de ce credem un medic care pune un diagnostic (si cît de priceputi sînt ei la diagnostice se vede din faptul ca alearga lumea pe la 3-4 spitale ca sa afle ce boli are) este crezut pe cuvînt, iar un duhovnic care se lupta cu duhurile cele rele zi de zi este catalogat drept nebun? Din cîte am auzit, parintele Daniil era duhovnic de ceva ani, iar cît de bun duhovnic este s-ar putea vedea si din faptul ca obstea sa numara aproape 25 de suflete (cel putin asa am citit în ziare). Sa fie limpede tuturor: nimeni nu vine la manastire pentru ca nu are ce face acasa si nimeni nu se da pe mîna unuia care nu are habar de duhovnicie. Am auzit, cu mult înainte de scandal, ca îl cauta lumea din zona Vasluiului pentru spovedanie, si ca parintele ar fi scos multi atei si multe suflete pierdute în noaptea patimilor si le-ar fi adus la Hristos. Mie mi-e limpede ca parintele Daniil face parte dintre generatia de duhovnici tineri foarte cautati de lumea de azi pentru priceperea lor în ale duhovniciei. Si daca parerea lui a fost ca Irina nu e nebuna cu capul (si cum ar fi putut sa fie nebuna o fata care a lucrat ca baby-sitter în Germania? S-ar presupune ca trebuia sa aiba capacitatea de a vorbi o limba straina si ca avea suficienta dragoste ca sa stea cu copiii altora, ceea ce ma face sa cred ca diagnosticul medical a fost o minciuna), ci ca s-a îndracit, atunci ar fi trebuit crezut pe cuvînt.

Sora Irina a început sa aiba crize. Sa zicem ca presa si medicii sai au dreptate, iar crizele erau de schizofrenie si nu de îndracire. Dar cum te apuca crizele tocmai cînd se fac slujbe în biserica si ti se citesc rugaciuni? Mi-a fost dat sa vad doua cazuri de schizofrenie pîna acum si va pot spune ca oamenii aceia nu reactionau deloc la slujbe si nu intrau în criza cînd erau în biserica si li se citeau rugaciuni. Mai mult, nu se linisteau aproape deloc prin citirea molitfelor, ci doar dupa ce-si luau pastilele. Iarasi, din ceea ce am citit în presa, înteleg ca dupa ce i se citeau rugaciuni sora Irina îsi revenea. Si atunci nu îi vom da dreptate parintelui Daniil o data mai mult?

Am fost la multe Sfinte Masluri în multe manastiri si am vazut multe cazuri de îndraciti (îndracirea nu se poate cataloga cu mijloacele medicinei care neaga existenta sufletului). Pe multi i-am tinut cu mîna mea si i-am imobilizat în vremea Maslului. Am vazut limpede ce putere ne-omeneasca au diavolii cînd un îndracit intra în criza. Am vazut jumatate de biserica golindu-se în jurul unei fete care a fost trîntita si a început sa scoata sunete înfioratoare. Va rog sa ma credeti ca duhurile cele rele raspîndesc o senzatie de teama, o frica ce îti intra în oase si te trimite departe de cel posedat. Putini sînt cei care dau dovada de barbatie la un Maslu cînd e vorba de a imobiliza un îndracit.

A fost un caz în care atîta putere avea diavolul în fiinta ce o tineam încît eram 4 insi si cu greu, cu toata puterea noastra, abia puteam sa o tinem la podea. Un om nu poate sa aiba asemenea putere, nu. Si aici vine cazul Tanacu: puteau maicile sa tina o îndracita cînd avea crize? Nicidecum. Trebuia legata. A fost legata cu funii, de mîini si de picioare, dar s-a dovedit ca nu e de ajuns, pentru ca era înca cu neputinta de stapînit. Si atunci au imobilizat-o. Presa spune ca au imobilizat-o pe o cruce. Eu nu stiu daca a fost asa, dar cînd am citit despre caz am zis: ce idee buna! Stiu, aici veti spune despre mine ca sînt nebun, retrograd, fanatic, etc, dar eu nu am de spus decît "Crucea Ta, Doamne, arma împotriva diavolului ne-ai dat-o noua", asa cum cînta Biserica de la Hristos încoace. Asa ca nu pot sa spun decît ca, singurul pericol pe care îl vad este de a batjocori Crucea lui Hristos prin legarea unui îndracit pe ea. Dar cum nu pentru a batjocori Crucea a fost legata saraca fata, ci pentru a se însanatosi, cred ca Dumnezeu nu ma va bate pentru ca m-am bucurat de ideea de a o lega pe cruce si nici pe cei care au facut-o nu îi va osîndi. Dar pîna acum nu am aflat din presa daca a fost o cruce sau au fost niste scînduri, nu am vazut nici o fotografie. I-au pus calus în gura? Numai cei ce au vazut îndraciti la slujbe pot spune ce tulburare pot face acestia. Iar daca vrei sa faci o slujba în tihna, cel mai bine e sa îl scoti afara. Dar si ei, îndracitii, au mult folos din prezenta la slujba. Avem cazul de la Sihastria, din 1992, cînd o fata, Maria, care avea multime mare de draci, s-a tamaduit dupa 7 Sfinte Masluri si 9 Sfinte Liturghii.

alex dalaion
2008-07-19 13:07:31


Re: Cazul Tanacu ..continuare...

