Nu cu individualitati impui o literatura: trebuie o falanga!

Interviu cu Dumitru TEPENEAG realizat de Ovidiu SIMONCA si publicat in Observator cultural.

Scriitorul Dumitru Tepeneag a fost, pentru mine, o extraordinara surpriza. M-am dus la interviu cu inima strinsa, inchipuindu-mi ca voi da peste un interlocutor mofluz, acrit de polemici. Rezultatul: Dumitru Tepeneag este un interlocutor jovial, relaxat si ironic. El se afla pentru citeva saptamini la Bucuresti, asa cum face in fiecare toamna. Discutia noastra a atins puncte nevralgice, inclusiv despre prezenta scriitorilor romani la Festivalul Les Belles Etrangères si vizibilitatea literaturii noastre in spatiul francez.

Cum vi se pare Bucurestiul in toamna anului 2005?
Eu vad Bucurestiul de doua ori pe an. N-am destula distanta ca sa inregistrez transformarile.

E un obicei al dvs. sa veniti de doua ori pe an?
Da, da. Din 1990, vin in fiecare an in Romania, cel putin o data. Dar am venit si de trei ori intr-un an. Ajung primavara, la Salonul cartii, si toamna, nu stiu de ce vin toamna... Vorba poetului: „niciodata toamna nu fu mai frumoasa...“

In fiecare toamna e valabil acest vers?
Da, pentru mine e din ce in ce mai valabil, mai ales daca citim si urmatorul vers: „...niciodata toamna nu fu mai frumoasa/ sufletului nostru bucuros de moarte.“

Cum vi se pare lumea culturala, tot venind, tot venind in Romania?
S-au schimbat multe. Si in bine, si in rau.

In bine ce s-a schimbat?
In sfirsit, s-a priceput cam despre ce este vorba in lume. Si ca avantajele nu vor curge din cer, pentru Romania, chiar daca noi ne consideram foarte destepti si foarte talentati. Lumea are si alte treburi decit sa se uite la noi. Iar cind se uita la noi vede ce este rau. Dar cred ca asa se intimpla indiferent din ce parte privesti. Daca ne uitam si noi la lume, tot ce e rau vedem.

Ce-a vazut lumea la noi?
De la inceput a fost impresionata de ce era mai rau: mortii de la Timisoara, cadavrele legate cu sirma, minciunile sau numai exagerarile in privinta numarului mortilor, apoi Piata Universitatii, venirea minerilor. N-am facut o impresie prea buna. La inceput aveam un capital extraordinar, extraordinar, intr-adevar. Eu stiu precis ca erau francezi care dadeau telefon la Ministerul de Externe sa se angajeze voluntari, ca pe vremea cind se duceau in anii ’39-’40 in Spania.

Voiau sa lupte de partea Revolutiei!?
Exact. Dar foarte curind s-au calmat. Asta a fost: francezii au vazut raul din Romania si s-au mai indepartat. Desi e si o exagerare. Chiar sintem noi, toti romanii, toti oamenii de cultura, vinovati ca stiu si eu ce oameni nerabdatori si pusi pe cistiguri usoare se reped in Franta, fura, sparg ma-gazine si se prostitueaza?


- Ungurii au fost intotdeauna cu un pas inaintea noastra

Trecind peste aspectul social cotidian al vagabonzilor de provenienta romana care ii deranjeaza pe francezi, cultura romana are ceva de oferit in acest moment?
Orice cultura are ceva de oferit. Depinde si de privirea celorlalti. Depinde cum se uita cei din jur la tine. Occidentul se uita cu mai multa atentie la Romania si la cultura romana in timpul lui Ceausescu. Atunci se uitau la aia care protestau. Sau se uitau la cei care aveau curajul sa vina pina in Franta, de exemplu, si care aveau curajul sa publice, sa ofere o literatura. Se uitau intr-acolo de unde venea pericolul, le era frica de tot ce se intimpla in Est. Cind s-a terminat cu frica, cind in Est a cazut comunismul, s-au intors cu spatele.

Pot sa va contrazic?
Da.

