Traducere // Translate

Ioan Iacob




 Posted by Picasa

2 comentarii:

peromaneste spunea...

< inapoi
„Am avut destui bani sa exist, n-am alergat dupa succes“. Interviu cu Ioan IACOB

Ovidiu SIMONCA

Saptamina aceasta, la Libraria Carturesti, Editura Humanitas a lansat Povestea povestilor de Ion Creanga, o editie trilingva in romana, franceza si engleza. Traducatori au fost, in franceza – Marie-France Ionesco si Alistair Ian Blyth – in engleza. Editia de la Humanitas este ilustrata de Ioan Iacob. Am primit cartea, m-am uitat la desene si mi s-a facut pofta sa vorbesc cu Ioan Iacob. Am avut chef sa vad ce inseamna pentru un pictor, celebru in Germania, sa cuteze sa intre in confruntare cu publicul romanesc ilustrind Povestea povestilor. Desenele nu sint pornografice, dar nu sint nici sobre, scortoase. Ele insotesc intr-un mod extrem de ingenios textul lui Creanga si au fost expuse la Carturesti. Ioan Iacob este invitatul nostru in Observator cultural.

Domnule Iacob, cum ati ajuns sa ilustrati Povestea povestilor?
Oferta a venit din partea domnului Gabriel Liiceanu, care mi-a vizitat prima expozitie de la Bucuresti, la Galeria Curtea Veche.

In ce an era?
In martie 2006. Vazindu-mi lucrarile, m-a intrebat instantaneu daca as fi capabil sa fac desene pentru Povestea povestilor. Am raspuns: Da.

Gabriel Liiceanu a venit tintit la dvs. sa va intrebe daca puteti ilustra Povestea povestilor?
Da. Am fost sunat sa ma intilnesc la galerie cu domnia-sa si imediat am convenit asupra ilustratiilor.

Ce era in expozitia de la Galeria Curtea Veche care sa-i fi placut domnului Liiceanu?
In expozitie erau tablouri in ulei, erau multe desene si acuarele. imi spunea ca el este in cautare de nou.


- Nu exista poveste pe care sa n-o pot ilustra

Ati acceptat provocarea domnului Liiceanu. Ce s-a intimplat mai departe?
Am recitit textul. Citisem Povestea povestilor in tinerete, cu aplombul tinarului. Am intrat putin in dilema. Eu n-am facut niciodata, in mod specific, ilustratie de carte. Eu sint pictor. Se punea problema tematicii: este un material exploziv, paranormal si radioactiv. Aceasta recuzita, care ajunge in postura de erou principal, nu poate fi neglijata. in poveste este hiperexagerata: „belite, rasbelite, imbojorate, dirze, zdravene, birzoiete“. in primul rind, mi-a trecut prin minte o varianta umoristica. Dupa primele desene mi-am dat seama ca substanta mea umoristica nu este suficienta pentru a duce cartea la capat. M-am tot intrebat: in ce fel poate fi ilustrata aceasta poveste? Sint de parere ca nu exista poveste pe care sa n-o pot ilustra, nu exista nimic pe care n-as putea sa-l pictez daca ma preocupa. Nu m-am lasat deloc infrint. Doar ca am inceput sa ma recunosc pe mine, sa-mi dau seama cine sint fata de o tema care, in aparenta, nu-mi convenea.

