Daca Nicolae Steinhardt s-ar fi convertit la catolicism, ar figura acum printre sfintii secolului XX, imi spunea Cristian Badilita in urma cu vreo trei ani, cand, impreuna cu patru colaboratori, pregatea o Serie dedicata celui devenit monahul Nicolae Delarohia. De atunci, au fost tiparite "Cuvinte de credinta", "Eseuri despre iudaism", "Primejdia marturisirii" si urmeaza "Articole burgheze". Cristian Badilita este doctor in istoria crestinismului timpuriu al Universitatii Paris IV-Sorbona, bursier al "Istituto trentino di cultura" si autorul a zeci de carti, studii si articole. Tot el este si coordonatorul transpunerii in romaneste a Septuagintei.
De ce era nevoie de o noua Serie dedicata celui care nu a fost "jidan fricos" si a devenit dupa botezul din inchisoare "monahul Nicolae De la Rohia"?
Proiectul unei Serii stiintifice N. Steinhardt s-a conturat in mintea mea la inceputul anului 2004, cand, la propunerea unui editor francez, aveam de gand sa ma apuc de o monografie spirituala a monahului de la Rohia, in genul monografiilor scrise de Berdiaev. Am recitit cat si cum se publicase pana atunci din Steinhardt si, foarte repede, am realizat ca o asemenea intreprindere era din start sortita esecului, intrucat volumele care impanzisera piata romaneasca dupa 1990 nu puteau fi folosite. Steinhardt a fost publicat cu bune intentii, fireste, dar fara prea multa rigoare stiintifica. Cele mai mari probleme le prezinta tocmai best seller-urile, incluse si in programele scolare, "Daruind vei dobandi" si celebrul "Jurnal al fericirii".
Ca sa nu ma repet, iata ce scriam in proiectul pe care l-am redactat in iulie 2004, cand deja luasem decizia publicarii acestei Serii la Humanitas: "Prima versiune a Jurnalului fericirii, nedefinitivata, a fost confiscata in 1972. Trei ani mai tarziu, la interventia presedintelui Uniunii Scriitorilor, Securitatea ii returneaza autorului manuscrisul. Steinhardt se angajeaza sa nu-l difuzeze nici in tara, nici in strainatate. In a doua jumatate a anilor '80 insa, in ciuda respectarii conventiei, Securitatea reconfisca Jurnalul, singura copie existenta (JF1). Disperat, Steinhardt redacteaza din memorie o a doua versiune, mai lunga decat prima cu aprox. 160 pagini (JF2). Dupa cativa ani, Securitatea ii returneaza JF1. Steinhardt insa nu doreste sa renunte la niciuna din cele doua versiuni, pe care le considera "versiuni-surori". In plus, el trimite o a treia versiune, usor diferita, la Paris, lui Virgil Ierunca, pentru a fi citita la Europa libera (JF3). Intrucat nu difera prea mult de JF1, e mai corect sa vorbim de recensiune. Cert este ca autorul i-a incredintat lui Virgil Ciomos doua plicuri sigilate continand, primul, versiunea JF1, al doilea, versiunea JF2, cu rugamintea "de a le publica pe amandoua atunci cand se va putea". La ora actuala, Jurnalul fericirii circula si este studiat in licee si universitati numai in versiunea JF1, slab editata si aceasta (fara note suficiente si fara indici, fara explicarea strategiei de publicare etc.). Corect si necesar este sa se publice ambele versiuni, acceptate ca opere depline de autor.
Daruind vei dobindi: cartea pregatita de Steinhardt pentru tipar se numeste, in realitate, Cuvinte de credinta, intrucat contine o serie de predici rostite la Manastirea Rohia. Cartea a aparut imediat dupa 1989 cu sumarul complet schimbat si sub un alt titlu, la Oradea. Ioan Pintea a republicat ulterior volumul netinand cont de dactilograma increditata de Steinhardt si adaugand texte care nu au nimic de-a face cu volumul initial."
Coordonezi o echipa printre ai carei membri se numara si ucenicul lui Steinhardt. Cum v-ati impartit munca?
Inainte de a alcatui echipa de lucru am discutat proiectul cu episcopul Argesului si Muscelului, Calinic. A fost entuziasmat si mi-a promis imediat sprijin financiar, cum s-a si intamplat. Apoi l-am contactat pe Ioan Pintea, posesorul dactilogramelor si al catorva manuscrise, care mi-a raspuns la fel de entuziast. Am venit special de la Rouen la Bucuresti pentru a avea o discutie cu intregul grup, in care am cooptat-o ulterior si pe Viorica Niscov, pe care am rugat-o sa caute in colectiile Bibliotecii Academiei toate textele publicate de Steinhardt in presa interbelica. Viorica Niscov a lucrat cu spor, impecabil, alcatuind un volum de trei sute de pagini. Am numit acest volum Articole burgheze, dat fiind ca multe din texte au aparut in efemera, dar suculenta, Revista burgheza. In fine, cu Virgil Ciomos am avut o lunga si foarte utila conversatie despre soarta Jurnalului fericirii, dat fiind ca lui i s-au incredintat cele doua versiuni ale acestei capodopere. Cu el am hotarat sa refacem editia Jurnalului... in mod stiintific, plecand de la versiunile intocmite de Steinhardt.
Ai publicat la Polirom, la Curtea veche... De ce ai propus seria Editurii Humanitas?