De ce si acum sint rafturi intregi de autori polonezi, cehi, unguri tradusi la Paris si nici un roman?
Literatura poloneza este bine instalata in Franta, gratie catolicismului. Iar ungurii au fost niste promotori geniali. Inca din anii ’80, cind in Romania se tragea mita de coada si scriitorii romani n-aveau nici macar curajul sa se gindeasca sa publice in strainatate, ungurii, cu ajutorul statului comunist, isi publicau cartile in strainatate.

De pilda, ce faceau ungurii?
Eu tot dau acest exemplu si de-abia acum a inceput sa intre un pic in capul, sa zicem, al lui Patapievici, presedintele ICR-ului. Ungurii invitau tineri poeti si scriitori francezi in Ungaria, ii invitau pe banii statului maghiar. Eu am cunoscut poeti care au fost in Ungaria in acea perioada. Pentru ei, care erau destul de saraci, trei-patru luni de stat in Ungaria erau o placere, fete unguroaice, ma rog, una pesta alta, era bine. Nici n-aveau nevoie sa stie limba, ei stilizau traducerile din maghiara in franceza. Stiti, francezii sint pretentiosi, pentru o prepozitie nelalocul ei editorii iti intorc spatele. Si asa au ajuns ungurii, care nu s-au prezentat doar cu un Cartarescu, cu un Craciun, sa fie publicati la Paris. S-au dus cu o divizie. Ca sa nu mai spun ca ungurii erau in complicitate cu exilul lor, care i-a ajutat. Ungurii au fost intotdeauna cu un pas inainte fata de noi, chiar cu doi, ungurii, pentru ca au avut coaie...

...lasam cuvintul la transcriere?
Da, e un cuvint frumos, precis, expresiv. Pentru ca ungurii au avut coaie inca din anii ’50, in 1956 mai ales, chiar si rusii i-au respectat. Nu ne punem noi cu ungurii!... Nu stiu, poate sa ne punem cu bulgarii, dar si fata de bulgari stam rau. Veniti la Paris si comparati Centrul Cultural Roman cu Centrul Cultural Maghiar. Centrul Cultural Maghiar e un palat, iar al nostru e o ma-ghernita in coasta Ambasadei Romaniei.

De ce ar fi numai cauze istorice, din vremea comunismului, pentru lipsa de vizibilitate si de impact a literaturii romane in Occident, pentru aceasta evolutie schiopatinda?
Noi am avut individualitati. La individualitati stam mai bine. Ungurii n-au avut un Eugen Ionescu, bulgarii n-au avut un Cioran si nici polonezii un Mircea Eliade. Numai ca, toti trei, si-au facut drum singuri, nu i-a ajutat nimeni. Eventual i-a ajutat situatia nenorocita de aici si au stiut sa se prezinte altfel decit aici, sa zicem. Si geniul lor a contat. Noi am avut individualitati, dar nu cu individualitati impui o cultura si o literatura: trebuie o falanga!

Si nu s-a putut dupa 1990?
Nu a incercat nimeni. Degeaba a tradus Alain Paruit vreo 60 de carti...
60? 60 de carti de scriitori romani traduse numai de Alain Paruit?
Da. 20 de carti au fost cele ale lui Eliade sau ale lui Cioran din tinerete, vreo 12 au fost ale lui Goma, 10 carti mi-a tradus mie. Majoritatea cartilor le-a tradus in anii dictaturii. Atunci i-a tradus pe Mihail Sebastian, pe Norman Manea, pe Nedelcovici, pe Papilian. Dar toate aceste traduceri s-a insiruit de-a lungul a douazeci, douazeci si cinci de ani.

Alain Paruit nu este roman, dar traduce din autori romani. Ultima carte tradusa, care va aparea in aceasta luna la Paris, e Dimineata pierduta a Gabrielei Adamesteanu.
Alain Paruit e nascut in Franta, a locuit in Romania de la 12 ani, tatal lui era evreu-ungur din Romania, mama frantuzoaica. Alain Paruit a stat aici pina pe la 26-27 de ani.


