Traducere // Translate

Destine

Ovidiu SIMONCA publica un interviu atipic in Observator cultural, cu Nora IUGA...



Pe Nora Iuga am cunoscut-o abia anul acesta, cind a propus revistei noastre discursul de receptie al Elfriedei Jelinek, la decernarea Premiului Nobel pe 2004. Am placut-o din primul moment, pentru dezinvoltura si dezinhibare. Apoi i-am citit citeva carti si am avut sentimentul ca citesc o autoare care isi traieste cu incandescenta fiecare moment. Scinteia care a declansat interviul a fost o stire venita din Suedia, care anunta ca domnul Knut Ahnlund s-a retras din comitetul de jurizare a premiilor Nobel, protestind ca Elfriede Jelinek a putut primi laurii Academiei Regale, ceea ce ar crea „confuzie in viziunea ge-nerala a literaturii ca arta“. Simbata dimineata am invitat-o la redactie pe Nora Iuga, am deschis reportofonul si ce a iesit din discutia noastra puteti citi mai departe.

Il cunoasteti pe Knut Ahnlund?
Mare lucru nu stiu despre el.

Acest domn, Knut Ahnlund, a demisionat din Academia Regala Suedeza, care acorda Premiul Nobel pentru Literatura, protestind pentru acordarea Premiului Nobel scriitoarei Elfriede Jelinek.
Numai ca domnul acela nu mai venea la intruniri de vreo zece ani.

Jelinek a primit in 2004 Premiul Nobel, dvs. ati tradus in romaneste romanul ei, Pianista. Domnul Ahnlund spune ca Pianista este „un text fara structura artistica“. Ce parere aveti de aceasta situatie?
Nu am fost socata prea tare. In jurul Premiului Nobel acordat Elfriedei Jelinek au fost nenumarate scandaluri. Mereu a fost acuzata de pornografie. Dar mi se pare o enormitate sa afirmi ca textul ei nu are structura artistica. Elfriede Jelinek mizeaza tot timpul pe scene care ating insuportabilul. Pe de alta parte, eu sint convinsa ca i s-a acordat Premiul Nobel in primul rind pentru un limbaj extraordinar. Ea este o maestra inegalabila a limbajului, are o inventivitate creatoare cum, la ora aceasta, rar exista, este imbatabila.

Apoi ar mai fi o intrebare: de ce acest domn, Knut Ahnlund, protesteaza abia la un an dupa acordarea Premiului Nobel, de ce nu s-a retras atunci?
Intrebarea este perfecta. Probabil ca, in momentul in care i s-a decernat premiul, a fost un soc pentru foarte multi. Trecind o vreme, s-au adunat nemultumirile si, pina la urma, vrind sa arate cit de demn este, Knut Ahnlund s-a retras, impulsionat si de multe alte voci care si-au exprimat protestul.


- La Elfriede Jelinek, situatiile sint de nesuportat

Ati cunoscut-o pe Elfriede Jelinek?
Nu. Antipatia de care are parte nu tine numai de felul in care scrie. Ea este o persoana cu totul si cu totul ciudata, ingrozitor de respingatoare. Nu reuseste sau nu vrea sa aiba relatii cu nimeni. Eu m-am dus la Viena si cred ca i-am dat cel putin sase telefoane. Am vorbit la conducerea Societatii Scriitorilor din Austria, care a anuntat-o ca este la Viena traducatoarea ei din Romania. I s-a spus ca vreau sa o cunosc, sa-i daruiesc si cartea. Si a refuzat de fiecare data. Am sunat-o si eu, si menajera imi spunea tot timpul ca „Doamna Jelinek nu este abordabila“.

Cum ati ajuns sa traduceti Pianista?
A fost o pura intimplare. Dupa 1990, la Editura Kriterion, care era editura scriitorilor de limba germana, un redactor m-a rugat sa traduc Pianista de Jelinek. Eu habar n-aveam de acest nume. Am acceptat, dar m-am speriat nitel, nu de pornografie, cit de limbaj, tot textul ei are o orchestratie speciala. Cred ca pregatirea ei muzicala si-a pus amprenta.