Din masochism, dar si din ratiuni de coerenta culturala. Aceasta editura pentru mine personal inseamna aroganta, vanitate si putin profesionalism. Dar m-am sfatuit cu Alexandru Paleologu, fara indoiala cel mai bun prieten al lui Steinhardt, si am ajuns la concluzia ca locul Scrierilor acestuia se afla alaturi de Seriile Noica, Eliade, Cioran, asadar la Humanitas. Am avut o intalnire in biroul lui Gabriel Liiceanu, unde i-am invitat pe toti colaboratorii mei, alaturi de patronul proiectului, episcopul Calinic. Treaba noastra stiintifica a mers ca pe roate. Eu am alcatuit si trimis un dosar cu toate chestiunile de editare, am fixat personal grila fiecarui volum si am revazut pagina de pagina, am cautat prefatatori, am stabilit titlurile. Primejdia marturisirii era o capodopera ratata. Cred ca acum, in noua versiune, e o capodopera implinita. Nu regret ca mi-am petrecut doua saptamani retusand, reformuland sau eliminand. Ioan Pintea s-a aratat un colaborator asiduu si foarte "ascultator".
Mi-a placut frumoasa prefata a lui Toader Paleologu la "Studiile despre iudaism"...
Volumul "Studii despre iudaism" a fost gandit in editie bilingva. Steinhardt si Neumann scrisesera textele direct in franceza. De aceea i-am si cerut lui Toader Paleologu Prefata in franceza. Editura a fortat nota, din "ratiuni economice", si a scos deocamdata doar traducerea romaneasca. Sper sa iasa si volumul original, in franceza, altfel ramanem la stadiul de erzat. Au fost discutii care mie mi-au mancat timpul si in legatura cu volumul de predici Cuvinte de credinta, aparut pana acum sub titlul, inventat de Ioan Pintea, Daruind vei dobandi. In dosarele pastrate de Ioan Pintea am gasit multe schite preliminare ale predicilor, o mana cereasca pentru un editor. Dar Humanitas n-a priceput si a refuzat sa publice acest dosar in integralitate, invocand costul prea mare al tiparului. Intelegeam un asemenea argument daca venea din partea unui editor simplu bisnitar, dar Humanitas are pretentii de elitism cultural, vezi Doamne!
Sa inteleg ca ai avut ceva piedici...
Numai piedici. Trebuie s-o spun pe sleau (a cata oara?). Romania e tara pierderii timpului, a enervarilor permanente, pentru ca nu se lucreaza decat cu neprofesionisti. Ne place, nu ne place, asta-i adevarul. E ca un blestem: nimic nu poate iesi bine din prima sau civilizat. Piedicile au venit mai intai din partea atotstiutorilor de la Rohia, apoi din partea "usturoi nemancatilor" de la Humanitas. Volumele trebuiau sa apara inca din primavara lui 2005. Liiceanu e previzibil. Dupa ce am muncit luni de zile pe branci la acest proiect (pentru care personal am refuzat sa fiu platit de episcopul Calinic) "instanta morala a natiei" de la Humanitas si l-a apropriat fara scrupule. Pe coperta a IV-a a Seriei trebuia sa apara numele finantatorului si al coordonatorilor: eu, Pintea si episcopul Calinic. Numele respective apar undeva, la rubrica Multumiri ("au fost si ei pe-acolo"!). E ca si cum Editura Polirom ar publica Septuaginta cu numele Franciscai Baltaceanu, al Monicai Brosteanu si al meu, coordonatorii editiei, la rubrica Multumiri, din coada Introducerilor. Asta, dupa mesajele "de amor" pe care Liiceanu mi le trimisese in 2004, pentru a-i ceda lui editia si nu altei edituri. Bine, Romania musteste de uzurpatori neobrazati, voi scrie la un moment dat o brosura despre subiect, care mi se pare esential pentru definirea speciei "roman".
De ce ti-ai dat acordul pentru publicare in aceste conditii?
Mi-am dat in extremis acordul pentru publicarea editiei mele din doua motive: din iubirea fara margini pe care i-o port fratelui Nicolae si ca sa nu batjocoresc munca grupului pe care l-am alcatuit cu truda si consum de timp. Nu-mi puteam inchipui totusi ca numele noastre, ale actorilor principali, vor disparea de pe coperta si ca nu mi se va respecta editia. Nici acum nu pot sa cred ca e adevarat. Ei bine, este. Halal culturnici! In fond, o merit, ar fi trebuit sa dau proiectul altei edituri, civilizate.
De unde au pornit neintelegerile?
Nu sunt la prima aventura urata cu Liiceanu. In 1996 am descoperit 110 pagini semiinedite din Jurnalul lui Mircea Eliade. De ce spun "semiinedite"? Eliade, cum se stie, scria literatura si jurnal in romaneste. Paginile respective au fost traduse in anii '80 in franceza, publicate in franceza, dar originalul romanesc disparuse. Eliade insusi il credea pierdut si se resemnase. Cand doamna Eliade si-a vandut apartamentul din Charles Dullin, de la Paris, eu si sotia mea am primit mare parte din lucrurile de acolo. Intrand in apartament, batranul care se ocupa de operatiunea vinderii acestui apartament m-a rugat sa duc la ghena doi saci de plastic umpluti cu hartii. Mi-a spus, inocent, ca nu contin decat dactilograme ale cartilor publicate deja de Eliade, fara nici un interes. Incomodau trecerea prin hol si trebuiau sa dispara la gunoi. Fireste, n-as fi aruncat la gunoi nici un muc de tigara care ar fi atins buzele lui Eliade, asa ca, enervat, dar fericit ca m-am aflat acolo in acel moment, am pus sacii in masina. Apoi, clasand continutul, am descoperit cele o suta zece pagini "pierdute" din Jurnal, pe care domnul Mircea Handoca fusese obligat sa le traduca, pentru editia de la Humanitas, din... franceza. Un filolog stie ce inseamna o asemenea descoperire. Am trimis editurii Humanitas, inca din 1997 (sic!) dactilograma respectiva, care nici pana acum n-a publicat-o. Ba mai mult, acum un an, a aparut o noua editie a Jurnalului Eliade, ingrijita de dl Handoca, fara ca aceste 110 pagini sa apara undeva. Probabil dl Handoca nici nu stie de existenta lor, altfel si-ar fi facut datoria. La apelurile mele repetate catre directoarele Humanitas mi s-au dat raspunsuri de genul: "nu stim unde se afla dactilograma"; "s-au schimbat directorii literari si s-o fi ratacit prin depozit" etc etc. Cand ai o suta zece pagini inedite din Eliade si nu-ti amintesti unde le pui e grav. Inseamna ca putin iti pasa de cultura. Mi-e jena ca am putut conta pe o asemenea pseudoeditura in cazul Eliade. Acum opt ani Joaquin Garrigos, stralucit traducator de literatura romaneasca in spaniola, a capatat o fotocopie a paginilor respective de la Editura Humanitas pentru traducerea spaniola a Jurnalului. Garrigos povesteste in prefata acestei editii spaniole ce s-a intamplat cu dactilograma si cum a avut norocul sa profite de pe urma descoperirii ei. Asadar spaniolii beneficiaza de o traducere facuta dupa o editie romaneasca fiabila, in vreme ce romanii, din cauza Editurii Humanitas, asteapta si acum, in 2006, editia respectiva.
