Traducere // Translate

Noapte bună, Moţu, şi adio

Buletin de ştiri sub semn de doliu,

Umbrele pe scenă se adună,

Ai plecat din rolurile vieţii,

Pentru rolul morţii. Noapte bună!

Într-o viaţă excepţională,

Le făceai în felul tău pe toate

Şi-a venit târâş la tine moartea,

Contrapunctul de banalitate.

Înaintemergător în viaţă,

Înaintemergător în arte,

Pentru ce motiv să fii, de astăzi,

Înaintemergător în moarte?

De la care band de îngeri tragici

Ar putea un plânset să pornească,

Dacă înşişi Beatleşii şi Stoneşii

Gustă încă pâinea pământească?

Fără zgomot ţi-ai trăit sfârşitul,

Fără speculaţii, fără jale,

Ai plecat din rolurile vieţii,

Ca să intri-n rolul morţii tale.

Ultimul popas, la tine-n teatru,

Unde ai venit la tinereţe,

Doliul tău ni s-a urcat pe tâmple,

De lumina ta să ne dezveţe.

O furtună s-a stârnit în scenă,

Straniu turbion al veştii rele,

Cineva, care produce noapte,

Suflă-n reflectoare şi în stele.

Clipa despărţirii e aproape,

Pleci, într-o tăcere suferindă,

Parcă mor, şi eu, puţin, cu tine

Şi îmi pierd imaginea-n oglindă.

Freamătă prin ţară veşti cumplite

Şi noroiul ne-a cuprins cu brio,

Să nu uiţi să-l vizitezi pe Shakespeare,

“Piesa-i gata şi ai tras oblonul”,

Noapte bună, Moţu, şi adio.

5-6 august 2007--Adrian Păunescu

3 comentarii:

Anonim spunea...

Motzu’ a trecut in eternitate



Bucuresti, 5 august 2007. O duminica dupa amiaza cu cer acoperit, cu temperatura foarte placuta pentru luna august, doar din cand in cand din cerul prea jos cad stropi de ploaie ca niste lacrimi. Printre nori, se strecoara o lumina blanda, odihnitoare, facuta astfel incat crestinii sa nu incalce porunca referitoare la Ziua Domnului. Liniste, un timp bun pentru a rasfoi o carte despre calatori si exploratori romani pe balcon alaturi de craite si petunii.



Implinita de atata otiu, m-am ridicat. Am intrat in camera si curioasa sa aflu ce s-a mai intamplat prin lume deschid internetul cu acea stare de bine care nu prevesteste nenorocirea. Prima stire mi-a taiat respiratia, pentru o clipa lumea a disparut, o senzatie de vid m-a cuprins "Florian Pittis a incetat din viata la spitalul Fundeni duminica dupa amiaza"... Aceasta veste mi-a confirmat temerea pe care am respins-o pe 30 iulie cand accidental am aflat dintr-o discutie la TV despre moartea lui Teoctist ca Florian Pittis fusese dus de urgenta la Fundeni. Stateam in acelasi fotoliu (in care nu stau de obicei!) si cand am aflat ca maestrul Octavian Paler ne-a parasit, si mai apoi, la putina vreme, despre plecarea in infint a lui Adrian Pintea. Atunci, ca si acum, am simtit ca generatia mea pierde niste modele, pierde pe acei oameni care i-au inspirat pe tinerii 'UTCisti' de la inceputul anilor ’80 cum sa traisca liber si vertical, cum sa-si gasesca refugiul in muzica si cultura. Ei au fost adevaratii lideri, purtatori de valori inainte de decembrie 1989 si nu ne-au dezamagit nici dupa castigarea democratiei. Pe Octavian Paler nu l-am cunoscut direct, dar m-am simitit mai apropiata de el decat de multi dintre cunoscuti, scrierile lui influentandu-mi modul de a gandi inca din adolescenta. Pe Adrian Pintea il admiram tot din adolescenta si am avut bucuria sa-l cunosc in 2004 cand alaturi de sotia sa Lavinia a sustinut un eveniment caritabil dedicat copiilor pe care l-am organizat la palatul Elisabeta.