Ce inseamna sa va dati seama cine sinteti, prin aceasta poveste?
M-am simtit incapabil sa fac pornografie sau, prin excelenta, desen erotic sau umoristic. Am ajuns la concluzia, care este de fapt structura mea psihica, sa „atac“ si aceasta poveste asa cum am tratat tot ce am facut pina acum: cu seriozitate, cu subtilitate. Si am inceput sa desenez. Eu nu gindesc de sine-statator in afara desenului: eu gindesc desenind. in momentul in care o imagine desenata nu-mi convine stiu ca nu-mi apartine, nu este oglinda sufletului, nu ma pot identifica. Atunci, trebuie sa o las deoparte sau sa o transform. Mi-a venit ideea sa lucrez in forma de psihograma. Am renuntat la actionismul povestii; povestea e atit de dinamica, se intimpla atit de multe si de nemaipomenite, incit ar fi trebuit sa fac desene animate sau un film. Am ajuns la concluzia ca ar fi foarte bine sa ma apuc sa portretizez protagonistii acestei povesti: porumbul, metamorfoza acestui porumb, taranul, Hristos si Sfintul Petrea, baba, cucoana, popa si vaca. Le-am luat pe rind si le-am facut portretul. Am desenat povestea cap-coada, fara sa repet desenele. in fiecare varianta, romana, franceza, engleza, sint desene diferite.

N-ati avut o stringere de inima ca ilustrati Povestea povestilor?
Nu. injuraturile si neaosul din aceasta poveste nu pot fi desenate. in schimb, partea erotica poate fi desenata, insa eu nu o facusem niciodata. in desenele mele de pina acum ma interesa fiinta umana, mai mult decit femeia sau barbatul. Dar am stiut ca pot desena; mi-am adus cucuruz din Italia, de pe cimp, mi l-am pus pe masa, metamorfoza porumbului ajuns altceva pe cimpul taranului o cunoaste fiecare barbat intr-un fel sau altul. Dar una este sa o ai si altceva sa o desenezi. Eu am de-senat considerind fiecare element din poveste un personaj.


- Nu doream sa devin prea etnic

Ce v-a placut cel mai mult din Povestea povestilor?
Eu traiesc de 30 de ani in Germania si m-am cam indepartat de limba romana si de aceste regionalisme. insa am un teribil fler pentru dialecte. imi place foarte mult si dialectul transilvanean, pe care inca il stapinesc ca si cind n-as fi plecat niciodata. Ca atare, limbajul m-a incintat.

Cind au fost gata desenele?
Eu desenam si transmiteam prin e-mail un set de desene in rezolutie mica, doar pentru a fi vazute. Mai primeam, din cind in cind, cite un comentariu de la domnul Liiceanu. Era o parere de care tineam cont. in acelasi timp, am avut toata libertatea sa desenez cum vreau.

Sint foarte autentici, daca mi se permite acest grad de comparatie, taranii dvs. Sint extraordinari!
Eu am rugat, pe toti cei de la Humanitas, sa-mi trimita material documentar, pentru a vedea cum arata un taran in acea epoca. Desenind, mi-am dat seama ca nu vreau sa devin prea etnic. De port trebuia sa tin cont in linii mari.
Volumul este gata, lansat la Carturesti, unde a fost prezentata cartea si a fost vernisata expozitia dvs. cu ilustratiile de care vorbim. V-a placut cum a iesit?
Am fost destul de surprins. Din start trebuia sa fie mai subtire, cu mai putina ilustratie. Eu am dezvoltat un santier, le-am oferit multe variante, ca sa aiba de unde sa-si aleaga. Si am facut nenumarate acuarele, in speranta ca una dintre ele va fi buna pentru coperta. Cei de la editura au fost incintati de acuarele si au bagat foarte multe. Pentru carte, mi-au ales foarte multe desene. M-am bucurat.


- Nu eram genul de familie care sa visam numai la Germania

Domnule Iacob, iata ca reveniti in Romania, ca pictor, cu Povestea povestilor. Sinteti nascut in 1954, ati plecat in 1975 in Germania. De ce ati plecat?
Aveam 21 de ani. De la virsta de 16 ani eu eram decis sa devin pictor. Am fost picat de cinci ori, la Bucuresti si la Cluj. Eram atit de darimat incit nu mai vedeam nici o sansa pentru mine. Ultima data cind am dat la facultate, la Bucuresti, mi-am dat seama ca eu nu voi intra niciodata.

