Noi fatete ale unui (mai) vechi personaj, pe care inca-l descoperim

ZIUA - DIALOGURI - Marti, 1 noiembrie 2005

"Sa-mi fie rusine ca am crezut in performanta si in cultura!"

Emil Constantinescu, v-am propus acest dialog rugandu-va sa nu vorbim despre politica. Am avut in intentie sa descifrez formarea dumneavoastra spirituala, stiut fiind faptul ca lecturile pe care le aveti, informatia culturala, recunoasterea internationala ca om de stiinta, vocatia scrisului, va fac sa fiti un politician atipic al zilelor noastre.

Care a fost aportul geologiei in toate aceste izbanzi spirituale?

Geologia poate fi definita si ca o arhitectura a scoartei terestre dar, operand cu fenomene desfasurate pe suprafete imense de-a lungul a sute de milioane de ani, iti dezvolta un sentiment profund al spatiului si al timpului. Daca ne-am imagina evolutia geologica a pamantului comprimata la 24 ore, istoria omului ar ocupa ultimele minute, iar cea a culturii ultimele secunde, inainte de miezul noptii. O astfel de viziune te ajuta sa separi din conglomeratul de informatii care ne izbesc, ce este local de ceea ce este general si evenimentele trecatoare de cele perene, in acelasi sens in care cultura te ajuta sa retii ce este semnificativ pentru destinul fiintei umane.

Am cunoscut si eu cativa geologi, de varste diferite, oameni cu vitalitate intelectuala, percepand peste medie fenomenul cultural, citind foarte mult. Sa inteleg ca este chiar o traditie a performantei intelectuale, in geologie?

Da, este o traditie de peste un secol. Profesorii mei si toti cei dinaintea lor obtinusera doctorate in Franta si Germania, indiferent daca proveneau din vechi familii boieresti sau din cele ale unor preoti sau invatatori de la sate. Erau pasionati de muzica, aveau biblioteci impresionante si colectii de arta. Ludovic Mrazec si Ion Simionescu au fost in perioada interbelica presedinti ai Academiei Romane. Cei din generatia mea am fost alesi si apoi noi i-am ales pe urmasii nostri dupa criterii riguroase de performanta intelectuala, intr-o perioada a selectiei preponderent inverse, aceasta a contat in mentinerea unei elite oricat de limitata numeric a fost ea.

Aveti o biblioteca extrem de bogata, cu multe carti rare. Este rodul pasiunii cititorului sau si al colectionarului?

Nu le pot desparti. Copil fiind, dormeam intr-o biblioteca in care era si pianul la care bunica mea imi canta inainte de culcare. Dupa ce stingea lumina, citeam ascuns sub patura, la lumina unei lanterne. Camera era foarte friguroasa, lectura si muzica mi-au tinut de cald. Cartile din biblioteca bunicului erau cartonate si aveau pe cotor initialele lui: E.C., cu litere aurii. Multe erau in franceza, ilustrate cu gravuri, ca si partiturile bunicii. Contrastau teribil cu cartile anilor '50-'60, tiparite pe hartie de ziar. In toti anii de facultate, imi vindeam deseori cartelele de masa, pentru a-mi cumpara carti de poezie si albume SKIRA. Cutreieram anticariatele, unde am descoperit o alta lectura, a dedicatiilor care vorbeau despre o lume care disparuse. Am pastrat pana azi emotia pe care ti-o da atingerea si fosnetul paginilor. Ca preparator si asistent, am avut acces la biblioteca catedrei de Mineralogie in care se pastrau donatiile fostilor profesori: carti, atlase si colectii de reviste frantuzesti si germane vechi de secole. Cautand un articol, gaseam de multe ori altceva care imi schimba obiectul cercetarii. Ivasiuc descria intr-un roman senzatia unui cercetator care avea acces, in anii '50-'60, la revistele americane si englezesti cu hartie fina si coperti pergamentoase.

Bineinteles, ati primit de-a lungul anilor pretioase carti cu dedicatia autorilor!