Ca multi dintre voi, sunt coplesita de vestea ca Motzu’ a trecut in eternitate. Florian Pittis reprezinta muzica si poezia celei mai frumoase varste pe care am trait-o, in mod paradoxal, intr-o perioada cenusie. Eram in 1981 eleva la liceul Zoia Kosmodemianskaia (actuala Scoala Centrala) care, ce intamplare fericita, e (as zice) spate-in-spate cu Teatrul L.S. Bulandra, sala Icoanei, teatrul la care juca Motzu’. Drumul meu trecea zilnic prin fata casei de bilete si ajunsesem sa vad toate spectacolele. Pe vremea aceea, era o usa in spatele teatrului care dadea in curtea cu castani a liceului, fapt care ne dadea posibilitatea ca in pauze sa-i zarim pe actori, iar uneori ne ispitea sa patrundem din lumina puternica de afara in obscuritatea in care erau pastrate decorurile.



Doar dupa un trimestru simteam ca intre scoala in care invatam si teatru era o legatura inseparabila. Am inceput sa simt aceasta contopire dupa ce duminica de duminica mergeam la matineu la "Poezia muzicii tinere" spectacol al carui amfitrion era Florian Pittis. Cat altruism din partea lui de a ne initia, de a ne forma gustul pentru muzica buna. Sala era arhiplina, asa ca multi ajungeau sa se aseze in pozitie turceasca chiar pe scena pentru a calatori cu Motzu’ dincolo de granitele inchise pe acordurile Led Zeppelin, Deep Purple, Bob Dylan, Pink Floyd, Jenis Joplin, The Doors, Rolling Stones sau AC/DC. Spectacolul era completat cu imagini ale starurilor rock pe diapozitive si cu invitati ca Pintea, Caramitru, Irina Petrescu, Valeria Seciu, Marcel Iures care recitau poeziile lui Eminescu, sonetele lui Shakspeare... Acest spectacol ca si "Memorialul John Lenon" si "Cum se numeau cei patru Beatles" era un exercitiu de libertate pentru noi, niste adolescenti care incepeam sa intelegem lumea. Ce sansa minunata ca Florian Pittis ne-a fost ghid.



Inainte de a-l cunoaste ii cunoscusem vocea din copilarie cand in fiecare sambata seara urmaream Teleenciclopedia. Cate mistere ne-a dezvaluit vocea lui unica si inconfundabila! Aceeasi voce care raspundea salutului nostru sufocat de admiratie atunci cand trecea pe langa noi, un grup de trei fete care cu treaba sau fara treaba ne aflam la intrarea teatrului Bulandra si cand il vedeam apropiindu-se ne inroseam pana la radacina parului de emotia intalnirii. Aceeasi voce care joia seara ne oferea muzica in cadrul emisiunii radiofonice Ora tineretului.



Liceul s-a terminat, l-am mai vazut in cateva spectacole dupa aceea. Viata a vrut sa-l reintalnesc acum trei ani la Radio (un loc atat de drag lui), dupa o emisiune pe tema protectiei copilului la care fusesem invitata cu Theodora Bertzi de la ANPCA, sotia lui Ducu Bertzi. Dupa emisiune, am plecat impreuna cu Theodora care s-a indreptat spre biroul in care lucra sotul ei impreuna cu Pittis. Eram bucuroasa ca aveam ocazia sa ne strangem mainile, eram fata in fata cu idolul generatiei mele, insa timiditatea ma invaluia pentru ca acest idol capata constiinta de mine, o anonima a carei viata fusese influentata de el. Nu puteam sa-i spun ce gandeam si ce simteam, ar fi sunat patetic sa-i spun ce a insemnat el pentru cei din generatia mea, noi cei care acceptam sa umbalm in blugi tociti de atata purtat (era marfa rara pe vremea aceea) si incaltati cu tenesi de Dragasani (cei chinezesti se gaseau mai greu), care faceam economii ca sa ne putem cumpara de la bulgari cate un disc de vinil cu Beatles sau Cliff Richards sau Elvis. Ce puteam sa-i spun? Raspunsul seamana cu cel pe care l-a dat chiar Motzu’ intr-un interviu inainte de venirea Rolling Stones la Bucuresti ; a fost intrebat ce le-ar spune legendarilor rockeri cand ii va vedea, el a raspuns :"n-am ce sa le spun, e suficient ca respir acelasi aer stand alaturi de ei".



Odata cu plecarea lui Florian Pittis, pierdem o parte din tineretea noastra. Am scris si va trimit toate aceste amintiri disparate, ca sa nu uitam. Ne doare pentru ca e prea devreme si prea nedrept ca a plecat, avea atatea sa ne mai daruiasca. Nu s-a resemnat in fata bolii si a sperat ca va invinge, a dus aceasta lupta demn.