Permite-mi sa spun ca, trecand peste avatarurile pe care mi le-ai povestit, integrala este o reparatie postuma adusa lui Steinhardt si o mare bucurie pentru cititorii romani.
Da, ai perfecta dreptate, cu acest gand am si pornit. Daca nu eram absolut convins de necesitatea Seriei nu-mi abandonam patristica pentru o vreme. Ma simt insa sfasiat intre admiratia pentru Steinhardt si sila fata de domnul Goe redivivus. Ce vom face cu Jurnalul fericirii, marea capodopera editata pe jumatate, poate nici macar? Putina lume stie ca, in 1990, Jurnalul fericirii a fost intai propus spre publicare editurii Humanitas. Dar Liiceanu l-a lasat sa zaca vreo cateva luni de zile, pretinzand ca nimeni nu-l va cumpara si ca e "prea gros". Intre timp, Jurnalul a aparut la Dacia, cu succesul enorm pe care-l stim cu totii. Dar versiunea de la Humanitas, pretinde acelasi Liiceanu, nu mai exista. Directorul editurii are "o gaura neagra in memorie", ca sa-i citez propria declaratie. Virgil Ciomos n-a recuperat dactilograma nici pana azi. E foarte grav si foarte important, pentru ca versiunea respectiva era diferita de versiunea aparuta la Cluj. Daca exemplarul e definitiv pierdut e o pierdere cu consecinte teribile. Ce n-au putut face securistii a reusit, iata, din indolenta, Liiceanu. Mai mult decat atat. Virgil Ierunca i-a predat aceluiasi Liiceanu o alta versiune a Jurnalului fericirii, versiunea 3, sa o numim asa, care fusese citita pe vremurile ceausiste la "Europa libera". Nici aceasta versiune, "Ierunca" nu se mai gaseste. Ierunca mi-a spus clar, acum doi ani, confirmat si de Monica Lovinescu: el n-a recuperat nimic de la Humanitas, in vreme ce Liiceanu ridica din umeri amnezic. Vorbim aici despre Eliade, despre Steinhardt, adica despre doi clasici ai literaturii noastre, nu despre doi debutanti oarecare! Asemenea comportamente sunt inadmisibile si, intr-o cultura normala, ar scoate definitiv din circuit o editura. Nu e si cazul culturii romane. Probabil multi dintre fanii directorului de la Humanitas (sa nu uitam, editura capatata plocon de la Stat), in loc sa fie revoltati de trista figura a idolului lor se vor arata revoltati de punerea mea la punct. Personal nu ma mai mir de nimic. Nu am de dat socoteala decat lui Dumnezeu si oamenilor cinstiti si destepti din Romania. Doar acestia ma fac sa ma mai simt util in propria mea tara si cultura. Restul e plevusca trecatoare
2 comentarii:
despre licheleanu asta-i vorba?
Gabriel Liiceanu
Opinii
# Paraschivescu: Fault la timpan
# PAVEL SUSARA: Intoarcerea lui Victor Stoichita
# EDITORIALUL EVZ: Dezinformare dupa manual
# SENATUL EVZ: Topul superficialitatii
# FLORIN CIORNEI: Basescu nu doarme. Se uita la televizor
Articole de acelasi autor
# GABRIEL LIICEANU: "Intre bine si rau"
... vezi toate articolele ...
GABRIEL LIICEANU: "Intre bine si rau"
23 Februarie 2007
Gabriel Liiceanu
In emisiunea "Intre bine si rau", de pe postul TVR 1, din data de 13 februarie a.c., moderata de Liviu Mihaiu si la care am fost invitat sa particip, am afirmat la un moment dat in toiul discutiei si intr-un context inflamat: "Ion Iliescu a omorat oameni".
Marturisesc ca afirmatia aceasta mi-a lasat un gust prost. Am regretat-o atunci, asa cum o regret in continuare si de aceea doresc sa le cer scuze in mod public dlui Ion Iliescu precum si celor pe care afirmatia mea i-a vexat intr-un fel sau altul.