Ca rector si ca presedinte am primit cadou carti rare, iar din partea autorilor dedicatii care ma onoreaza. Am impartit cartile, albumele, manuscrisele, in cinci biblioteci: la facultate, la Fundatie, la institut si doua la resedinta. Le voi dona pe toate unei fundatii care sa le puna, in forma aleasa de mine, la dispozitia celor doritori sa le cerceteze. Pe vremea cand eram rector, am fost invitat la Paris pentru a primi o medalie a Academiei Franceze. Cu aceasta ocazie, Maurice Druon, autorul "Regilor blestemati", m-a condus in biblioteca lui Mazarin, conservata in acelasi loc si aranjament timp de peste trei secole. M-au impresionat zecile de cititori de toate natiile si culorile care citeau cartile acelei biblioteci, dandu-i freamatul vietii.

Daca ati fi fost bibliotecar printre zeci de mii de carti (ca Borges, de exemplu), ati fi citit tot timpul, pe nerasuflate?

Nu. Cat citesti si ce citesti este o alegere care te defineste. In adolescenta mi-am impartit timpul intre citit si miscare. Ziua alergam pe terenul de sport sau pe strazi ca sa-mi consum excesul de energie, impingand cititul spre orele noptii. Am ramas cu obiceiul a 5-6 ore de somn care mi-a prins bine in momente dificile. Mai tarziu, mi-am impartit timpul intre citirea cartilor si scrierea cartilor. Mai ales a cartilor care nu se scriu din alte carti. O tanara ziarista m-a intrebat deunazi cate carti am. Nu mi-am facut un tel din numarul lor. Prieteni care le-au inventariat mi-au spus ca ar fi in jur de cinci mii. "si le-ati citit pe toate?", a insistat. Bineinteles ca nu. In aproape sase decenii am citit probabil, din scoarta in scoarta, peste o mie, in diagonala sau selectiv, poate o alta mie sau poate mai mult. Restul le-am rasfoit si le-am pus deoparte pentru mai tarziu.

V-au transformat cartile viata? Ati fost de multe ori robul realitatilor din ele?

Cunoasterea vietii din carti nu trebuie sa-ti distraga atentia de la reflexia asupra realitatilor in care traiesti, asupra propriei tale vieti si asupra a ceea ce poti aduce nou in viata altora. Impactul cu literatura si arta mare poate fi uneori devastator. In aceasta vara, la Sfantu Gheorghe- Delta, intr-o piata inundata de soare si praf, m-a oprit un barbat solid, cu barba, care parea chiar spiritul acelor locuri, spunandu-mi: "Nu stiti ca mi-ati influentat viata pentru ca mi-am pierdut prieteni aparand ideile dumneavoastra". L-am recunoscut pe actorul Stefan Sileanu si seara, la adapostul unui umbrar, i-am povestit ca si el mi-a influentat viata prin arta sa. Intr-adevar, prin anii 70, lucram la un articol pentru American Mineralogist, o teorie despre concresterile dintre cuart si feldspat numite grafice, pentru ca seamana cu alfabetul ebraic. Determinam indici de refractie in laboratorul din subsolul Universitatii. Orele lungi la microscop, mirosul substantelor chimice folosite ma epuizasera. Un prieten m-a scos aproape cu forta la Nottara unde se juca "Fratii Karamazov". Sileanu in Ivan si Repan in Aliosa faceau doua roluri cum numai marii artisti ai teatrului romanesc pot juca. Dupa caderea cortinei, am mers pe jos pana in Pajura si noaptea am refacut tiradele actorilor, recitind pasajele romanului lui Dostoievski pe care nu-l mai deschisesem de la 17 ani. A doua zi, la facultate, n-am mai putut lucra nimic. Tot ce faceam mi se parea minor fata de drama conditiei umane.

Asemenea intalniri au schimbat destine, au intors din drum pe foarte multi.

Era, intr-adevar, un soc, pentru ca nu poti fi un cercetator perfomant daca nu esti convins ca ceea ce faci tu este, cel putin pentru un timp, lucrul cel mai important. Am plecat cateva zile singur pe munte si m-am intors cu ideea ca nu voi scrie niciodata literatura de fictiune. Menirea mea era cercetarea naturii, o lupta fara sfarsit in care fiecare adevar, care mareste sfera cunosterii, mareste in acelasi timp interfata cu necunoscutul.