Ati urmat un liceu de arta?
Nu. Autodidact. Pur si simplu, la virsta de 16 ani, mi-a casunat ca trebuie sa devin pictor.

Unde locuiati atunci?
M-am nascut la Biertan, in judetul Sibiu, unde am stat opt ani; pe urma, familia mea s-a stabilit la Medias. Tatal meu a plecat in Germania, era german. Eu refuzam sa plec pentru ca doream sa intru la Arte Plastice in Romania. Cind am picat ultima oara i-am spus mamei mele: Fa bagajele! Plecam!
Credeti ca s-a facut o nedreptate cu dvs. ca n-ati fost acceptat in facultate?
Pe vremea aceea, picau foarte multi talentati. Erau foarte putine locuri. N-as vrea sa spun ca mi s-a facut mie o nedreptate, in mod special. Probabil ca talentul meu nu era atit de mare incit sa-i bata pe ceilalti. insa eram de parere ca meritam sa intru.

Cit ati dat la facultate, in Romania, ati vorbit cu vreun pictor care sa va spuna: „ai talent, Ioane!“?
Nu, n-am avut nici un contact cu nimeni. Traiam intr-un oras de provincie... Singura bucurie culturala era vizitarea librariei, de unde cumparam cataloage. Eram destul de bine pus la punct cu ce se intimpla in pictura romaneasca prin acele cataloage. Si am vizitat toate muzeele de pictura de la Bucuresti, Sibiu, Cluj.

Mama a fost de acord sa plecati in Germania?
Da. intr-o saptamina am plecat. Mama e romanca, a plecat cu inima strinsa. Noi nu eram genul de familie care sa visam numai la Germania.

Tata de citi ani era in Germania?
De patru ani. Daca luam la facultate nu plecam. Pentru mine era Mecca – sa intru la Arte Plastice.

Vorbeati germana cind ati plecat?
Vorbeam acceptabil. Acasa vorbeam romaneste, dar am facut citiva ani la scoala germana si ma descurcam.

Numele dvs. n-are rezonanta germana.
Eu am doua nume. Eu ma numesc si Ioan Iacob si Johan Iacob. Eu, ca artist, mi-am pastrat numele romanesc. in Germania, nimeni nu ma cunoaste decit ca Ioan Iacob, m-am identificat cu acest nume. Dar in toate actele sint Johan Iacob.
Ati ajuns in Germania. V-ati vazut visul cu ochii, ati devenit pictor?
Eu am picat in Germania ca pe Luna. Abia atunci mi-am dat seama ca nu stiu nimic. Am facut un an de zile bacalaureatul german. Mi s-a spus ca nu am acces la universitate cu studiile romanesti. Desenam intruna, aveam mii de desene; la scoala mergeam de forma. Doar desenam. La liceul din Germania era angajata o persoana care sfatuia tinerii unde sa mearga la facultate. Am intrebat unde sa merg pentru a face Arte Plastice. Acel indrumator mi-a spus: cea mai buna Academie de Arta din Germania este la Düsseldorf. Cind am ajuns la Düsseldorf, n-am indraznit sa intru pe usa, atit mi se parea de impozant; eram fermecat. N-am intrat. Am cerut prin telefon formularele de inscriere la concurs, le-am primit, le-am completat si abia dupa aceea am intrat prima oara in Academia din Düsseldorf. impreuna cu formularele, am predat mapa cu desene.

Care a fost raspunsul de la Academia de la Düsseldorf?
Sa va mai spun un lucru. Ma temeam ca n-am sa intru la facultate, la Düsseldorf, si m-am inscris si la alte doua facultati, la Köln si la Hamburg. Am intrat la toate cele trei facultati. Toate m-au acceptat. Si am ramas la Düsseldorf, la Academie: au fost 34 de locuri si 1.200 de candidati. Si eu am fost printre cei 34 de admisi.

Nu vi se pare ciudat ca in Romania ati picat cinci ani la rind, iar in Germania v-au acceptat trei institutii de invatamint superior, numai pe baza mapei cu desene, intr-un singur an?
Nu. Mie mi s-a parut de-a dreptul normal ca am intrat.