Socant e modul in care descrie mecanismul sexual! Cuvintele de desemnare a organelor sexuale nu sint socante.
Da, aveti dreptate, spre deosebire de literatura pe care o fac tinerii nostri astazi, in acesta Pianista, care a scandalizat lumea cu pornografia, nu stiu daca intilnim de mai mult de doua ori cuvintul acela rusinos spus pe sleau. La Elfriede Jelinek situatiile sint aproape de nesuportat, dar nici ele nu sint pornografice, ele au o motivatie profunda, cumplita. Exista niste traume psihice si sociale care motiveaza totul.

In cit timp ati tradus Pianista?
Nu cred ca mi-a luat mai mult de sapte luni. Eu si pe Günter Grass, cu Toba de tinichea, tot in vreo sapte luni l-am tradus.

Prima editie a fost in 1993, la Kriterion, a doua in 2004, la Polirom. La prima editie a fost vreun impact in Romania?
Nimic. Nimeni n-a citit-o, nimeni n-a comentat-o. In perioada aceea, oamenii nostri erau atit de nebuni cu evenimentele, cu mineriadele, cu Piata Universitatii, cu partidele, toata lumea citea ziare, nu aveau timp de Pianista. Eu am avut deceptia asta nu doar cu Jelinek, dar si cu un roman al meu, Sapunul lui Leopold Bloom, care, desi a luat doua premii, n-a avut nici o cronica, nimeni nu l-a citit. Acum sint fericita ca la Samuel Tastet, la Editura Est, imi apare reeditarea. Va fi ca o noua aparitie.

De cind traduceti?
Prima traducere a fost una pentru sufletul meu. Eram studenta si eram indragostita de un coleg. Si el nu stia nemteste. Eu eram innebunita, pusesem mina pe Asa grait-a Zarathustra. Nu eram eu foarte prinsa de latura filozofica, insa, din punct de vedere poetic, fraza lui Nietzsche mi se parea de o poezie uluitoare. Il iubeam pe acel coleg, voiam sa comunicam si sa-i arat si lui aceste minuni pe care le descoperisem. M-am apucat sa citesc si sa traduc ca sa-l cuceresc.

L-ati cucerit?
Da, cred ca da. Dupa aceea, prima tradu-cere publicata a fost din Strindberg, a doua din Knut Hamsun. Lucram la Editura Enciclopedica si primeau si alte propuneri de tradu-cere, de la alte edituri.

Dvs. ati facut Facultatea de Litere, ati urmat germanistica. Ati avut niste ascendente in familie?
Tatal mamei mele a fost din München, era inginer si a venit in Romania inainte de Primul Razboi Mondial. Mama mamei, bunica mea, era cintareata de opereta intr-o trupa ambulanta. S-a intimplat ca acel inginer sa se indragosteasca de bunica mea. N-a mai lasat-o sa cinte, a luat-o la Pitesti, unde el construia, nu mai stiu ce, si asa s-a nascut mama mea. Dar nu s-au casatorit. Cind a inceput razboiul, el a fost rechemat in Germania. Bunica a crescut-o pe mama, care mama era blonda si cu ochii verzi. Cind eram copil, fusesem cu parintii mei in Germania. Ei erau artisti, tata violonist si mama balerina, si ma luau cu ei peste tot. Asa am vazut Germania, la trei ani. Pina la sase ani si jumatate, am locuit mai mult in Germania, atunci am invatat limba germana, am mers si la gradinita acolo. Era perioada cind Hitler luase puterea si instaurase un regim de mare austeritate, era acel Fünfjahresplan, in care se dadeau alimente pe cartele. Prin 1938, strainii trebuia sa plece din Germania, incepeau sa simta pericolul. Noi ne-am intors in Romania, gluma se ingrosa, dar nimeni nu-si dadea totusi seama ca se va ajunge la Holocaust.