Este evident ca aceste cuvinte nu au vrut decat sa exprime intr-o forma eliptica faptul ca dl Ion Iliescu, sef al statului in zilele cand a avut loc faimoasa mineriada din 1990, purta, macar in parte, raspunderea pentru dramele care s-au petrecut in zilele de 13-15 iunie, soldate inclusiv cu morti. Asta este ceea ce am dorit sa spun prin cuvintele pe care le-am rostit in acea emisiune, intr-o forma abrupta si nefericita, ceea ce de altminteri am spus in repetate randuri si ceea ce continui sa cred. E bine sa-ti poti recunoaste o eroare. In ce ma priveste, ma grabesc, iata, sa o fac. Sper ca dl Iliescu sa poata primi scuzele mele.
As mai adauga un singur lucru. Aceasta harta fara sfarsit si aceasta isterie care nu poate fi eliminata de 17 ani din corpul societatii noastre n-ar mai fi existat daca, in acest rastimp, institutiile abilitate sa judece ce s-a intamplat atunci si-ar fi facut treaba. Cum lucrul acesta nu s-a intamplat, nu este de mirare ca purtam cu noi o rana deschisa. Mie imi este greu sa uit scenele atroce care s-au petrecut atunci in centrul Bucurestiului si care ne-au blocat mersul catre Europa cu cativa ani buni.
Asa cum imi este greu sa uit ca in ziua de 13 iunie 1990, dimineata, cinci oameni inarmati cu bate au navalit in biroul meu de la Humanitas. Plecasem cu zece minute inainte. Daca m-as fi aflat acolo, n-as mai fi avut astazi prilejul nici sa rostesc propozitia de mai sus, nici sa-mi cer scuze pentru ea.
-- Autorul "Apelului catre lichele" este acuzat ca a furat din Heidegger, si-a inventat disidenta, si-a cosmetizat opera ante-decembrista si, in general, are mari probleme de morala
Ziaristul si scriitorul Ion Spanu, director al revistei "Cartel", il acuza pe Gabriel Liiceanu ca a plagiat din Martin Heidegger. Spanu face o trecere in revista a momentelor pe care Liiceanu incearca sa le ascunda: plagiatul, trecutul marxist, denigrarea lui Constantin Noica. Scriitorul Constantin Barbu, membru al grupului de la Paltinis, declara pentru ZIUA ca "Liiceanu pare a suferi de o boala secreta si grea, care se numeste plagiocefalie, caci se pare ca nu numai Heidegger 'a patit-o' sub pana autocrata a patronului de la Humanitas".
Gabriel Liiceanu nu este nici pe departe asa de pur cum vrea sa para in repetatele sale Apeluri nationale. El a plagiat in cartile sale din operele altora, si-a antedatat texte pentru a-si justifica o disidenta imaginara - intr-un cuvant defineste prin comportament exact tipul pe care il condamna: licheaua.
Cand a publicat, in 1989, "Apelul catre lichele", Gabriel Liiceanu exprima o adevarata platforma intelectuala a Revolutiei anticomuniste, motiv pentru care cu totii am aderat la continutul acestui text. Parea sa fie o reconciliere prin penitenta, recunoasterea unor vinovatii menite sa purifice societatea abia iesita de sub dictatura. Am crezut atunci ca Liiceanu da un exemplu personal de iertare prin asumarea propriului trecut, insa abia astazi intelegem ca, de fapt, dumnealui n-a facut altceva atunci decat sa treaca in cealalta barca, printr-un soi de oportunism ce merita sa fie studiat.
Ca filosof, cum se pretinde, Gabriel Liiceanu ar trebui sa fuga ca dracul de tamaie de cuvantul lichea si asta pentru ca, semantic, chiar numele domniei sale s-ar putea sa-si afle originea pe acolo. Etimologic, lichea vine fie din turcescul leke, care inseamna om de nimic, netrebnic, secatura, fie din macedoromanul liche, neogrecul lekčs, albanezul likje sau bulgarul lekč, care inseamna pungas, ticalos sau smecher (v. "Dictionarul enciclopedic", vol. IV, ed. Enciclopedica, 2001, p. 104 si Alexandru Cioranescu - "Dictionarul etimologic al limbii romane", ed. Saeculum I.O., 2002, p. 467). Ne vom detasa de semnificatiile dure ale cuvantului lichea, desi, ca moralist al natiei, Gabriel Liiceanu ar trebui sa tina cont de lucrurile din viata sa care nu-i fac cinste, dar pe care singur le-a aruncat pe piata (abandonarea propriului copil inainte ca acesta sa se nasca, etc.) intr-un alt jurnal al sau, "Usa interzisa", unde se autointuleaza "un impostor de anvergura" (p. 85). Grav este ca impostura lui Gabriel Liiceanu se extinde si in sfera prestatiei sale publice ca intelectual, elitismul sau fiind mai degraba un soi de lichelism pur. Sa exemplificam.
De ce a scos paginile despre Marx?