Nu e paradoxal si revoltator ca invatamintul plastic romanesc v-a respins, iar Germania v-a acceptat imediat?
Ii las pe altii sa-si dea cu parerea.


- Sa fii celebru sau sa mori de foame

Intre 1977 si 1984 ati studiat la Academia de Arta din Düsseldorf. Ce se intimpla cu un absolvent foarte bun, cum ati fost dvs., cum poate sa expuna, sa vinda, sa-si faca un nume?
Academia de Arta din Düsseldorf are doua sectii, o sectie pentru liber-profesionisti si o sectie didactica. Cind termini sectia de liber-profesionisti primesti o diploma de „Meisterschuler“, in traducere – „elev-maestru“. Oferta pentru studenti este enorma, de la filozofie pina la teoria si estetica artelor sau religie. Este o oferta neobligatorie, te duci la cursurile pe care vrei sa le urmezi. De asemenea, la Düsseldorf veneau, ca profesori, cei mai celebri critici de arta din lume, cei mai celebri artisti din Germania si din lume. Ideea Academiei este ca un artist liber, adevarat, nu trebuie sa se incurce cu examene si canoane de genul acesta. Eu inca n-am vazut artist bun sa fie prost sau incult. La Düsseldorf oricine putea studia dupa pofta inimii tot ce-l interesa. Eu mergeam la ce imi placea, fara sa fiu obligat sa dau examene. Examenul consta in munca mea artistica, fara tema. Nu exista tema. Ni se spunea, din start, ca am venit acolo sa ne facem artisti, nu sa ni se dea mura in gura. Eu am urmat sectia de arta libera, de liber-profesionisti. Comisia care te indruma te avertizeaza ca te asteapta un drum foarte greu. Ti se spune: poti sa devii celebru, poti sa devii foarte, foarte cunoscut, dar ai toate sansele si sa mori de foame in prima zi in care ai iesit din Academie. Si am riscat.


V-am intrebat: cum a fost prima zi de artist profesionist dupa cei sapte ani de studiu?
Cind ajungi la Academia de Arta din Düsseldorf este ca si cum ai ajunge in sferturi de finala la Wimbledon. Scoala este in legatura cu publicul chiar din primul semestru al anului I. Noi aveam, in fiecare an, o mare expozitie, unde veneau oameni din toata Europa. Academia este considerata un laborator de gindire artistica. Dar nu trebuia sa ne izolam. Eram aruncati pe piata libera inca din primul an de studiu. Veneau galeristi, colectionari, pasionati din toata Europa ca sa vada ce se intimpla. Am avut foarte multi colegi care, inca din facultate, au ajuns artisti cunoscuti. Relatia cu exteriorul se stabileste din prima zi de cind incepi studiul. Nu ramii nestiut daca esti bun. Si chiar daca esti bun, tot trebuie sa fii perseverent. Exista o viata foarte dura dupa terminarea Academiei. Chiar daca ai fost remarcat in facultate, ai mereu emotii daca poti vinde sau nu. Eu am avut atelierul meu personal din timpul facultatii, din 1981. Profesorul venea la mine in atelier, cind aveam expozitiile anuale lucram acolo. Eram o fiinta singuratica, lucram tot timpul. Celebritatea, daca este sa ajungi la ea, se dobindeste in timp. La inceput trebuie sa te izolezi si sa lucrezi; oricind te poti risipi, te poti pierde. Am avut si colegi care s-au lasat de pictura dupa cinci-sase ani de la terminarea facultatii.

Cind ati terminat facultatea erati muritor de foame sau va asigurati existenta prin lucrari?
Mai greu. Eu am inceput sa vind inca din studentie unor colectionari de mare rang. Am avut un foarte mare noroc, ca am vindut in timpul studentiei. Dar, pentru a supravietui, eu am lucrat tot timpul studentiei. Seara mergeam la serviciu: lucram in bucataria unui restaurant japonez, am spalat vase si am taiat legume sase ani non-stop. Seara.