De la televizor aud vocea lui pe Eric Clapton cantand "Tears in Heaven", ridic ochii din laptop si pe vh classic vad videoclipul in alb-negru. Coincidenta sau ….? Sunt sigura ca nu e coincidenta.



Ingerii canta pentru Motzu’! Dumnezeu sa-l odihneasca !

Anonim spunea...

REGELE-SOARE. Alexandru Tocilescu, regizorul care l-a distribuit în Laertes din “Hamlet”, rol despre care mulţi au spus lucruri la superlativ, crede despre Moţu că n-a avut puterea să fie bătrân. Este convins că Pittiş trăia acut groaza de bătrâneţe. “Viaţa nu-i mai oferea din punct de vedere fizic datele de care avea nevoie ca să fie omul tânăr şi permanent în mişcare, aşa cum a fost. Această groază de bătrâneţe aîmbră­cat la el forme paroxistice, şi ideea de a se vedea la 75 de ani în aceeaşi blugi şi cu acelaşi păr lung i se părea ridicolă.” Cu toate că a fost excepţional în “Hamlet” şi în “Furtuna” şi alte piese, Tocilescu crede că punctul culminant al carierei interpretative l-a atins Florian Pittiş în “Cabala bigoţilor”, unde avea rolul Regelui-Soare, şi unde “era mai original decât Ludovic însuşi”. Pasiunea pentru muzică, dragostea de modernitate, dorinţa de a fi contemporani cu tot ce se întâmplă “pentru a nu fi comici în faţa tinerilor” sunt lucruri care i-au unit într-o amiciţie profundă pe cei doi oameni de teatru. Cortina s-a tras prea repede însă, iar “Toca” n-a mai avut timp să-i restituie Regelui-Soare casetele audio şi video împrumutate.



CADOU NEAŞTEPTAT. Pentru Teatrul “Bu­landra” sau pentru directorul acestuia, prezenţa aureolată a lui Pittiş se confundă. Are aproape acelaşi înţeles. Regizorul era un adolescent când Florian Pittiş a venit în casa părinţilor săi şi, cunos­când pasiunea lui pentru mu­zi­că, i-a adus un disc original cu Jimmy Hendrix. “Am căzut de pe scaun… M-a uimit un ca­dou atât de frumos şi neaş­teptat de la un om pe care îl ve­deam prima dată în via­ţă…”, povesteşte Alexandru Darie. “Un lucru dureros pentru mine este că n-am apucat să îl văd revenit pe scena de la «Bulandra» în rolul lui Prospero, aşa cum plănuiam. Jucase un Arielexcepţional în «Furtuna» lui Shakespeare, iar acum voia să joace Prospe­ro”. Ştia de la Moţu că avea idei extraordinare pentru viitor: să transmită un spectacol în timp real, să aducă, prin tehnologie de ultimă oră, în faţa a zeci de mii de oameni artişti din lumi diferite, cum ar fi Bob Dylan şi Sting, de exemplu. La el m-a impresio­nat mai ales bucuria aceasta de a trăi. Era o plăcere să te în­tâlneşti şi să vorbeşti cu el”, ne-a mai spus Alexandru Darie.



TO-TI-TĂ-TĂ. Marcel Iureş a intrat în echipa de la “Bulandra” în 1980 şi îşi aminteşte că Florian Pittiş se purta cu multă bunătate cu toţi actorii proaspăt veniţi acolo. “Era bun, ne învelea pe toţi ca apa…”. Marcel Iureş ne-a povestit despre imensa putere a lui Moţu de a oferi prietenia sa. “Eram tot timpul la el acasă. Ne lua mereu să ascultăm concerte, albume de muzică rock, muzică excepţio­nală. Avea un zâmbet pentru oricine. În seara dinaintea naşterii băiatului meu stă­team şi încercam să găsim un nume care să rimeze cu Iureş. Căutam un nume mic. Şi ne tot jucam cu diverse ritmuri, din o silabă nu era bine, din două mergea şi nu mergea. Pe urmă am găsit din patru. Şi i-am spus fiului meu vreo doi ani To-ti-tă-tă… La su­gestia lui Moţu, care avea mult umor. L-am numit Ale­xandru, un nume din patru silabe…”. Deşi diferiţi în jocul lor actoricesc, Iureş mărturiseşte cu admiraţie că Pittiş “este unul din actorii cu care aş fi vrut să fac la un moment dat schimb pe scenă”.