Parintele Daniil era singurul slujitor la manastirea Tanacu. Pravila Bisericii spune ca preotul nu poate face singur Sfîntul Maslu, ci este nevoie de doi preoti, cel putin. În situatii de mare necesitate preotul singur poate face Sfîntul Maslu, Taina pe care Biserica o are pentru însanatosirea tuturor celor bolnavi, trupeste sau sufleteste. Asa încît ceea ce i-a ramas parintelui de facut era doar citirea rugaciunilor din Molitfelnic. Si pentru însanatosirea celor bîntuiti si stapîniti de duhuri necurate avem în molitfelnic mai multe rugaciuni, între care cele mai puternice sînt cele ale Sfîntului Ioan Gura de Aur si mai ales cele ale Sfîntului Vasilie cel Mare. Toti preotii pot sa citeasca aceste rugaciuni, ori de cîte ori li se cere. Parerea unui reprezentant al Patriarhiei ca Molitfele (Rugaciunile) Sfîntului Vasilie se citesc o data pe an, de 1 ianuarie, este cea mai mare minciuna posibila, de vreme ce în Molitfelnic scrie clar ca sînt pentru alungarea duhurilor necurate si tamaduirea bolilor. A, ca este obligatoriu (dupa tipic) sa se citeasca Molitfele de 1 ianuarie, acesta e un alt aspect. Deci nimic spectaculos în faptul ca un preot citeste Molitfele. Ba chiar laudabil, pentru ca arata ca îi pasa de durerea sufletelor crestinilor. Si nimic spectaculos în citirea Molitfelor, pentru ca îndrazneala cea mare a unui preot, care îl ridica în cinste mai mult decît orice împarat si stapînitor al lumii, este savîrsirea Sfintei Liturghii, adica aducerea pe Sfînta Masa a Facatorului si Ziditorului tuturor celor vazute si nevazute, adica a lui Hristos Dumnezeul nostru. Caci cu Dumnezeu ne împartasim în Sfînta Împartasanie. Si daca am îndrazneala de a savîrsi Dumnezeiasca Liturghie, nu am îndrazneala de a citi niste rugaciuni de alungare a dracilor?

Ceea ce într-adevar trebuie stiut este ca ura diavolului împotriva celor ce citesc Molitfele este foarte mare. Si orice citire a Molitfelor fara un pic de pregatire duhovniceasca se lasa cu mari ispite. Acesta este motivul pentru care majoritatea preotilor se tem sa citeasca Molitfele Sfîntului Vasilie cel Mare. Teama! Deci s-ar cuveni sa ne uitam cu atentie la cei ce citesc Molitfele, pentru ca acestia pot fi de doua feluri: ori niste crestini traitori si tematori de Dumnezeu, carora nu le este teama de draci, ori niste nebuni. Si cred ca am aratat mai sus ca parintele Daniil nu poate fi considerat nebun. Un nebun nu face o manastire din nimic si nu reuseste sa adune în jurul sau atîtea suflete. Si pentru ca am vorbit de pregatire, e bine sa stiti ca dupa pravila, cel mai bine ar fi ca si preotul, si cel bolnav sa posteasca înainte de citirea rugaciunilor. Mîntuitorul le-a zis foarte clar Sfintilor Apostoli: "Acest neam [de draci] nu iese decît cu rugaciune si cu post" (Matei 17:24). Si am aflat din presa ca au postit cu totii: si fata, si parintele, si obstea. E bine ca au postit? Raspunsul cred ca îl aveti. Mai ales ca îmi aduc aminte de niste îndracite carora li se dadea mîncare de post, iar ele strigau: "Nu vrem, nu vrem! Dati-ne carne si vin!"

Dupa cele trei zile de post si rugaciune purtarea de grija a lui Dumnezeu a rînduit ca Irina sa-si revina. A fost deplin constienta si a vorbit cu maicile. Au dezlegat-o si i-au dat sa manînce. Toata lumea a fost bucuroasa ca Dumnezeu a ascultat rugaciunile facute la Tanacu. Dupa aceea au mers în gradina si s-au asezat pe iarba. Aici este momentul cînd a intrat în coma. M-am gîndit ca dupa zbuciumul avut în acele zile, la care daca adaugam postul ajungem repede la concluzia ca sora a fost vlaguita pur si simplu, prin faptul ca au mers si au stat la soare e cu putinta ca pricina caderii în coma sa fie insolatia. Asta e parerea mea si nu vreau sa fie însusita de nimeni, dar va pot spune ceea ce am trait pîna acum. De aici maicile au chemat salvarea. A fost dusa la spital în coma. La spital a murit.