- Lui Sorescu i se intepenea maxilarul

Se spune si despre dvs. ca ati contribuit la publicarea a peste 30 de scriitori romani.
Nu stiu citi au fost, a facut Gabriela Adamesteanu socoteala. Gabriela l-a omis pe Cartarescu, ale carui poeme le-am tradus si publicat in Les Nouveaux Cahiers de l’Est, dupa 1990. 30 de scriitori nu inseamna bineinteles 30 de volume. Marea lor majoritate erau poeti. Eu fac parte din redactia celei mai importante reviste de poezie din Franta, condusa de Michel Deguy. Dar am publicat si in alte reviste, unele chiar conduse de mine.

N-am inteles foarte bine de ce ati facut acest efort de sustinere a scriitorilor romani la edituri franceze. A fost generozitate, inteligenta sau admiratie? Ce a precumpanit?
Pe rind toate trei. Mai intii, admiri ceva sau pe cineva. Pe urma, ca sa te hotarasti, sa te ostenesti si sa-ti pierzi timpul si sa traduci, de exemplu, sau sa recomanzi unui editor sau jurnalist, trebuie sa fii cit de cit generos. Sau foarte destept. Sa-ti zici: „eu imi pierd timpul sa-l promovez pe cutare, sa-l traduc, dar in felul asta vorbesc si de mine“. E important sa vorbesti si despre altii, faci impresie buna... Nu cum facea Sorescu, care vorbea numai despre sine. Cum era intrebat de vreun alt poet, i se intepenea maxilarul.

Chiar asa de egoisti sint scriitorii romani, sa adopte stilul Sorescu, sa vorbeasca numai despre ei?
Nu stiu, eu cred ca sint prost crescuti. E si o chestie de proasta crestere. In regimul comunist tacerea era de aur. Altfel, birfeai sau denuntai...


- Uricaru si-a dat o carte la tradus si atit

Peste o luna se va desfasura in Franta Festivalul Les Belles Etrangères, cu participarea a 12 scriitori romani. Ce rol ati avut in selectia acestor scriitori?
Infim. Am fost invitat, impreuna cu alti francezi sau nefrancezi – romani de acolo, sa ne dam cu parerea.

Selectia cine a facut-o?
Centre National du Livre. Erau mai multe cucoane de la Centre National du Livre care ne puneau intrebari, adica ne cereau parerea. Iar cei care raspundeau la intrebari erau Odile Serre, sotia lui Alain Paruit, Reichmann, Magda Carneci, eram eu, erau vreo doi francezi care avusesera diverse misiuni diplomatice sau culturale in Romania, era Clara Wagner, care fusese atasatul cultural al ambasadei Frantei. La inceput, a mers destul de repede. Stefan Agopian, Gabriela Adamesteanu, Gheorghe Craciun si Mircea Cartarescu au trecut din primul foc. Nimeni nu s-a opus sa fie invitati. Discutiile au fost mai animate dupa aceea.

Au avut foarte bune informatii! Nu stiu cum s-au orientat, dar e o echipa redutabila.
Eu as fi vrut sa fie si cineva din generatia mea. Dar n-am putut sa-l bag nici pe Breban, nici pe Buzura. Ma rog, nu muream eu de dragul lui Buzura. Buzura a fost propus de cineva si pe urma a fost eliminat de pe lista. Nu stiu exact de ce.

Ati fi vrut sa fie si Breban in echipa?
Da. Cred ca e un scriitor reprezentativ. Acum citiva ani, la o ancheta facuta chiar de revista Observator cultural, Breban era printre cei preferati de critica. Are trei carti traduse in franceza.

De ce credeti ca a fost respins?
Constat ca Breban e intr-o cadere vertiginoasa.

Ca imagine?
Da. Aici, in Romania, nu stiu de ce, Breban are o imagine foarte proasta si asta s-a aflat si la Paris.
Domnule Tepeneag, se putea profita de Les Belles Etrangères in asa fel incit fiecare scriitor din echipa sa aiba o carte tradusa, pe care sa o prezinte cu acest prilej. Mai ales ca Centre National du Livre suporta traducerea.
Se stia de citiva ani ca 2005 este anul Romaniei. Si nu s-a facut mare lucru. Autoritatile romane n-au facut mai nimic. Uricaru, pe vremea cind era la Uniunea Scriitorilor, si-a dat o carte de-a lui la tradus si atit. Uricaru era pe lista initiala, dar a fost eliminat din cauza ca francezii au aflat ca a fost dat in vileag ca nu stiu ce facuse in Securitate. Iar din generatia mea, mai era pe lista Norman Manea, care a refuzat sa vina. N-am o explicatie plauzibila pentru refuzul lui Norman Manea.