- Primii mei bani: 2.000 de marci

Dar cum ati ajuns sa vindeti unor colectionari de mare rang?
Eram cotat ca foarte talentat. Acesti colectionari erau in cautare de talente, oameni tineri care sa picteze bine, sa surprinda. Profesorul meu era meru in contact cu acesti colectionari si le spunea: uita-te la ala, ala e bun. S-a intimplat sa intru, destul de devreme, in legatura cu acesti colectionari. Cu multi sint in relatii bune pina astazi. Eu cred ca asa am supravietuit.

Cit ati cistigat pe un tablou, atunci, in vremea studentiei?
in penultimul an de studentie am vindut unui colectionar din Frankfurt si unuia din München pinze cu 2.000 de marci.

Ce insemnau 2.000 de marci?
Eu lucram o luna intreaga, in acel restaurant japonez, pentru 1.400 de marci. Sa cistigi 2.000 de marci era o performanta. Mai departe am avut norocul sa vina tot timpul colectionari in atelierul meu si sa mai aduca si pe altii. Tot timpul imi ramineau cite 10.000 sau 15.000 de marci in casa.

Nu v-a fost frica de ziua de miine?
Permanent mi-a fost frica. Nu vindeam tot timpul. Putea trece si un an de zile si sa nu vind nici o pinza. Eu am supravietuit prin acesti colectionari, care in timp s-au inmultit, si am fost recomandat de la unul la altul. Primeam un telefon de la un om din München, pe care nu-l vazusem niciodata, venea in atelier, cumpara patru-cinci pinze si imi lasa foarte multi bani. Din 1986 si pina azi eu am trait numai din pictura – mai bine si mai rau.

Prima expozitie ati avut-o in 1986. Ce inseamna sa ai expozitii? Cit conteaza pentru celebritate?
Fara expozitii esti un om pierdut, nu te mai ia nimeni in serios. in primul si in primul rind, lumea se uita la palmaresul pe care il ai. in momentul in care n-ai expozitii, lumea zice: nu e nimic de capul lui.


- Niciodata nu mi-a placut sa bat la usa

Cum ajungeti sa expuneti? Va duceti dvs. la o galerie?
Niciodata nu mi-a placut sa bat la usa. De regula, incepe sa ti se duca vestea: vezi ca acolo e unul bun. Si apar ofertele: vrei sa expui la mine?

Care ar fi ritmul potrivit pentru expozitii?
Doua-trei pe an. Altfel: ochii care nu se vad se uita foarte repede. Si trebuie sa vii, intotdeauna, cu ceva nou. Nu sint la virsta retrospectivelor. Pentru mine, fiecare expozitie este un capitol proaspat dintr-o carte.

Cit conteaza, in Germania, sa ai cronici bune?
Chestiile astea depind de spatiul in care expui si de tenacitatea si forta galeristului, de relatiile lui. Galeria este un certificat de valoare. Trebuie sa te feresti foarte mult sa expui in galerii de mina a doua, a treia, a patra, a saptea. iti faci foarte rau daca expui in galerii subcotate. La Düsseldorf traiesc patru mii de artisti, la Köln sint patru mii de artisti, iar in fiecare din aceste orase sint 30-40 de galerii serioase.

Intrebare: daca ati avut si cite trei expozitii pe an, in Germania, de ce in Romania ati expus o singura data, in 2006, la Galeria Curtea Veche?
Eu am plecat foarte tinar. La Düsseldorf nu aveam nici o relatie cu artele plastice din Romania. Cind am studiat la Düsseldorf, eram singurul roman din toata Academia de Arta. M-am despartit de gindul asta – ca voi expune in Romania. Te duci intr-un oras mare si ce faci? Umbli cu tablourile sub brat? Cui arati tablourile? N-aveam nici de gind si nici chef sa fac pe nostalgicul pe la Bucuresti, sa ma aflu in treaba. Ori expun bine, ori renunt. Pentru mine, o expozitie la Bucuresti insemna aceleasi exigente ca in Germania.