Vad foarte aproape, in biblioteca, o carte cutremuratoare, teribila in adevarul ei: "Balzac si micuta croitoreasa chineza", aparuta la editura Polirom. In China comunista, China revolutiei culturale, un roman de Balzac spre exemplu, citit sau gasit asupra ta, atragea dupa sine pedepse de neinchipuit. Reeducarea unor tineri proveniti din familii de intelectuali, insemna trimiterea lor in pustietatea unor sate desprinse de orice civilizatie, la munca si totala izolare, pe timp nedeterminat. Ati citit-o?

Cartea lui Dai Sijie se afla chiar pe raftul din fata noastra si pot sa va spun ca, atunci cand am citit-o m-am gandit ca, de fapt, ceea ce noua, romanilor, ne lipseste nu sunt "adevarurile teribile" ci "cartea cutremuratoare" despre ele. Doi dintre colegii mei au facut ani de puscarie pentru ca detineau literatura clasica interzisa, ca sa nu mai vorbesc de cei care au fost inchisi pentru cartile de literatura (insist, nu politologie sau filozofie) pe care le scrisesera. Razboiul puterii comuniste din Romania anilor '50 cu cartile nu a fost departe de imaginile apocaliptice din Farenheit 420 si genocidul cultural a fost la fel de cumplit ca si crimele politice sau aberatiile economiei socialiste.

De ce este cam palid (re) descoperit in carti, la noi, genocidul cultural al acelor ani?

Mai intai, pentru ca multi din scriitorii generatiei mele sunt ei insisi bastarzii violului comunist asupra culturii, apoi pentru ca, in cea mai mare parte, victimele inocente sau pangarite ale acelor vremuri si-au gasit linistea intr-o lume din care nu mai pot vorbi si, in fine, pentru ca tinerii scriitori de azi sunt "copiii strazii" din acel decembrie '89, cand zapada Craciunului acoperea nu numai sangele, dar si amintirea ultimelor victime ale comunismului romanesc. Istoria Romaniei ultimei jumatati de secol nu s-a scris. Chiar daca s-ar fi scris, ea nu ar avea forta marii literaturi. "Maestrul si Margareta", "Doctor Jivago", "Arhipelagul Gulag" si "Pavilionul cancerosilor", "Pantha Rhei", "Testamentul francez" au fixat imaginea (si chiar numele) ororilor comunismului sovietic mai puternic decat documentele sau chiar marturia sfasietoare a victimelor. Pasternak, Bulgakov, Soljenitin pentru Rusia, Kundera, Havel pentru Cehia, Czelaw Milosz pentru Polonia, Imre Kertesz pentru Ungaria, Tzvetan Todorov si Julia Kristeva pentru Bulgaria, Ismail Kadare pentru Albania au adus un suflu nou si grav in literatura universala, intre milenii.

Sa ne resemnam sau sa ne punem cat mai multe intrebari?

Ca om nascut pe o linie a frontului in anul in care a inceput al II-lea razboi mondial, mi-a fost dat sa traiesc o revansa simbolica: dictatorii comunisti evacuati din mausoleele lor in timp ce cartile interzise au intrat in mausoleul lor - biblioteca, iar scriitorii prigoniti i-au inlocuit in manuale pe fostii dictatori. Imre Kertesz, laureatul premiului Nobel pentru literatura in 2005, comenteaza un documentar rusesc care il prezenta pe Lenin in Crimeea, paralizat, aruncand cu pietre in privighetorile care ii tulburasera somnul de dimineata. Revansa eleganta a privighetorilor vine asemenea unei adieri, dar cu consecinte de granit. Razbunarea artistului.

Razbunari care nu sterg absurdul si umilintele.

De ce credeti totusi ca experienta tragica a comunismului romanesc nu a generat un raspuns literar pe masura?