- Din tembelism nu s-a tradus mai mult

Anul trecut a fost anul Rusiei, acum e anul Romaniei. Rusii, din cite am aflat, au avut toti o carte tradusa cu acest prilej. In cazul nostru, nu toti scriitorii au o carte tradusa. De ce nu s-a tradus mai mult?
Din tembelism.

Al cui tembelism?
Tembelismul Institutului Cultural Roman, unde era Buzura si acum e Patapievici, tembelismul Uniunii Scriitorilor, unde era Uricaru si acum e Manolescu. Tembelismul autoritatilor culturale romane care trebuiau sa stie macar asta: ca unele carti se puteau publica pe banii francezilor. Ce a facut Uricaru? Mi-a trimis mie o scrisoare in care eram rugat sa-l reprezint in fata celor de la Centre National du Livre. O scrisoare de imputernicire care n-a avut nici o greutate. Mai rau, Uniunea Scriitorilor era vazuta ca o institutie perimata, a vechiului regim.

Cum v-ar fi placut sa actioneze cei din tara, cind v-ati fi scos palaria in fata lor?
Cind as fi vazut ca exista, fie la ICR, fie la Uniunea Scriitorilor, o comisie de critici care sa aleaga cartile scriitorilor care sa merite sa fie traduse. Aceasta comisie sa spuna: pentru acest an avem zece romane sau douazeci de romane pentru care ne vom bate sa fie traduse in Franta. Iata lista, am gasit traducatorii, ii platim, si probele de traducere vor ajunge la mari edituri din Franta, impreuna cu recomandarea noastra. Eu sint convins ca daca Institutul Cultural Roman si Uniunea Scriitorilor isi dau un pic de interes gasesc si editori.

Trebuia doar un pic de interes?
Interes si bani. Ce face Centre National du Livre? A facut o antologie cu textele celor 12. Probabil ca tot ei au platit si volumul Martei Petreu care era tradus deja de Alain Paruit, Odile Serre si de mine, precum si cele ale lui Dan Lungu si ale Ceciliei Stefanescu. In cazul ultimilor doi, nu vad o implicare a ICR. Cred ca Editura Polirom a lucrat direct cu editorul francez.

Tot nu prea inteleg, cum v-a cerut Eugen Uricaru sa-l ajutati? Pun aceasta intrebare ca sa vad pina unde mergea nesimtirea. Cum v-a spus: te duci acolo si ma reprezinti. Asa v-a spus?
Uricaru avea nu stiu cite functii, era presedinte al Uniunii Scriitorilor, era secretar de stat la Ministerul de Externe si ceva pe la Radio. Cind ai atitea functii nu-ti mai sta capul la traduceri, la promovarea unor scriitori romani. El era interesat sa-i apara lui cartea. A venit la Paris si mi-a spus ca vrea sa-l ajut, ca a auzit ca Romania va participa la Les Belles Etrangères. Atit am discutat.

Iertati-ma ca sint naiv. N-ati discutat nimic despre alti scriitori pe care Uniunea Scriitorilor ii putea ajuta sa publice in cadrul programului Les Belles Etrangères?
Nu, n-am discutat. Socotea ca e prea devreme, eram in 2004. Mai avem timp, spunea. Eu speram ca vom tine legatura, ne vom sfatui, va tine seama de informatiile mele, dar n-a mai raspuns la nici unul din semnalele mele. V-am spus: era o persoana foarte ocupata. Cind doua din functionarele din C.N.L. au venit in Romania sa prospecteze „piata“, i-am telefonat lui Uricaru, dar era evident ca nu-l interesa ce-i spuneam...