Nu exista nici un critic de arta si nici un proprietar de galerie in Romania care sa-si doreasca sa expuneti in Romania?
Mie nu mi s-a intimplat sa-mi bata cineva la usa in directia asta, sa fiu solicitat sa expun in Romania. Romania a ramas izolata si dupa 1989. A fost guvernata de fosti comunisti. Era izolata geografic, era izolata cultural, structurile comuniste au persistat. Se misca foarte incet lucrurile. Va dau exemplul Ungariei, o tara prin care am trecut de sute de ori: Ungaria este permanent prezenta in mediul german. Deschizi radioul, te uiti la televizor, citesti presa – peste tot afli despre artisti maghiari care sint prezenti in mediile culturale germane.

Si Romania?
Romania n-a existat, poate de acum inainte sa se schimbe lucrurile.
Totusi, ati avut o expozitie, o singura expozitie, la Bucuresti.
Am avut norocul sa-l cunosc pe Marius Nicolescu de la Galeria Curtea Veche, care a fost foarte incintat la ideea ca ma expune pe mine, in 2006.

Imi permit sa intorc cutitul in rana: pina in 2006, pina la Marius Nicolescu, n-a fost nici un proprietar de galerie care sa vrea sa va aduca acasa, cu o expozitie?
Nu s-a intimplat niciodata. Nici vorba. Existau, probabil, aceste bariere care au impiedicat circulatia.

- La 40 de ani survine rutina, repetitia
Domnule Iacob, toate galeriile din Germania probabil ca au un site, unde sint anuntati expozantii. Pe acele site-uri a fost trecut si numele dvs. Asta sa nu conteze pentru cei de acasa? Eu, daca as fi proprietar de galerie la Bucuresti si as vedea cum un roman expune la Düsseldorf, as face tot posibilul sa-l aduc acasa!
Pe mine nu m-a gasit nimeni, pe nici un site. Asta este. Va dau un exemplu: acum cinci-sase ani am avut, printr-un prieten din Germania, o posibilitate de a vorbi cu un pictor celebru de la Bucuresti. N-am avut acces la el, nu m-a primit. Am mers la un prieten al lui, un scriitor, care mi-a spus: Ce cauti tu pe-aici? Vii sa ne explici cine sintem noi? Tu poti sa expui aici, dar mai bine stai acasa. Daca expui aici, te terminam. Asta mi s-a spus acum cinci-sase ani. Si e vorba de doi oameni celebri.

Cine erau?
Nu conteaza. Aici e vorba de o mentalitate; sint cinci-sase care nu vor sa imparta cascavalul cu altii. Va mai spun ceva: eu traiesc destul de izolat in Germania. Am avut si am ambitia sa fiu un pictor bun. inca nu ma consider suficient de bun. Mai am timp. Am inceput sa renunt la tot ce este in exterior pentru a ma putea concentra pe lucrul meu. Am avut destui bani sa exist, n-am alergat dupa succes; preocuparea mea era sa inteleg in ce materie m-am bagat. La 40 de ani eram disperat, nu mai stiam despre ce este vorba – survine rutina, repetitia. Pentru a depasi acea stare, trebuie simplificat lucrul, ca sa nu te impotmolesti. Si-ti trebuie tinuta: tinuta aceea prin care urmezi o idee creatoare.


„La noi informatiile au ajuns greu si tirziu“

Domnule Iacob, ce parere aveti despre galeriile romanesti?
Eu merg mult prin expozitii, cind sint la Bucuresti. Tot timpul merg in galerii, le stiu pe toate. Dar vad acelasi lucru pe care il vedeam si acum treizeci de ani, cind dadeam examen la Arte Plastice.