In toata literatura romana stiam pana de curand un singur exemplu de autor, proletcultistul A. Toma, care, la schimbarea regimului politic, si-a modificat un volum de versuri publicat anterior, inlocuindu-l pe Iisus Cristos cu Lenin! Gabriel Liiceanu il urmeaza in netrebnicie. Prima sa carte, "Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii", a aparut in 1975 la Univers si a fost republicata la Humanitas in 1993. In nota editiei a doua, autorul scrie: "Am lasat deoparte sectiunea a treia a acelei editii si am pastrat doar sectiunile care se inscriau nemijlocit in tematica volumului..." Daca citim paginile scoase la reeditare observam ca anticomunistul de azi incearca de fapt sa-l faca uitat pe comunistul de ieri! In prima editie, intre pag. 203-209, Liiceanu il citeaza pe Marx de 12 ori, insusindu-si bine tezele acestuia. Evident, dupa Revolutie, deci dupa publicarea "Apelului catre lichele", paginile respective nu mai dadeau bine la dosar si au fost rase. Sa le scoatem insa la iveala. La pagina 204, Liiceanu scria: "Desfiintarea proprietatii private devine astfel terapia locala in vederea unei realizari totale: cand uzul lucrului isi pierde natura egoista si cand simtul posedarii dispare, omul isi dobandeste integritatea senzoriala. 'Fiinta a trebuit sa fie redusa la aceasta saracie absoluta, ca sa dea nastere din sine bogatiei sale launtrice' (Marx, 1968, 53). De-abia acum omul este liber sa-si insuseasca 'esenta sa omnilaterala intr-un mod omnilateral, deci ca om total' (Ibid., 579)." Fan al marxismului pe atunci, anticomunistul de azi scria la pagina 208: "Pentru a ajunge la o intelegere marxista a fenomenului tragic trebuie efectuat un dublu demers: pe de o parte filosofia marxista trebuie receptata in rigoarea literei si a spiritului ei, purgata deci de intelegerile deopotriva schematice, vulgarizate si idilizante". Pentru demonstratie, Gabriel Liiceanu il citeaza pe Marx: "Comunismul este forma necesara si principiul dinamic al viitorului apropiat"! Evident, paginile din care am citat mai sus au fost scoase din editia postrevolutionara. Desigur, e dreptul intelectualului Liiceanu sa creada in ce valori vrea, dar schimbarea de macaz in functie de regimul politic nu este o fata a lichelismului pe care se preface a-l condamna? Cum poti sa-ti masacrezi propriile carti si, in acelasi timp, sa arati obrazul altora ca nu se ridica la "inaltimea" moralei tale?
Liiceanu - plagiator
Cea mai grava infractiune pe care o poate comite un autor este, fara indoiala, aceea de a fura textele altora, adica sa plagieze. Nu ne referim aici la acuzatia adusa pe vremuri cum ca ar fi plagiat din Noica pentru ca intre timp aceasta a fost trecuta de Liiceanu intre actele sale dizidente (v. "Usa interzisa"). Vom scoate insa la iveala o hotie mult mai grava.
Martin Heidegger este unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii, autor a peste 100 de lucrari de metafizica, avand discipoli in intreaga lume. Cartile sale sunt traduse azi in aproape toate limbile lumii. Lucrarea sa fundamentala, "Sein und Zeit", aparuta in 1927, sta alaturi de cele mai mari creatii de metafizica: "Republica" lui Platon, "Critica ratiunii pure" a lui Kant sau "Fenomenologia spiritului" a lui Hegel. Gabriel Liiceanu a facut asadar, impreuna cu Thomas Kleininger, un lucru remarcabil prin traducerea in romana a lui Heidegger, "Originea operei de arta" bucurandu-se, pe buna dreptate, de un imens succes. Se pare insa ca textele lui Heidegger i-au placut lui Liiceanu atat de mult incat uneori le-a preluat ca si cum ar fi fost ale sale.
In vol. Martin Heidegger - "Repere pe drumul gandirii" (Ed. Politica, 1988), Gabriel Liiceanu are, la inceputul fiecarui text tradus, cate o "Nota introductiva" in care explica muritorilor de rand ce vrea sa spuna marele filosof german. Iata ce scrie, de pilda, in introducerea la "Despre esenta temeiului": "Utilizat in chip factic, "a-fi-in..." presupune un raport spatial de continere: ceva se afla, este continut in altceva: apa in pahar, haina in dulap, bancile in sala de curs... Extinzand un asemenea tip de raport spatial, putem spune ca bancile sunt in sala de curs, sala de curs, in cladirea Universitatii, aceasta, in orasul Marburg, in landul Hesse, in Germania, in Europa, pe Pamant, intr-un sistem solar, in spatiul cosmic, in lume"(p. 58). Nici un citat, nici o trimitere. Asadar, am putea crede ca este gandirea lui Liiceanu despre heideggerianul In-der-Welt-sein. Nu e asa! Textul este pur si simplu furat chiar din... Heidegger! Mai exact din lucrarea fundamentala a acestuia, "Sein und Zeit", tradusa in romaneste abia in 2003 de catre Catalin Cioaba si... Gabriel Liiceanu! Sa comparam "interpretarea" lui Liiceanu cu textul lui Heidegger: "Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiintari care este intr-o alta, precum este apa in pahar si haina in dulap... Aceasta relatie de fiinta poate fi amplificata. De pilda: banca in sala de curs, sala de curs in Universitate, Universitatea in oras si asa mai departe pana la banca in univers" ("Fiinta si Timp", p. 72). Ca sa nu fie nici un dubiu, iata si textul in germana: "Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das 'in' einem anderen ist wie das Wasser 'im' Glas, das Kleid 'im' Schrank... Dieses Seinsverhältnis läžt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank 'im Weltraum'" (M. Heidegger - "Sein und Zeit", Max Niemayer Verlag Tübingen, 1979, p. 53). Ca si in cazul de mai sus, Liiceanu incearca sa-si ascunda ticalosia. In loc sa puna banalele ghilimele si sa indice sursa, el prefera sa impopotoneze textul limpede al lui Heidegger cu lucruri minore: orasul Marburg, landul Hesse, Germania, Europa, nefacand altceva decat sa-si tradeze hotia. Ca sa vada lumea ce destepti suntem!