Inainte de a ma intreba de ce nu avem o literatura a ororilor comunismului romanesc, ma intreb de ce nu avem o literatura de nivel european. Celebritatea autorilor din celelalte tari foste comuniste mentionati izvoraste din experiente personale de cunoastere a dramelor fiintelor umane in conditii limita, ceea ce da o deschidere universala operei lor. Daca la cei citati ii adaugam pe poloneza Wislawa Szymborska, laureata Nobel din 1996 si pe cehul Jaroslav Seifert, laureat Nobel in 1984, ma intreb care e valoarea literaturii romane contemporane in contextul universal. Intr-o era de varf a literaturii universale, generatia Ionescu, Eliade, Cioran a patruns si a ramas.

O intrebare, careia ar trebui sa-i stim de mult raspunsul. "Victimizarea" ar trebui convertita in moralitate. Poate atunci ar veni si (re)cunoasterea de care vorbiti.

Sunt ultimul care ar dori sa raneasca orgoliul sau sensibilitatea scriitorilor romani. Totdeauna am iubit artistii si scriitorii pentru vulnerabilitatea lor in fata publicului schimbator. Arta in general, literatura, separa geniul de mediocritate si impostura, cu o cruzime uneori nedreapta, care nu exista in lumea cercetatorilor din care provin si unde trecerile sunt gradate si criteriile mai obiective.

Maladiile lumii literare romanesti sunt vechi si de multe ori m-am intrebat daca degetul acuzator indreptat spre clasa politica si acuzatiile atat de vehemente ale scriitorilor deveniti autori de tablete si judecatori supremi nu erau menite sa distraga, constient sau inconstient, atentia de la slabiciunile proprii. Si daca autorii tabletelor incriminatoare ii desfiinteaza pe politicieni si pe fotbalistii romani (victimele preferate) comparandu-i cu corespondentii lor din Occident, ma intreb cum fac fata ei aceleiasi comparatii?

Numai comunismul a fost de vina la noi?

Originea bolilor literaturii romane se afla tot in comunism, in minciuna "literaturii demascatoare" la comanda din anii '60-'70, in minciuna literaturii de sertar din anii '80, in targuielile cu Securitatea si nomenclatura comunista, in lipsa unei solidaritati in jurul lui Goma de tipul Cartei 77. Nu sunt in masura sa dau lectii nimanui. Vreau doar sa mai temperez putin elanul celor care dau lectii altora. Cine a avut ceva de spus a scris, Buzura, Breban, aproape toti poetii mari ai Romaniei ultimelor decenii au facut-o si cred ca, la 16 ani de la caderea comunismului, o limpezire a apelor e necesara.

De unde poate veni aceasta limpezire?

Ea nu poate veni decat din lumea literara. Efectul asupra intregii societati va fi covarsitor. In Romania, nici un intelectual din elita stiintifica sau tehnica nu are influenta si nu produce impactul pe care il au scriitorii. De aceea noi am si scapat mai usor de presiunea Securitatii care era, pe de o parte, panicata de forta cuvantului scris si, pe de alta parte, fascinata de posibilitatea de a fi in apropierea scriitorilor.

De cate pacate se face vinovata literatura, dupa '89?

Principalul pacat al literaturii dupa '89 a fost compromisul cu incultura, vulgaritatea, acceptarea facila a frivolitatii usor vandabile in economia de piata.

Nu sunt un puritan sau un clasicist rigid. Am vibrat la Gellu Naum, Leonid Dimov si Virgil Mazilescu, ii iubesc pe Foarta si Brumaru, i-am apreciat pe "optzecisti" inca de la "Aer cu diamante", dar am impresia ca fervoarea cu care multi scriitori, scenaristi si regizori par a fi descoperit dupa '90 sexul explicit si vulgaritatile de limbaj seamana cu graba cu care cei scapati din anosta Romanie ceausista se buluceau in sex-shop-urile oraselor din Vest abandonate de clientii autohtoni. Pentru o literatura romana care in anii '30 a crescut parintii dadaismului, mi se pare o involutie cel putin jenanta.

Ingrijoratoare si obositoare mi se pare insistenta cu care cateva nume acapareaza obsesiv atentia publicului.