N-ati avut vreo discutie cu Buzura?
Pe Buzura l-am rugat sa ma ajute in 1992 sa continuam publicarea revistei Les Nouveaux Cahiers de l’Est. Eu aveam un editor, care tinea de concernul Gallimard, dar aveam nevoie de un mic ajutor financiar, in anul acela. Buzura m-a refuzat. N-a vrut sa ajute revista. Mai tirziu a spus ca ICR nu are menirea sa ajute revistele falimentare. Dar care reviste? Revistele care se vind si n-au nevoie de ajutor? Eu sint de vina ca o revista de literatura din Est nu se vinde?

Aceasta revista, Cahiers de l’Est, era initiata de dvs. inca din anii ’70 si era destinata scriitorilor interzisi in tarile din Est.
In 1990, am relansat revista, tocmai pentru a pastra un anumit contact cu spatiul scriitorilor din Est, mai ales romani. Revista, cum spuneam, avea girul concernului Gallimard, era o cale prin care puteam sa impunem niste nume in Franta. Si Buzura n-a vrut sa ma ajute. Dupa aceea relatiile noastre au ajuns la punctul zero.


- Eu si Dimov eram niste betivi simpatici

Sa lasam disputele deoparte. V-as intreba: de cine, dintre cei plecati, va este dor?
De Dimov.

Ce amintire va stirneste?
Amintirile sint invalmasite. Aveam discutii interminabile, sustinute de nenumarate pahare de vodca. Numai noi doi sau impreuna cu alti scriitori care ne simpatizau ori apreciau tipul nostru de activitate. Uneori, ne lansam in actiuni de-a dreptul incredibile. Stateam atirnati pe balcon ca niste lilieci. Noi eram din astia – sinucigasi betivi. Cum credeti ca am rezistat pe vremea aceea? Asa am rezistat! El statea pe Stefan cel Mare la etajul sapte. Ne imbatam si stateam atirnati de balcon. Eu eram tinar si acrobat, Dimov avea cu 11 ani mai mult. El era cel curajos, caci pentru el era cel mai greu.

Erati la etajul sapte si jos era strada?
Exact.

Cit stateati asa atirnati?
Cit puteam. Eu am stat atirnat si la Casa Scinteii. Cu martori... La vreo doua fete le-a venit rau. Asta se petrecea in sala de corectura a Editurii Meridiane unde lucram pe vremea aceea.

Ce doreati sa dovediti?
Nu stiu exact. Era o dovada de pura vitalitate. Iti demonstrai tie insuti ca esti puternic si ca poti sa rezisti.

Pentru cititorii mai tineri, cum sa ne explicam aceasta situatie: Tepeneag atirnat de balcon, dar si Tepeneag care dadea interviuri la Europa Libera impotriva „revolutiei culturale“ a lui Ceausescu?
Se leaga toate acestea. Daca noi am rezistat aici asa cum am rezistat, fara sa facem concesii, fara sa scriem pentru Partid a fost si pentru motivul ca Partidul nu ne prea lua in serios, ca pe niste adevarati dusmani. Pentru multi, noi eram niste betivi simpatici. Dar, e adevarat, nici nu faceam mare brinza. Ce faceam? Stiti, in anii ’60, pe care i-am trait aici, in sinul literaturii romane, ei bine, cei care mincau rahat, cum se zice, cei mai multi dintre ei n-o faceau de frica, frica era un pretext pentru carierismul lor. Asta e adevarul!

Stati putin, s-a spus ca onirismul a insemnat singurul curent in raspar cu realismul socialist.
Da, si? Pe Partid il durea in cur de literatura. Literatura a contat in Romania in anii ’50 cind imbecilii iesiti din fabrici sau veniti din Rusia credeau ca vor instala socialismul si, cu ajutorul literaturii, or sa obtina omul nou. Cind a venit Ceausescu au inteles deja ca nu se poate folosi literatura pentru impunerea ideilor politice. Pina la Ceausescu, s-au dat enorm de multi bani la scriitori. Toti astia, de la Dan Desliu la Marin Preda, au profitat de anii in care partidul credea ca literatura ajuta la ceva. Vorba e ca dupa venirea la putere a lui Ceausescu, s-au trezit cu o gramada de scriitori care nu serveau la nimic si mai reprezentau si un pericol potential. Noroc ca cei multi erau, asa cum am spus, carieristi, dornici de parale. S-au trezit cu unul ca Goma, care voia mai mult decit niste parale. Au mai fost si altii. Din 1968, nimeni in Partid nu mai dorea o literatura care sa duca la „omul nou“. Tot ce doreau era sa-si pastreze scaunele. Si politicienii si scriitorii. Nu mai credea nimeni in nimic. In 1968, dvs. stiti ca ofiterul de la Comitetul Central asculta Europa Libera? Stiti ca la Zaharia Stancu in birou se asculta Europa Libera, in august 1968?