Disidentul post-revolutionar
O alta forma de lichelism o putem descoperi rasfoind chiar "Apelul catre lichele", volum aparut in 1992. Cu o singura exceptie, cartea lui Liiceanu cuprinde o selectie de texte publicate dupa Revolutie in presa, indicandu-se la sfarsitul fiecaruia data si publicatia care l-a gazduit. Exceptia este textul "Meditatie despre activist" care nu a aparut nicaieri! Cu toate acestea, la sfarsitul lui ramanem stupefiati cand vedem ca este ante-datat: august 1989. Adica pe vremea comunismului! Ne-am putea intreba: avea nevoie Liiceanu de acest truc ieftin? Avea, caci textul ar fi trebuit sa fie singurul semn al dizidentei lui Liiceanu si doar nu era ca unicatul acesta sa fie datat post-revolutie! Gabriel Liiceanu a simtit imperios nevoia de a gasi in propria sa biografie un gest cat de mic de dizidenta pentru a-si legitima aerul acesta nou de anticomunist. Si daca n-a gasit unul real, a inventat acest text, pe care l-a antedatat, despre "tovarasa Olivia Clocotici" care nu i-ar mai fi aprobat a treia plecare la bursa in strainatate in Occident! Gabriel Liiceanu isi tradeaza sentimentul de frustrare in fata adevaratilor dizidenti in "Usa interzisa", unde scrie extrem de dur impotriva lui Mircea Dinescu, pe care-l acuza ca "este simbolul si purtatorul de sens ala mahalalei contemporane la romani. El reprezinta in viata de zi cu zi, dar deopotriva o hraneste si o potenteaza la televizor sau in revista porno politica 'Plai cu boi', nascuta din aceasta mahala si intretinand-o, la randul ei, cu fast, abjectie si talent" ("Usa interzisa", p. 209). De fapt, Liiceanu nu nu are nimic impotriva icrelor si tuicii cu care Mircea Dinescu isi serveste invitatii la Cetate. Ceea ce-l roade pe Liiceanu este ca, sub pretextul ca-si pierde postul, a ratat ocazia, inainte de '89, sa semneze alaturi de Andrei Plesu, Octavian Paler si alti intelectuali protestul in favoarea lui Mircea Dinescu, cand acesta fusese arestat la domiciliu, gest care, daca ar fi fost facut, ar fi cantarit mult mai mult decat glumita antedatata despre "tovarasa Clocotici". Altfel cum ar fi putut sa-l acuze pe Dinescu despre felul in care-si trateaza invitatii la masa tocmai acela care se lauda ca a gatit unor prieteni "limba cu sos de maioneza, smantana si andive, piept de pui cu gutui, prune si mere la cuptor" (Ibid, p.246) sau Monicai Lovinescu "un snitel aurit"? Sau asa se defineste mai nou aristocratia, in functie de bucatarul cui esti?
Maestrul e fascist?
Poate ca l-am fi lasat pe Gabriel Liiceanu sa-si consume in tihna destinul de disident post-revolutionar, care i-a adus destule beneficii, daca, in goana dupa aceste avantaje, nu l-ar fi tradat pe Constantin Noica, cel care i-a fost maestru spiritual. Aproape ca nu este aparitie publica in care Liiceanu sa nu se legitimeze ca filosof din faptul ca a fost elevul lui Noica. El si, in parte, Andrei Plesu. In rest, ceilalti intelectuali care au lucrat ani de zile cu Noica, trecand pe sub ochiul vigilent al Securitatii, n-ar fi fost, dupa Liiceanu, decat niste vizitatori la Paltinis! Sorin Vieru, Andrei Cornea, Constantin Barbu, Francisca Baltaceanu, Marius Ghica, Marta Gutu, Serban Nicolau, Andrei Cornea, Rodica Croitoru sunt doar cativa dintre intelectualii tineri care, alaturi de Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, s-au adapat din acel izvor nesecat de cultura care a fost inteleptul de la Paltinis. Din acest impact spiritual, cultura romana s-a imbogatit cu traduceri fundamentale din Platon, Aristotel, Kant, Heidegger, Derrida, textele germane ale lui Eminescu sau carti de referinta despre marile culturi ale lumii. Dintre toti elevii sai, Noica a fost tradat de unul singur: Gabriel Liiceanu. La editura Humanitas, pe care o conduce, Liiceanu a gasit de cuviinta sa publice, din interese pe care multi dintre noi le stim bine, cartea Alexandrei Lavastine, "Paradoxul Noica", in care, pe sute de pagini, autoarea vrea sa demonstreze ca Noica a fost... ideologul Garzii de Fier si al fascismului! Culmea impertinentei, pe care Liiceanu s-a facut ca n-o observa, este ca madame Lavastine isi bazeaza teoria pe textele scrise de Zigu Ornea, despre care documentele de la CNSAS, publicate anul trecut de "Observatorul cultural", spun clar ca este cel care l-a turnat pe Noica la Securitate in legatura cu manuscrisul "Povestiri despre om", de unde a inceput procesul lotului Noica, in care au fost arestati si condamnati multi intelectuali romani. Iata un exemplu: "Extremismul discursului si slabiciunea argumentarii desfid in asemenea masura analiza, ca pana si un istoric riguros si inspirat ca Zigu Ornea, care a consacrat anilor 30 din Romania o lucrare de aproape 500 de pagini, se va lasa pagubas calificand drept 'delirant' ansamblul scrierilor legionare ale lui Noica" (p. 251). Un subcapitol al cartii publicate de Humanitas-ul lui Liiceanu se intituleaza chiar "Tanarul Noica si tentatia fascista", in care citim: "Fascismul tanarului Noica trebuie resituat in contextul audientei crescande pe care miscarea legionara sau Garda de Fier a castigat-o in mediile intelectuale... Personalitatile cele mai proeminente ale Tinerei Generatii anticonformiste ce se afirma incepand cu 1927 - Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu, Constantin Noica - nu scapa acestei contaminari" (p. 55). Comentand un articol al lui Noica, Lavastine scrie: "Acest text - care, dupa nivelul sau intelectual, pare opera unui sub-ideolog de provincie - continua cu o fraza ce ar putea fi regasita in orice brosura de vulgarizare legionara" (p. 251). Nu comentam aici tezele Alexandrei Lavastine, dar ne intrebam cat de mare lichea este acela care, cand este convenabil, defileaza in public cu Noica, iar cand este profitabil finanteaza o carte care-l pune pe tatal sau spiritual la zid? Nu poti, pe de o parte, sa preiei toate drepturile de editare a operei lui Noica si, pe de alta parte, sa-i finantezi denigratorii!