Atunci cand in mass-media apar cateva nume, mereu aceleasi, mereu disponibile, fenomenul acestei acaparari intelectuale devine chiar obositor. In Romania, pot fi date oricand zeci de nume de persoane cu o impresionanta vocatie intelectuala, dar care raman necunoscute publicului larg.

Din cauza obsesiei rating-ului, s-a creat un cerc vicios: sunt solicitati pentru ca sunt cunoscuti, sunt cunoscuti pentru ca apar peste tot.

Mentalitatea romaneasca mai are o grava suferinta: ideea ca toti intelectualii care nu locuiesc in Bucuresti sunt...din provincie, cu alte cuvinte provinciali. Ori, tocmai obsesiva vehiculare a catorva nume mi se pare extrem de provinciala.

In opinia mea, viitorul literaturii romanesti se afla in teritoriile numite inca peiorativ provincie, unde exista intelectuali care nu au posibilitatea sa se faca auziti din cauza confiscarii abuzive a canalelor de comunicare cu publicul, de catre cateva persoane.

In ultimii ani, am participat la lansari de carte in diferite orase si am intalnit scriitori sau critici exceptionali: Gheorghe Craciun, Andrei Bodiu la Brasov, Alexandru Cistelecan la Targu Mures, Alexandru Musina si Traian Stef la Oradea, Liviu Antonesei la Iasi, ca sa numesc numai cativa care imi vin in minte acum. Exista insa blocaje greu de inteles. Ecoul redus al unui roman exceptional ca Pupa Rusa ma nelinisteste. O alta sansa pentru viitor sunt tinerii plecati in Occident. Am citit recent o carte exceptionala, "Vremea minunilor", scrisa de un tanar stabilit in Elvetia, Catalin Dorian Florescu si premiata in Elvetia si Germania. Un periplu din Timisoara spre Italia, SUA si Elvetia, care surprinde fara complexe provinciale viata. Poate a venit vremea minunilor si pentru literatura romana.

Revenind la comunismul romanesc, cum am putut totusi sa citim, sa ne umplem bibliotecile cu sute de opere fundamentale, traduse?

Nu exista zid fara porti sau portite. Sub opresiunea sovietica am putut citi marea literatura rusa: Tolstoi, Cehov, Puskin, Lermontov, chiar daca mai putin Dostoievski. Clasicii universali ai literaturii erau tolerati. Pentru ei a ramas deschisa poarta din fata. Mai tarziu s-au gasit portite si pentru literatura samizdat. Am invatat engleza incercand sa-mi traduc cu dictionarul "Pavilionul Cancerosilor", asa cum generatia mai tanara a invatat cu placere engleza pentru a intelege textul slagarelor la moda sau dialogurile filmelor americane aduse pe video-casete de cei care calatoreau in Vest.

Acum as vrea sa ma intorc la romanul pe care l-ati evocat, Balzac si "Micuta croitoreasa chineza". Politrucii comunisti au subestimat impactul covarsitor al marilor clasici ai literaturii. Lectura lui Balzac transforma viata unei tarancute dintr-un sat de munte in plina reeducare maoista schimband cu 180 de grade sensul "revolutiei culturale". Cu ocazia sesiunilor inaltului Consiliu al Francofoniei am avut ocazia sa discut pe indelete cu doi colegi din acest for: scriitorul de origine chineza Francois Cheng, care i-a urmat lui Eugen Ionescu ca membru al Academiei Franceze si tanarul scriitor rus Andrei Makine, autorul tulburatorului "Testament francez" care descrie o experienta asemanatoare cu a lui Dai Sijie, din spatiul sovietic. Discutand cu Francois Cheng am evocat intalnirea mea cu intelectualii chinezi la un Congres de Mineralogie din Manciuria in 1989, imediat dupa represiunea din Piata Tien an Men. In aplicatiile de teren, colegii chinezi se apropiau pe rand de mine, ca intr-o cursa ciclista in care se ruleaza in asa fel incat la conducerea plutonului sa fie numai unul, niciodata doi. Nu am sa uit niciodata disperarea cu care ma intrebau: ce se stie despre noi in Romania, ce se stie in Europa? Cateva luni mai tarziu, in zilele Timisoarei insangerate, aveam sa ne punem aceeasi intrebare. Cartea pe care Francois Cheng mi-a daruit-o poarta chiar titlul "Le dialogue".