- Femeile cu bratari la glezna, de la 2 Mai, din anii ’60

V-ati intors in Romania. Cum ati trecut acel „obsedant deceniu“, anii ’50, dupa ce ati terminat facultatea?
In general, am norocul sa fiu un om care se adapteaza foarte repede la orice situatie, care se bucura de viata indiferent de conditiile in care traieste. Ca studenta, nu-mi dadeam seama ca nu este normal sa fie asa. Eu nu aveam termen de comparatie, nu cunosteam lumea decit din carti. Ma gindeam la perioada pe care o traisem in Germania, cit era Hitler la putere, si nu mi se parea ceva deosebit ce se intimpla in Romania. Trecusem prin razboi traind in Romania, cind mincam carne de cal si nici piine nu se gasea, era un fel de malai. Dupa facultate, l-am cunoscut pe barbatu-meu, eram indragostiti, eram ingrozitor de saraci, dar asta nu mai conta, ne iubeam foarte tare, aveam prieteni, scriam poezie, prietenii veneau la noi, se bea vodca, se dansa. In toata saracia noi ne simteam nemaipomenit. Dupa aceea, au venit anii ’60, cind lucrurile erau ieftine si se gaseau. La Constanta erau magazine deschise non-stop. Mincam icre negre, era bine, la 2 Mai veneau straini, veneau femei frumoase, umblau cu picioarele goale, cu fuste lungi, cu bratari la glezna, cu plete. Veneau grupuri de hippy pe plaja. Pentru noi, anii ’60 au fost de o deschidere uluitoare. Nenorocirea groaznica, pentru mine cel putin, a inceput in 1971, dupa „revolutia culturala“. Eu am primit atunci un pumn in fata si m-am dezmeticit.

Cine si de ce v-a dat pumnul?
Era Centrala Editoriala, care tinea de Consiliul Culturii. Cel care conducea Centrala Editoriala era Constantin Maciuca.

Avea si un nume predestinat: Maciuca.
Da, da. Maciuca angajase niste tineri in Centrala Editoriala. Tinerii astia erau flatati sa lucreze acolo. Numai ca in iulie 1971, acei tineri au primit cite un teanc de carti de poezie si proza. Li s-au dat anumite carti, mai ales cele ale oniricilor. Eu eram printre autorii vizati, debutasem in 1968. Maciuca primise ordin sa se citeasca acele carti, sa se faca referate si sa se puna un diagnostic. Intentia partidului era sa le interzica. Dinu Flamind se numara printre tinerii de la Centrala Editoriala, dar nu avea nici un chef sa ma incondeieze. Si i s-a spus sa scrie ca volumul meu reprezinta un „erotism morbid“, ceea ce ar fi „periculos pentru tineretul nostru revolutionar“. Asa am ajuns pe o lista neagra si nu am mai avut voie sa public, nici in reviste, nici in volum, vreme de opt ani.

Am fost retrasa din biblioteci, trecuta la Fondul Secret, si din librarii, trecuta la index. Asta a fost cea mai mare drama din viata mea. Eu as fi putut atunci sa o termin definitiv cu lite-ratura. La inceput, mi s-a parut ca am primit o distinctie, fiind interzisa. M-am gindit ca daca am devenit periculoasa pentru regim inseamna ca am o greutate. Dupa vreo doi-trei ani, cind am vazut ca nu mi se ridica pedeapsa, am inceput sa ma gindesc daca am, cu adevarat, vreo valoare. Mi-am spus ca, daca as fi reprezentat un mare talent, atunci statul nu si-ar ingadui sa ma arunce la cos. Pe mine si pe alti 30 de scriitori – si ei interzisi. Inseamna ca sint fara valoare, asa gindeam in acei ani.