In acest context, Tepeneag si Dimov cum erau priviti?
Probabil ca niste caraghiosi. Ba mai mult, puteam sa ies si din tara, sa dau interviuri la Europa Libera si ma si intorceam. Asta cred ca i-a nedumerit cel mai tare. De ce se intoarce asta? Vrea sa ne fure calul?

Dar n-ati mai fost publicat.
E adevarat, din 1972 n-am mai putut publica in Romania.

Cind ati vorbit la Europa Libera?
Am dat mai multe interviuri. Imi va aparea unul dintre ele in numarul din aceasta luna a Caietelor critice. Am fost la CNSAS, aia, baieti buni, mi-au xeroxat interviul. Contra cost, bineinteles... Ca acolo, la Securitate, sint arhivele literaturii romane. Nu in alta parte. Dar am impresia ca sint foarte putini curiosi. Asa mi s-a spus, nu vin multi sa-si vire nasul in dosarele de acolo. Iar cei care se arata interesati nu primesc intotdeauna ceea ce cer. Mie, de pilda, mi s-a spus ca n-am dosar decit la procuratura, nu si la Securitate.

Ati vrea sa se vorbeasca mai mult despre onirism?
As vrea sa se vorbeasca mai exact despre onirism, sa nu se confunde cu suprarealismul. Onirismul nostru nu e scriitura automata, ci dimpotriva: visul e luat ca un model, nu ca o sursa, visul are o functie ordonatoare. Nu e chiar asa de mare filozofie. Dar cei mai multi dintre criticii sau istoricii literari prefera amalgamul, ne baga in aceeasi oala cu suprarealistii si rolul nostru in literatura se estompeaza...

V-ati mai certat cu cineva in ultima vreme?
Eu nu ma cert. Eu sint un om politicos si relativ pasnic. Din pacate nu locuiesc in Romania decit o luna, o luna si jumatate pe an. Daca mi se intimpla sa ma cert, n-am timp sa ma impac. De aceea am ramas certat cu mai multi. Dar nu sint chiar atit de multi cum ar vrea unii sa creada...


- Scriem prea in limba

Ce inseamna un scriitor de succes in Occident?
In Franta, se poate confectiona un scriitor gratie marketingului. Sint, in mare, doua sisteme. Ori avem un tip a carui literatura se hraneste din provocari, ca aceea a lui Michel Houellebecq, care isi arata dispretul fata de arabi, de femei, descrie partuze intr-un stil plat si face pornografie fara nici un haz. Sa zicem ca Houellebecq scrie o literatura medie, dar vinde 300.000-400.000 de exemplare. Principala lege a comertului cu carti este polarizarea: unul trebuie sa fie cel mai grozav si acela vinde cel mai mult. Or, mai exista un sistem, care ne vine din America: iei o fata tinara, frumusica, ii scrii cartea si o arunci pe piata. Daca prinde, bine, daca nu, buna ziua.

Chiar asa?
Se cheama scriitor clinex. De obicei, nu se prea reuseste, dar s-a incercat. Clinex e hirtia cu care te stergi si pe urma o arunci.

Amélie Nothomb nu e asa, daca e sa ne gindim la o scriitoare de succes. In Romania este bine prizata.
Amélie Nothomb nu e frumoasa, dar asta nu inseamna ca e o mare scriitoare si ca faima de care e inconjurata si tirajele enorme sint justificate, vreau sa spun valoric. Intre valoare si consum relatia e mai degraba invers proportionala. Mie Amélie Nothomb mi se pare o scriitoare oarecare. Sint atitea altele mai bune decit ea!