De Makine probabil va leaga si faptul ca ati avut o bunica frantuzoaica..

Intr-adevar, de Makine m-am simtit legat si printr-un destin asemanator: o bunica frantuzoaica ce, odata cu limba franceza, mi-a deschis in intunecatii ani 1947-1957 fereastra unei alte lumi pe care nu credeam ca am sa ajung sa o vad vreodata, dar care a facut ca in Parisul primaverii din 1990, sa ma simt ca acasa.

Cum vi se par proiectele de lansare a cartii, in conditiile economiei de piata romanesti?

Sunt proiecte si proiecte. Daca proiectul preluarii "Cartii Romanesti" de catre Polirom ofera o salvare demna unei edituri centenare sub girul seriozitatii directorului Lupescu, proiectul "Satyricon", in care sunt amestecate Romania Literara si "Aspirina saracului" sau "Dilema veche" si "Plai cu boi" nu mi se mai pare a fi tot atat de serios. Pentru mine este curios ca in ambele proiecte il regasim pe acelasi Nicolae Manolescu, netulburat de aliante sau mezaliante.

Sunt multe lucruri pe care trebuie sa ai curajul sa le incerci. Altfel nu poti sti ce-ai fi putut castiga.

De ce nu prea citesc politicienii?

Politicienii seriosi citesc rapoarte, sinteze, sondaje de opinie. Asta tine de meseria lor si in mod normal ar trebui sa le ocupe timpul integral. Ei trebuie sa fie capabili sa extraga esentialul din materialele adeseori stufoase ale consilierilor si birocratilor care scriu de obicei mult, pentru a-si justifica postul. Politicienii care ocupa functii importante, de conducere, nu trebuie sa se piarda in controverse literare. Datoria lor este sa ia decizii rapide si sa raspunda daca sunt eronate.

Ce il deosebeste pe un bun presedinte, de un presedinte mediocru?

Capacitatea de a avea o viziune globala si pe termen lung sau macar mediu. Unii o au si intra in istorie, altii nu si raman simpli administratori. Familia primilor presedinti democrati din Europa Centrala si de Sud-Est (nu eu am inventat formula, si nici componenta, care include pe Vaclav Havel, dramaturg, Arpad Génz, presedinte al Uniunii Scriitorilor; Jeliu Jelev, filozof si universitar; Michal Kovác, profesor, fost presedinte al Curtii Supreme de Justitie si pe mine, ca ultim venit, profesor si rector) a fost rezultatul unui anume timp istoric in care popoarele din fostele dictaturi comuniste nu au mai vrut lideri din vechea nomenclatura si nu aveau la dispozitie politicieni profesionisti de tip occidental. Asa ca au ales intelectuali care isi cucerisera prestigiu si respectabilitate in mediile academice si literare. Exista si o exceptie care este si figura istorica cea mai importanta - Lech Wallesa, un electrician cu initiativa, curaj si umor pe care l-am reintalnit cu placere in urma cu cateva zile. Dar, in jurul sau au stat mari intelectuali ca Masovietki, Gheremek, Michnic sau cardinalul Glem de a caror afectuoasa companie m-am bucurat. Acesti presedinti au avut o viziune clara asupra viitorului tarilor lor, a Europei si a lumii. Au avut credinta in valorile profunde ale democratiei. Si au fost si sunt oameni liberi, liberi de influentele grupurilor politico-economice. Au ajuns la putere prin miscari populare, ceea ce le-a dat un statut aparte greu repetabil. Experienta din 2005 a asa-numitei revolutii portocalii din Ucraina a probat diferenta dintre original si o copie de laborator a revolutiilor din 1989. Din nefericire pentru poporul ucrainian, care a dorit sincer o revolutie.

Dar romanii?

Romanii, ca de obicei, s-au autoinselat in stilul lor; in 2005, ei au ales doar o culoare. Mai exact, unii s-au facut ca o reprezinta si altii s-au facut ca ii cred.

Care este liderul occidental actual cel mai marcant, in opinia dumneavoastra?