DE NEÎNLOCUIT. Actorul Ion Besoiu i-a fost partener de scenă şi director la “Bulandra”, dar şi prieten. “A fost bun în rolul din «Lungul drum al zilei către noapte», în «Elisabeta I», dar era foarte bun şi când rostea un monolog pe scena Studio de la «Bulandra». Pentru el exersa o jumătate de oră în cabină înainte, cerea mult dramatism, fineţe şi exactitate de dicţie”, îşi aminteşte Ion Besoiu. L-a văzut de pe scenă în Laertes pentru că în aceeaşi piesă, “Hamlet”, Ion Besoiu era Polonius. Măr­turiseşte că uneori a avut de învăţat de la Florian, chiar dacă vârsta cerea să fie in­vers. I-a admirat întotdeauna eleganţa profesională, comportamentală, probitatea morală şi cultura ex­cepţională, dar şi “îndrăz­neala îna­ri­pată şi spiritul său de lup-tător pentru libertate”. Besoiu regretă că nu au jucat împreună în nici un film. Îşi amin­teşte că înainte de 1989, în­tr-un turneu în Statele Unite, Pittiş i-a cerut să îl lase să meargă la un concert al celor de la Rolling Stones. A avut încredere în el şi nu l-a deza­măgit, întorcându-se alături de echipa de teatru plin de bucurie şi admiraţie faţă de celebrii solişti de muzică rock pe care putuse să-i vadă pe viu. Ion Besoiu mai povesteşte că Moţu avea un deosebit simţ al ritmurilor, şi pe scenă ştia să redea acest lucru fără să complexeze pe vreunul dintre colegii săi. “A luat lecţii de pan­tomimă cu Marcel Mar­ceau la Paris şi s-a întors de acolo cu tot ce a învăţat, dornic să ne arate şi nouă. Era un bun dansator, era cu trei clase deasupra noastră, dar de o eleganţă profesională deose­bită, nu ne făcea să ne simţim inferiori pentru aceasta.”

Ion Besoiu consideră că Florian Pittiş este de ne­înlocuit.



PRIMUL ROL LA RADIO. Regizorul Dan Puican este cel care i-a deschis lui Moţu porţile spre lumea teatrului radiofonic. “În 1965 am făcut un serial după romanul lui Panait Istrati, «Cosma». Şi îmi trebuia neapărat un băiat tânăr. La sugestia Elenei Negreanu, care lucra la radio, dar era şi profesoară la Institutul de Teatru, l-am luat pe Florian Pittiş. A fost o colaborareîncântătoare, un serial de mare succes. Între timp, în 40 de ani, a făcut făcut multe emisii cu vocea lui inconfundabilă. Recita versuri foarte frumos. Am făcut şi multe emisiuni de divertisment cu Pittiş”. Dan Puican spune că totdeauna se emoţio­na când auzea vocea lui la emisiunea de televiziune “Tele­enciclo­pedia”.”Avea o ironie în glas exact când trebuia, fapt pentru care eu l-am luat în foarte multe emisii de divertisment la radio, ştia să pună punctul, ştia să scoa­tă în evidenţă ceea ce criticam”. Deşi l-a distribuit în mul­te roluri de divertisment, regizorul crede că lui Pittiş i se potriveau rolurile dramatice, pentru felul în care rostea cuvintele, pentru figura de intelectual şi pentru modul în care ştia să privească.

Mulţi oameni de teatru sau prieteni ar fi putut să vorbească despre Florian Pittiş. Figura lui luminoasă nu putea fi prinsă întru totul însă în paginile nici unui ziar din lume. Să lăsăm doar aplau­zele din gândurile noastre să îi urmărească zborul spre cer.

pittisolog spunea...

Zbor înalt…
2007 08 09| de Ramona Vintila

“A căzut, pentru căşi-a asumat suferinţele celor din jur”, spu­ne poetul Adrian ­Păunescu.

DESPRE MOŢU… CU LACRIMI. “Ce pot spune de­spre Florian Pittiş? Exact ce v-aş putea şi tăcea despre Florian Pittiş. E într-adevăr cutremurător că un om aflat la apogeul vârstei, la maturitatea deplină, şi care a făcut atâtea pentru deza­măr­ginirea teritoriilor artei, a căzut, şi eu nu cred că a căzut pur şi simplu din cauza unui cancer la prostată. El a căzut din cauza tuturor suferinţelor pe care şi le-a asumat, ale celor din jurul său, ale societă­ţii româneşti, ale generaţiilor tinere. El are probabil ceea ce a avut şi podul din Viena, care a căzut acum 30 şi ceva de ani, şi anume, are înglobate în el toată suferinţa şi toată erodarea celor care l-au împovărat, care i-au fost ­vecini de vârstă sau vecini de oraş, de ţară.”