Bun, si in aceasta lume in care confectionezi scriitori, cum patrunde romanasul nostru?
Nu patrunde. Ca sa patrunda trebuie o explozie de scriitori, sa vii cu o falanga, sa impresionezi. In Franta, din tot ce se traduce, 85% sint carti anglo-americane. Ramin 15% unde se inghesuie scriitori sud-americani, nemti, spanioli, rusi. Cit ne ramine noua? Foarte putin. Trebuie sa avem rabdare, trebuie sa prezentam o serie compacta de scriitori.

Nu scriem noi si prea complicat?
Ba da. Si scriem prea in limba. Adica, Sadoveanu e un mare scriitor, dar nu poti sa-l treci dincolo, ca nu ramine nimic. Cartarescu e un scriitor in limba. Mai multe sanse ar avea, probabil, Cecilia Stefanescu. Eu imi pun mari sperante in Gabriela Adamesteanu. Dimineata pierduta apare zilele astea la Gallimard, e un roman de factura clasica si s-ar putea sa aiba succes. Ce se intimpla? De citit, citesc mai mult femeile, le vad dimineata in metrou, barbatii citesc ziare, mai ales sportive. Femeile citesc, femeile scriu, ele domina tot mai mult literatura in lume. Barbatii ori sint prea complicati, ori sint aproape analfabeti.


„E o balmajeala in continuare“

Lumea culturala romaneasca de la Paris cum este? E mai unita ca in tara?
Nu. Cit timp a existat un dusman serios, Ceausescu, era cit de cit unita. Sau macar isi dadea osteneala sa para unita. In momentul in care dusmanul a disparut, au inceput tot felul de frictiuni, rupturi, conflicte, se certa fiecare cu fiecare.

De ce, dupa 1990, ati redevenit scriitor de limba romana?
A fost euforia momentului, nu stiu daca va puteti imagina cum am trait noi caderea lui Ceausescu. Nimeni nu credea in schimbare. Imi aduc aminte ca in decembrie am facut o seara de poezie la Centre Pompidou, inainte de 22 decembrie, cred ca pe 12 sau 13. Ne-au ajutat nemtii plecati din Romania. Dinescu, in plina disidenta, isi trimisese poeziile. A venit si Cioran, care zicea: „Doamne, numai la noi nu se intimpla nimic“. Va dati seama, cu zece zile inainte de 22, noi credeam ca nu se intimpla nimic. Cind s-a intimplat, am fost luati asa de un val de entuziasm, eu m-am urcat intr-un camion cu alimente, medicamente si pe 29 decembrie eram aici. Treceam prin satele Romaniei si toti credeau ca sintem americani. Dupa euforia asta mi-am zis: trebuie sa scriu din nou in romaneste. A fost ca un pariu, mi-am dat seama ca aici eram uitat.

Ati scris volume cu mare impact, trilogia Maramures si La belle Roumaine, o carte extraordinara, dupa parerea mea, si cu erotism, si cu spionaj, plina de culoare, mustind de imaginatie. O poveste fermecatoare. Cum ati nascocit-o pe eroina principala Ana (Hannah)?
E, daca vreti, o portiune de roman picaresc. O proiectie, o idealizare si in bine si in rau. Un personaj literar e o combinatie de tipuri umane, de personaje reale. La lansare mi-am pus palarie si sutien si am spus „La belle roumaine c’est moi“. Am glumit, bineinteles, facind cu ochiul spre Flaubert, nu sint eu atit de complicat si de ambiguu. Si atit de... frumoasa pe deasupra!
Sinteti nominalizat la premiile USR pe 2004 pentru romanul La belle Roumaine.
Eu am luat premiul pentru Maramures, impreuna cu Petru Cimpoesu. Nu mai sper la inca un premiu. Sint in conflict cu editorul, cu Calin Vlasie, de la Editura Paralela 45, care nu mi-a facut contract. Pentru mine, cartea asta nu exista pentru ca nu are contract.

Nu e numele dvs. pe carte?
O fi, dar n-am contract. Unii editori din Romania sint de-a dreptul niste escroci. Cred ca e timpul sa ne oprim si sa punem pe alte baze aceasta relatie scriitor-editor. Noi, scriitorii, sintem de fapt exploatati de editori. Unii dintre ei mai sint si cinici, Calin Vlasie mi-a spus: „credeam ca nu va intereseaza banii“. El vine la Paris cu masina cu sofer. Asta nu vedeti la Paris. Acolo un editor isi conduce el masina. Si Vlasie vine cu sofer si vreti sa inchid ochii, sa-l accept? Sa renunt la bani in favoarea lui... Dar de ce?