Avem un alt aspect, daca se mai putea face ceva. Nu stim, aceasta doar Dumnezeu o stie. Din presa am înteles ca unii medici ar fi afirmat ca fata era deja moarta cînd au luat-o. Dar tot din presa am aflat ca i-au pus perfuzii. Ori la morti nu le pui perfuzii, nu?

Moare un om care este posedat. Ce spune Biserica în astfel de cazuri? Pai e cît se poate de limpede: daca dracii sînt pricina mortii, si nu patimile în care te-ai aruncat de buna voie, atunci sulfetul acela este mîntuit. Hristos îl primeste împreuna cu Mucenicii, pentru ca a rabdat chinuri mucenicesti. Pacat ca în cazul de la Tanacu sora Irina nu poate sa vina si sa-si spuna si parerea sa. Cred ca ea ar fi fost omul cel mai în masura sa îsi dea cu parerea.

Cred ca am fost suficient de limpede în ce am scris pîna aici ca sa întelegem ca tot ce s-a întîmplat acolo a fost dupa pravila si nu s-au calcat întru nimic rînduielile Bisericii. Si atunci Dumnezeu le va purta de grija tuturor celor care au fost implicati în caz.

Tot ceea ce este pe lînga cele scrise mai sus tind sa cred ca este de la diavoli, care insufla mintile omenesti fara ca oamenii sa priceapa lucrul acesta atît de subtire. Afirmatii precum "drac de popa", "criminalul cu barba rosie", "maici idolatre", "oameni inculti", "practici medievale", "teroare dupa metode inchizitoriale", "maica crucificata", "preot nebun si exaltat", sau ca niciodata în istoria Bisericii nu s-a procedat astfel, sau ca Molitfele Sfîntului Vasilie se citesc doar pe 1 ianuarie, sau ca parintele Daniil nu era vrednic sa slujeasca ori sa citeasca rugaciuni, sau ca manastirea Tanacu este "eretica, nesfintita", sînt cu adevarat spre rusinea celor ce le-au facut si vor da seama pentru ele. Sa nu credeti vreodata ca Dumnezeu se uita la etichete. El judeca dupa inima si plateste fiecaruia dupa vrednicie, indiferent daca este mirean, preot sau arhiereu.

Boala cea mare a neamului nostru este datul cu parerea. Nimeni nu se poate abtine sa dea mai departe ceea ce aude, fara sa înfloreasca, fara sa puna de la el, fara sa aiba contributia sa proprie. Cu cît o minte este mai slaba si mai bolnava, cu atît ceea ce aude si vede va fi dat mai departe mai deformat. Nu-mi revin dupa ce citesc articolele presei în cazul Tanacu si vad cum un caz nefericit a fost transformat de niste minti antihristice într-o crima abominabila, cu iz de inchizitie papistasa.

Alta boala a noastra este invidia, care se naste din mîndrie si care e mama razbunarii. Multe nu s-ar fi întîmplat si spus, mai ales în sînul Bisericii, daca am fi fost crestini, daca Evanghelia noastra ar fi fost cea propovaduita de Mîntuitorul Hristos si nu anti-evanghelia televizorului si a mass-mediei. Aici s-a vazut cît sîntem de departe de Hristos si cum ne lepadam de El prin faptele noastre. "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a acelora este Împaratia Cerurilor", zice Iisus Hristos Dumnezeul nostru. Fericit esti, parinte Daniil, daca toata lumea te uraste, iar Hristos te iubeste!

Si sa zicem ca toata minciuna din presa nu ar fi minciuna, ci adevar (ceea ce sa dea Domnul sa nu fie!). Unde este, dar, Sfîntul Ioan Gura de Aur care sa zica si azi: "dati-mi un preot care a gresit, ca sa îl acopar cu haina mea"?

monahul Filotheu Balan

PS: Am scris acest material pentru a îndemna pe cei ce îl vor citi sa nu mai discute atît de mult, sa nu-si mai dea cu parerea, sa nu mai înfloreasca, ci sa aiba inima buna si sa se roage pentru parintele Daniil, care trece zilele acestea prin niste încercari prin care nimeni nu cred ca ar vrea sa treaca. Vad în ispita sa razbunarea dracilor ce au chinuit-o pe Irina. Avem inima de draci daca aruncam cu piatra si îi cerem osînda. Avem inima de oameni daca ne punem în pielea sa. Avem inima de crestini daca spunem ca pentru pacatele noastre s-au întîmplat toate acestea. Cine nu vede în scandalul Tanacu un atac împotriva lui Hristos si a Bisericii Sale este cu adevarat orb.

Eufrosin
2008-07-19 15:20:46


Re: Cazul Tanacu ..continuare...

Ce sa mai adaugi la cele mai inainte spuse ? Acopera totul dintr-o perspectiva duhovniceasca.
Cat de evidenta este rautatea si lipsa cunoasterii celor care-au sarit in sus de bucurie atacand intreaga credinta, nu doar pe Parintele Corogeanu si pe maicute.