Dintre oamenii de stat occidentali pe care i-am cunoscut si sunt inca in functie, Tony Blair este incontestabil liderul cel mai marcant ca viziune si personalitate. Amprenta Oxfordului asupra sa este usor sesizabila. Chiar si anul petrecut la Oxford de Clinton era vizibil (desi volumul sau de memorii, "My life", este mai degraba o reproducere a programului saptamanal de la Casa Alba). Dar americanii compenseaza carentele culturale prin sinceritate si, dupa caz, lipsa sinceritatii prin eficienta. Pana la urma, viziunea si eficienta nu pot fi separate. In primavara (2005), am fost invitat la Poiana Brasov de Adrian Severin, la un seminar pentru tineri parlamentari si reprezentanti ai societatii civile. La finalul expunerii am pus o intrebare retorica: Ce este mai important pentru un bun presedinte? Sa fi citit cartile lui Aristotel sau "Mersul Trenurilor"? Raspunsul meu: Ambele! Aristotel, Platon, Socrate, filozofia si marea literatura te inarmeaza cu o cunoastere a valorilor absolute spre care tindem, dar si a abisurilor slabiciunilor noastre. Numai astfel poti capata dimensiunea unui om de stat vizionar. "Mersul Trenurilor" iti aminteste ca poti calatori cu personalul care opreste in statii marunte, calatoria dureaza si poti sa zabovesti pe culoar pentru a cunoaste si intelege nevoi, nedumeriri si dureri. Este o experienta pe care am parcurs-o de-a lungul unei vieti si cartea mea "Timpul daramarii", timpul zidirii, total ignorata de lumea literara, s-a nascut din acest dialog intre ce am citit si ce am trait.

Va este rusine de multe lucruri care se intampla in Romania de azi sau treceti mai usor peste ele, cu speranta schimbarii in bine?

Intr-o societate in care zi dupa zi afli lucruri tot mai negre despre lideri de opinie imorali, cinici si vulgari, inteleg ca trebuie sa-mi fie rusine.

Sa-mi fie rusine pentru ca am primit o educatie in spiritul valorilor nationale si europene, ca am crezut in performanta si cultura si am obtinut toate titlurile si gradele profesionale prin examene si concursuri, fara protectia nimanui, ca nu am dat si nu am luat spaga niciodata, ca in vremuri grele, de compromisuri, nu mi-am demascat, turnat sau "lucrat" colegii si pe nimeni altcineva, ca nu am colaborat in nici un fel (absolut in nici un fel) cu Securitatea, ca in miile de pagini pe care le-am scris in anii dictaturii nu am pomenit macar o data numele Ceausescu sau partidul comunist, ca nu am fost nomenclaturist, activist si nu am beneficiat cu nimic de pe urma regimului comunist!

Sa imi fie rusine ca, dupa 1989, cand am fost ales sa conduc institutii publice, asociatii civice, formatiuni politice si tara, nu mi-am promovat rudele si nu mi-am folosit functia pentru avantaje financiare, am respectat legile statului si legile morale, straduindu-ma ca prin atitudine, tinuta si limbaj sa reprezint cu onoare demnitatea acestor functii!

Cum primiti atitudinea ostila a unei parti a opiniei publice, care v-a izolat in ultimul timp?

Daca opinia publica considera intr-o proportie ingrijoratoare ca respectarea legilor este o slabiciune, cinstea o prostie si rostirea adevarului o inabilitate politica si sociala, trebuie sa privesc izolarea la care am fost supus in ultimii ani ca normala si sa accept ostilitatea sau ironia cu care ma trateaza cei care vorbesc in numele elitelor intelectuale romanesti. Am inteles ca atitudinea si modul de viata pe care mi le-am asumat nu sunt de dorit si chiar reprezinta un exemplu periculos pentru o societate in care relatiile politice, economice, culturale si interumane se bazeaza pe negocierea "petelor negre" sau a "spatiilor albe" din biografii.

Considerati ca putem vorbi de o "tradare a intelectualilor"?