N-ati luat nici un ban?
N-am luat nici un ban, dar nu asta e cel mai grav. Nu mi-a facut contract. L-am reclamat la Copyro, care se ocupa cu drepturi de autor, si i-am interzis sa-mi mai difuzeze cartea. Acum vrea sa-mi plateasca... A vazut ca nu-i merge si vrea sa-mi plateasca chiar mai mult decit mi s-ar cuveni tot dupa socoteala lui. Minte de cum deschide gura. Nu am nici o incredere. Orisice mi-ar spune. Si sper ca nici alti scriitori sa nu mai aiba incredere intr-un asemenea editor. Pina acum, n-am avut editorul care imi trebuia, desi am incercat cu foarte multi. La Humanitas, am fost in conflict cu Liiceanu, inca de la inceput. Pe mine asta ma supara cel mai tare: cind sint confundat cu un veleitar. Nu stiu exact ce-a fost in capul lui. Cred ca nu prea stia cine sint. Cind ne-am vazut prima oara, la Paris, in 1990 sau 1991, i-am spus: „as vrea sa public o carte la dvs.“. Si Liiceanu mi-a raspuns sec: „O mie de dolari“. Am martori, pe Mircea Martin si pe Florin Iaru.

Iar vi se duce buhul in tirg ca sinteti un polemist rau, ca nu iertati nimic?
Sint polemist, dar de ce rau? Am niste principii, socotesc ca tara asta trebuie sa se normalizeze cit de cit. Au trecut 16 ani. 16 ani sint foarte multi. Si in 16 ani, nu s-a intimplat nimic, sintem tot in tranzitie. Tranzitie Iliescu, tranzitie Constantinescu, tranzitie Basescu. Asta, Traian Basescu, pare simpatic, dar nu prea ma convinge, e o balmajeala in continuare.

De unde vi se trage aceasta vitalitate, veti implini, in 2007, 70 de ani si pareti intr-o mare forma scriitoriceasca?
Nu stiu, poate de la stramosii mei din Banat. Eu m-am nascut la Bucuresti, dar taica-meu era banatean din Mehadia.

Darul acesta, al stapinirii limbii franceze, de unde il aveti?
Cind stai 30 de ani in Franta, timpit sa fii si tot inveti franceza.

Stiati dinainte de plecare.
Da, stiam. Cum zicea Beniuc, eu am facut sapte limbi si... pianul. Stiam germana, franceza, taica-meu era un burghez care avea ceva bani, asa ca am avut o educatie, cum se zice, aleasa....

Ati mai prins vechiul stil de educatie din familie?
Am apucat zece ani de veche educatie. Cind eram copil, stiam mai bine germana decit franceza.

Vi s-a dat inapoi cetatenia romana?
Da.

Cind?
Nu mai stiu exact, prin 1996-97. A fost o adevarata tocmeala. Mi-au spus sa fac cerere. Eu am spus ca nu fac cerere, pentru ca nu eu am renuntat la cetatenie precum cei care plecau in Germania sau in Israel. Eu nici macar azil politic n-am cerut. Am trait ani de zile ca apatrid, cu un pasaport special, asa-numitul pasaport Nansen. Abia in 1984 mi s-a acordat cetatenia franceza.

Erati afectat ca nu aveti cetatenia romana?
Nu. De fapt, prietenul meu Eugen Simion tinea mortis sa reprimesc cetatenia romana si s-a zbatut in sensul acesta. Acum ii sint recunoscator, mai ales ca am primit si faimoasa pensie de merit.

Daca vi s-ar oferi, din partea statului roman, o functie de reprezentare, ati accepta-o?
Nu, nu va spun ca am iesit la pensie...

Si la pensie avem atitea exemple de persoane care au primit functii.
Nu sint un om facut pentru functii. Nici pentru slujbe. Un scriitor trebuie sa ramina un om liber in adevaratul inteles al cuvintului.