Du-te la Nucsoara, Liiceanu!
Prezentandu-si cartea "Apel catre lichele", Gabriel Liiceanu isi face si o autopsie pe viu: "Aceasta carte nu este insa un portret al lichelei universale, ci spectacolul intruparii ei in perioada numita comunism. Licheaua care a facut cu putinta comunismul are desigur o multime din trasaturile lichelei eterne" (p. 149). Cuvintele acestea suna la Liiceanu ca un veritabil autoportret. In cartea aceasta exista un text din 1992, "Porcul nostru de serviciu", in care ziaristul Mihai Tatulici este facut praf pentru ca l-a invitat intr-o emisiune pe poetul Adrian Paunescu: "Este dreptul lui Tatulici sa se recunoasca in fratele lui, porcul-Paunescu. Dar atunci este si obligatia lui sa se retraga o vreme din public, sa faca un pelerinaj la casa Elisabetei Rizea". Textul se incheie apoteotic: "Du-te la Nucsoara, Tatulici!" Anii au trecut si, ca un oportunist de profesie, il vedem pe Gabriel Liiceanu cum primeste premiul pentru cel mai mare scriitor roman chiar din mana lui Mihai Tatulici, alaturi de care este vazut mereu in dezbateri publice. Ca Tatulici a uitat cuvintele scrise despre el in 1992, il priveste. Cum ramane insa cu Elisabeta Rizea "care, inaintea fiecarei anchete a Securitatii, isi facea cruce cu limba pentru a primi in ea forta de a nu trada"? Ar fi cazul sa i se raspunda teoreticianului lichelei cu propriile sale cuvinte: Du-te la Nucsoara, Liiceanu!
Aceasta scurta radiografie a celui care pozeaza public in instanta morala a poporului roman vrea doar sa demaste acest tip de discurs colectivist care, prin apeluri ipocrite, tinde sa impiedice exercitiul democratic al dezbaterilor publice, fie ele si acelea care-l vizeaza pe presedintele tarii. De altfel, o simpla trecere in revista a prestatiei publice a lui Gabriel Liiceanu tradeaza vocatia sa de procuror, de inchizitor, de om care nu exprima o opinie, ci de autoritate care pronunta sentinte. Apelurile lui Liiceanu, contrasemnate de grupuri mari de cetateni seamana prea mult cu adeziunile de care, dupa 1989, credeam ca am scapat, prin care licheaua articula cuvinte pe care nu le-a rostit niciodata. Cand esti plagiator, ipocrit, netrebnic si mincinos e de ajuns sa arunci o privire in oglinda pentru a te purifica. Vorba disidentului post-revolutionar: "daca veti da curs acestei chemari... va vom iubi"! (Ion SPANU)
Intelectualii "rosii" manipuleaza Romania
Sase asociatii neguvernamentale organizeaza, astazi, un miting in Piata Universitatii pentru "sustinerea luptei anticoruptie si a celor care poarta efectiv aceasta lupta, in special a ministrului Justitiei Monica Macovei", dupa cum suna anuntul acestora. Grupul pentru Dialog Social (GDS), Societatea Academica din Romania (SAR), APADOR-CH (n. red. - a carei presedinte a fost actualul ministru Macovei), Grupul "Offensive", Academia de Advocacy si Freedom House au lansat o "Chemare la miting", la care sunt asteptati si membri ai Partidului Democrat si ai organizatiei Miscarea de Integrare Spirituala in Absolut (MISA). Manifestarea de strada este intitulata, ridicol, "Martisor Anticoruptie". Respectivele organizatii care devin practic pe fata din "ne-guvernamentale" in "pro-guvernamentale" au beneficiat si beneficiaza de fonduri si sprijin guvernamental, dupa cum a demonstrat ieri ziarul ZIUA. Mai grav este insa faptul ca una - Freedom House - este de origine americana iar filiala din Romania compromite prin actiunea de azi statutul organizatiei-mama, dupa cum este prezentat pe site-ul sau oficial: "Freedom House este o organizatie independenta ne-guvernamentala; o organizatie non-profit si ne-partizana".
Cine sunt sustinatorii
Cine sunt insa intelectualii care sustin un (singur) ministru si un (singur) partid politic? Printre ei, aceiasi care au lansat celebrul de acum "Apel al intelectualilor". Gabriel Liiceanu care dirijeaza "corul intelectualilor" a primit cea mai dotata editura a PCR, Editura Politica, - practic pe gratis - de la Ion Iliescu, cel caruia i-a cerut spasit scuze zilele trecute pentru o afirmatie facuta la TVR.
Moda listelor nu este noua in Romania post-decembrista: nu intamplator, semnatari de pe ultimul Apel pot fi regasiti, la inceputul anilor '90, pe "lista intelectualilor" care cereau eliberarea odiosului "Gogu" Radulescu, fostul membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din inchisoare, pe motive "umanitare". Apoi, in anul 2000, aceiasi "intelectuali" semnau pentru "salvarea democratiei" cerand "poporului" sa voteze cu Ion Iliescu, fostul secretar de partid al PCR, acuzat atat pentru crimele din 1989 cat si pentru cele din iunie 1990. Nu putem sa nu observam, in cazul recent, cateva aspecte: din lista initiala a celor 50-60 de semnatari, cel putin sase sunt fosti nomenclaturisti comunisti (10%), altii sunt beneficiari sau fac parte din Reteaua Soros (20-30%) iar altii sunt infiltrati in Presedintia Romaniei sau viitori paraziti ai statului, ocupanti de noi functii in diplomatie si administratie, aiuritori de cap ai presedintelui.