Chiar asa?
Mergeti la Galeria Orizont si vedeti ca nu s-a schimbat nimic. Nici acolo, nici la Apollo, nici la Galeria de la Teatrul National. Din pacate, in Romania nu exista un sistem de galerii. Romanii inca nu stiu cu ce se maninca aceasta chestie. Nu cunosc logica galeriilor; fara galerie artistul e nimic. S-a destramat Uniunea Artistilor Plastici, unde au intrat toti incapabilii, toti care dadeau din pensula cum da ciinele din coada. Acesti incapabili din Uniunea Artistilor Plastici au fost sustinuti artificial, s-au pus bazele unui sistem de cumetrie, inclusiv cel pedagogic; din Academia de Arta au iesit numai niste semipotenti. Ar fi putut sa fie mai buni daca ar fi avut orizontul deschis, daca ar fi avut mentorii potriviti. Trebuie sa pornim de la premisa ca studentul la Arte Plastice este un om serios; hai sa-l instruim! Ia sa mearga in toata lumea sa vada arta plastica, sa nu ramina agatat, toata viata, de Luchian si de Salvador Dali. in Romania, suprarealismul face furori, desi s-a terminat de nu stiu cind.

De ce ziceti ca suprarealismul e consumat?
La noi au ajuns informatiile greu si tirziu. Au ajuns cu 30 de ani prea tirziu. Artistii sint niste victime, n-au avut libertatea sa inteleaga ce se intimpla. Te trezesti ca esti suprarealist intr-o lume care a uitat ca a existat suprarealismul, cindva. Trebuie sa fii tot timpul in contact cu centrele de gindire ale lumii.

Ce-i mai trebuie studentului la Arte Plastice?
Mai departe: ia sa-i inlesnim acestui tinar relatia cu publicul, din timp. Ia sa vedem daca profesorii lui pot face cite o expozitie buna, macar o data la trei ani, unde sa fie critica libera. Ia sa atentionam populatia din Romania ca la noi exista o scoala de creatie si s-o invitam, in fiecare an, sa ne viziteze expozitiile. Sint minime conditii pentru o scoala de arta. in Romania, scoala bate intr-o directie absurda si imbicsita: pune accentul pe meserie, pe specializare intr-o directie, cind unui pictor ar trebui sa-i legi doua pietre de mina si sa-l pui sa deseneze. Trebuie eliminat lustrul ala invatat pe de rost. Survine un automatism, o supraestetica, lipsita de orice adevar.

Domnule Iacob, va marturisesc, ca profan, ca nu pot numi cinci pictori afirmati in Romania dupa 1989. Nu pot sa-i numesc, nu-i stiu. Sint incult sau ceea ce mi se ofera nu e de ajuns sa-mi fac un clasament?
Probabil ca varianta a doua e adevarata. intrebarea este buna, raspunsul e foarte complicat. Arta plastica se invata privind. Daca n-ai sansa sa privesti si n-ai instanta de control care sa-l instruiasca pe pictorul tinar, degeaba. Acest sutdiu intens al privirii este neglijat. Lumea romaneasca se dirijeaza printr-o estetica de suprafata, aplauda mult prea repede totul. Aici e vorba de un intreg sistem, alcatuit din profesorul de liceu de arta plastica, profesorul de institut, criticul de arta, galeristul, oamenii de muzeu si cei care fac politica din domeniul culturii. Sistemul nu exista, nu s-a structurat. Cei buni vor aparea, eu sint convins, dar trebuie sa mai treaca un timp. Schimbul cultural intre tari se desteleneste, si asta va fi foarte important. Zidul se sparge. Tot mai multi artisti vor vedea cum se picteaza in strainatate, vor fi informati, vor studia unde vor.
< inapoi

Anonim spunea...

Din nefericire pentru cei de-acasa Ioan Iacob are dreptate:
n-ai expunere - n-ai criterii,
n-ai criterii - n-ai stiinta,
n-ai stiinta - n-ai nimic...