TALENT. “A fost un actor de geniu. A avut acel spirit shakespearian care l-a făcut puternic în tot ceea ce a exprimat, nu numai în actorie, nu numai în folk, nu numai în dialog, nu numai în mereu primenita lui pornire de schimbare a gustului pu­blic, dar şi când făcea reclame, când făcea publicitate era foarte special. Am fost colegi, suntem de aceeaşi vârstă. El e şi probabil că rămâne aşa, mai tânăr pentru totdeauna decât mine. M-am născut în iulie, el s-a născut în octombrie. Am lucrat împreună încă din vremea studenţiei, am visat, am dialogat şi am fost în Cenaclul Flacăra mulţi ani şi îmi amintesc aproape obsesiv un vers al lui Beniuc dintr-o poezie de dragoste pe care o recitam împreună şi mă opresc la acel vers şi anume: «Sfârşitul a venit fără de veste».”

DEDICAŢIE. “Dar eu am scris în 1986 o poezie din care voi cita patru versuri, în care e vorba despre Pittiş ca despre un clasic, încă de pe atunci, al pălimarului meu cu statui: «La Teatrul Bulandra, poeme se spun / De Pittiş, actorul nebun de prea bun / El cântă şi strigă şi cere ceva / Dar nu pentru el, pentru lacrima sa».”

DURERE. “Lacrimile noastre îl însoţesc pe Florian Pittiş. Din păcate, sunt atât de marcat de morţile care se petrec în jurul nostru, încât nici de aceasta nu am să pot să fiu lângă cel care pleacă, nu am putut să mă duc lângă nimeni dintre cei care au plecat. Nu pot, nu m-am putut duce nici lângă Nichita Stănescu când a murit şi probabil că o să fiu absent şi de la propria mea plecare. Dar aş vrea să ştie Florian Pittiş că moartea nu ne poate despărţi şi că idealurile lui de libertate şi de cultură rămân, şi figura lui absolut specială, absolut unică, va însoţi bătăliile sufletului românesc pentru noi dezamăgiri.” (n.r. – decla­raţia lui Adrian Păunescu pentru Realitatea TV)




Colegi pe portativ

“Cineva s-a grăbit…” “Cine a fost Pittiş pentru mine? Un prinţ, cu siguranţă pe care eu şi fiul meu îl admirăm. Un prinţ în carne şi oase. Restul cred că era doar muzică şi poezie. Cred că asta îi şi curgea de fapt prin vene. Îmi aduc aminte că i-au plăcut câteva versuri dintr-un cântec al meu: «Sună-mă noaptea, dar după patru/ Când toţi actorii dărâmă teatrul/ Nici nenea Shakespeare nu-i mai poate opri/ Nu mai contează a fi sau a nu fi».

Într-o noapte am fost «răsfăţat», adică invitat în cuibul lui, la Radio3Net, în biroul lui şi, stând de vorbă printre muzici, glume şi idei, la un moment dat s-a uitat aşa adânc la mine şi părea că-mi spune ceva: «Dinule, nu-i rost nimic în lume, crede-mă. E grav, de parcă un zugrav s-ar fi îmbătat şi a dat pereţii lumii cu var întunecat». Şi acum simt acea privire. Bănuiesc că s-ar putea să fi avut încredere în mine. Îşi punea una dintre multele lui spe­ranţe şi în mine. Pe cealaltă parte, înne­bunesc şi plâng cu adevărat, pentru că nu am terminat ceva la ce ne înţelesesem, una dintre cărţile mele de poezii pe care voiam să am glasul lui. S-au schimbat vremurile… Cineva s-a grăbit… Nici acum nu e prea târziu. La urma urmei, cred că nu contează când vii şi când pleci. Cred că altceva e important. Să faci treabă bună cât timp călătoreşti prin lumea asta. Florian Pittiş a făcut o lucrare ade­vărată.

Ultima convorbire pe care am avut-o a fost anul trecut, la Folk you!. Era o după-amiază de august, o lumină frumoasă, şi cred că amândoi ne uitam undeva să vedem capătul mării. Cred că l-am văzut amândoi.

«Am tras adânc în piept întregi Carpaţii Ro­­mâ­niei/ La malul mării într-o noapte/ Fără fil­­tru şi fără milă»; «Adio, radio!/ Mă duc pe o al­tă undă mă inundă». Restul e tăcere…”

Dinu Olăraşu