Consider ca o astfel de "normalitate" este profund imorala. Mi-am asumat raspunderea tuturor deciziilor mele si am ales sa platesc si pentru deciziile si indeciziile celor din administratia statului in timpul mandatului meu, dar nu accept lasitatea elitelor intelectuale, care tolereaza incompetenta, vulgaritatea, dispretul culturii si al moralei, coruptia in interiorul lor si o sustin, constient sau inconstient, interesat sau dezinteresat, in relatia vicioasa cu varfurile ierarhiilor politice si financiare romanesti.

Derapajele regimurilor democratice spre regimuri autoritare si totalitare, care au insangerat secolul trecut cu peste o suta de milioane de victime, au derivat din fascinatia intelectualilor pentru conducatori brutali si primitivi, transformata in doctrine care serveau maselor cultul eroilor.

Asadar, ce misiune au intelectualii?

Ei sunt cei care dau directiile de inaintare ale societatii. Populatia nu are "agenda". Ea are nevoi si dorinte. Intelectualii au obligatia de a transforma starile de spirit difuze sau confuze ale populatiei in programe politice, in proiecte economice, sociale si educationale care sa solidarizeze cetatenii pentru realizarea lor. In acelasi timp, intelectualitatea trebuie sa fie rezervorul viitoarei clase politice, iar elitele culturale, mentorul si cenzorul acesteia.

Formarea noilor elite politice si administrative care vor conduce Romania europeana inca din primul deceniu al acestui secol nu poate fi lasata nici la cheremul strazii, nici al culiselor ascunse si corupte ale partidelor politice. Acestea nu pot produce altceva decat demagogi, populisti vulgari sau escroci.

Sunt optimist si cred intr-o renastere rapida. Avem laboratoarele si materialul. Cristian Preda, Cristian Parvulescu, Sorin Ionita, Robert Turcescu si alti cativa sunt deja la pupitru. Interesul lui Mircea Cartarescu sau Adrian Papahagi pentru dezbaterea politica este promitator. Povestea de succes a tanarului universitar iesean Razvan Ungureanu si mai nou debutul in diplomatie al lui Toader Paleologu sunt doar un inceput. Nimeni nu poate fi indiferent cand e vorba de cine si cum ne conduce. Si in primul rand intelectualii. Care nu pot invoca scuza: "nu am stiut!"

Sunteti un cititor consecvent, lectura si scrisul reprezinta, ca sa folosesc un truism, o hrana zilnica, un fel al dumneavoastra de-a va incredinta realitatii. Ce surprize mai poate oferi cartea?

Viitorul literaturii, spre deosebire de economie sau politica, nu poate fi planificat. Pentru mine literatura a fost pasiune, iar stiinta profesiune. De peste 2000 de ani literatura sondeaza nelinistile fiintei umane, iar stiinta incearca sa construiasca pilonii de sprijin ai certitudinii. Odata cu progresul cunoasterii, oamenii de stiinta au renuntat la capacitatea de previziune pe baza determinismului, de care erau atat de mandri, construind alte sisteme de gandire. S-a trecut de la geometria euclidiana la cea neeuclidiana si de la mecanica newtoniana la cea cuantica. Teoria multimilor fuzzy, asa numita logica cetoasa, teoria fractaliilor si teoria haosului, transferate azi si in modelele de cercetare economica si sociala au demonstrat ca incertitudinile pot fi descrise, reprezentate si intelese. Este de ajuns? Nu, pentru ca toate acestea se adreseaza ratiunii. Cine raspunde intrebarilor sufletului? Iata de ce cred ca, intr-o lume in care viteza schimbarilor creste continuu, literatura poate raspunde uneori mai bine provocarilor carora trebuie sa le facem fata. Atat timp cat oamenii vor sta sub semnul iubirii, libertatii si mortii vor aparea si personalitati exceptionale care vor da expresie cutremurarii propriei constiinte, facand sa vibreze sufletele altora. Cat timp vor fi oameni care sa stie sa scrie si sa citeasca vor fi scriitori si cititori. Fara ei lumea ar fi mai saraca, mai anosta si mai trista.

Va doresc insanatosire grabnica!

Dialog realizat de Iolanda Malamen

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=187653&data=2005-11-01