Macovei si Basescu, sustinuti de intelectuali nomenclaturisti
Vladimir Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, Alexandru Zub, Andrei Pippidi, Armand Gosu, Ruxandra Cesereanu, pe langa faptul ca sunt apropiati sau membri ai GDS, au fost si sunt platiti de Administratia Prezidentiala pentru asa-zisul "Raport Final" plin de mistificari asupra comunismului. Apoi, Magda Carneci, Mircea Mihaies si Horia Roman Patapievici sunt in conducerea Institutului Cultural Roman, aflat sub autoritatea presedintelui Romaniei, care este si presedinte de onoare al ICR. Intr-un editorial confuz publicat in presa zilei de ieri, cu titlul "Memoria incetosata" un reprezentant de seama al "societatii civile" aprecia ca "tentativa nomenclaturistilor si informatorilor de a reveni in forta l-a ajutat pe Basescu sa se replieze". Sa se fi referit oare la colegul sau, Horia Roman Patapievici? Iata ce scria acesta intr-un editorial din Evenimentul Zilei: "Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu in ce mai ramasese din tara, despre care credea ca va fi si ea in curand invadata, ci in Polonia. Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi". Probabil ca Patapievici chiar are "memoria incetosata", pentru ca adevarul este cu totul altul.
Adevarul despre Patapievici
Si anume: Dionis Patapievici- nomenclaturist comunist - a fost un om cu puternice convingeri prosovietice, inca de dinainte de 1940, dupa cum singur a sustinut. Dupa 1944, a lucrat ca translator de limba rusa pentru trupele Armatei Rosii la o sectie de militie din Viena. A fost membru activ al Partidului Comunist Austriac, de unde a fost transferat in cadrul Partidului Muncitoresc Roman, in luna august 1948. "In aceasta perioada am activat in cadrul organizatiei de masa Austria-URSS, in perioada de pregatire a examenelor de licenta, la elaborarea lucrarii de diploma 'Sistemul bancar in URSS' - lucrarea amintita si-a propus drept scop demascarea calomniilor antisovietice, aratandu-se superioritatea sistemului economic socialist", dupa cum afirma acesta in autobiografia sa. In tara, dupa ce a lucrat la Institutul de Studii Economice a RPR, din 1950 a fost angajat la Directia Operatiunilor Banesti din Banca de Stat. Vladimir Tismaneanu povesteste cum se juca in copilarie cu Horia Roman Patapievici pe strazile Cartierului Rosu - Primaverii.
Turnatorul Marchis, stalp al Cancelariei Ordinelor prezidentiale
Mai mult: fostul profesor de fizica este cercetat penal pentru actiunea de reconspirare a unor turnatori ai Securitatii pe timpul cand a ocupat o functie calduta in Colegiul CNSAS. Concret, conform declaratiilor sale, in anul 2002, Patapievici a avut cunostinta de colaborarea cu Securitatea a lui Sorin Antohi, membru de baza al GDS, dar nu l-a deconspirat. De altfel, este de observat ca majoritatea celor deconspirati sau chemati la CNSAS pana acum fac parte atat din grupul sustinatorilor Monicai Macovei cat si al Grupului pentru Dialog Social, infiintat cu aportul direct al ex-comisarului ideologic sovietic Silviu Brucan: Sorin Antohi, Smaranda Enache, Dan Oprescu, Mihnea Berindei, Iustin Marchis, etc. Pacatosul parinte Marchis, dupa deconspirarea sa de catre Civic Media si ZIUA, s-a retras din GDS, "pentru a nu dauna imaginii Grupului". Dar, (culmea!) si-a permis sa faca parte in continuare din Cancelaria Ordinelor aflata sub Administratia Prezidentiala a Romaniei. Astfel, el este membru al Consiliului de onoare care acorda cea mai inalta distinctie a tarii - Ordinului national "Steaua Romaniei".
Alaturi de SAR-ul Alinei Mungiu, care a propus o solutie ruseasca pentru Basarabia - federalizarea dupa "modelul Cipru" care transforma Tiraspolul separatist in subiect egal cu Chisinaul - GDS-ul si Grupul Soros sunt colportorii si sustinatorii conceptului de "moldovenism" care face azi ravagii si in Moldova si in Romania. In studiul semnat de Renate Weber, Gabriel Andreescu si Valentin Stat, "Relatia Romaniei cu Republica Moldova" prezentat in 1995 in Est si Vest se impune distinctia etnica dintre "romani" si "moldoveni" , in beneficiul kominternistilor de la Chisinau. Mircea Mihaies denunta ieri, revoltat, in EvZ, "vechii activisti", "obedienti, lacomi si lipsiti de caracter" care se pun in slujba "oligarhilor-moguli" impotriva democratiei, uitand sa se uite mai bine in jurul sau, al intelectualilor dilematici. Profesorul Nae Georgescu ii radiografieaza sintetic: "Aceste miscari intelectualiste au avut totdeauna scopul pe care-l au si astazi: sa atraga intelectualul catre politica. Odata scopul atins, nu mai e loc de mistificari, e ca si cand ai spune ca nea cutare e imbracat in portocaliu - cand se vede de la doua poste ca e rosu ca racul intre castraveti". (Victor RONCEA)
Trimiteți un comentariu