- Turnam in mine vodca si asta imi stimula inspiratia

Pina acolo a mers drama dvs.?
Pina acolo. Am inceput sa ma gindesc ca nu contez pentru literatura romana si ca nimeni nu are nevoie de mine. In anii aceia de interdictie, eu n-am mai putut sa scriu. M-a salvat, o sa rideti, vodca. Noi ne intilneam in continuare, mergeam la Casa Scriitorilor, la celebra doamna Miti, si beam acolo vodca.
Eu am avut un soi de neincredere cind am citit in Romania literara aceasta marturisire publica pe care ati facut-o anul acesta, la Neptun. Ati spus acolo: „am inceput sa beau ca sa scriu, turnam vodca in mine, toate balamalele existentiale crapau dracului, creierul meu devenea un mare amfiteatru“. Si mi-am zis: oare chiar asa a fost? N-am prea crezut in acest fragment.
N-am fost niciodata o alcoolica. O data sau de doua ori pe saptamina mergeam la Casa Scriitorilor si beam doua sute de grame de vodca. Acolo se bea numai vodca.

Era suficient sa ma ametesc. Sigur ca am exagerat in ce spuneam la Neptun. Am vrut sa fac impresie, de asta am zis ca „turnam in mine vodca“. Nu ajungeam sa merg pe sapte carari, dar era o ameteala care imi stimula inspiratia. Acolo, la Casa Scriitorilor, vorbeam, il injuram pe Ceausescu, nu ne era teama, desi roia de securisti, ni se cam filfiia. Iar eu, pe hirtiute, pe servetele, scriam ce-mi venea. Ma duceam acasa si le bagam intr-un dosar. Asta a fost culmea: nu le-am aruncat. In 1979, Florin Mugur imi da un telefon: „Nora, se poate, s-a deschis armonica, vi s-a ridicat pedeapsa, adu-mi un volum“. Iar eu am gasit hirtiutele acelea, aveam volumul gata facut. Asa a aparut Opinii despre durere. Cred ca e una din cele mai bune carti de poezie pe care le-am scris. Tot volumul a fost scris in transa, sub imperiul vodcii. Dar are accente clare de revolta politica.


- La meciurile de fotbal, numai acolo vibram patriotic

Si dupa aceea, dupa 1980, cum a fost viata dvs.?
A fost iarasi total insuportabil. Cenzura s-a accentuat, situatia economica era foarte grava, nu se mai gasea nimic. A fost foarte greu. Cenzura a lucrat infernal. La volumul Piata cerului, care a venit la sase ani dupa Opinii despre durere, a fost cumplit. Mi s-au scos 40 de pagini.

Nu v-a batut niciodata gindul sa plecati in Germania, satula de rautatile zilei?
Eu nu puteam pleca in Germania. Nu puteam sa ies nicicum.

N-ati vrut sa faceti cerere de emigrare in Germania, sa plecati ca azilant politic?
N-am vrut niciodata sa-mi parasesc tara.

Pe bune?
Pe bune. Jur. Nu am simtit niciodata vreun sentiment patriotic, nici cind eram copil, nici mai tirziu. Eu simteam ca sint romanca si ca-i iubesc pe romani si Romania doar la meciurile de fotbal. Numai acolo vibram eu patriotic, cind tineam cu echipa tarii mele. Dar nu m-am gindit nici o clipa ca as pleca de aici. Adevarul e ca exista ceva in Romania care imi place foarte tare, ceva ce nu gasesti in alta parte.

Ce e acest ceva care „va place foarte tare“?
Eu ii iubesc foarte tare pe oamenii nenorociti, pe oamenii care sint umiliti, pe oamenii care poate ca sint rai sau prosti, nu din vina lor, ci pentru ca au suportat niste conditii inumane. Eu am niste vecini semianalfabeti – traiesc cu ei in cartierul Titan, la o margine – care sint de o bunatate si de o generozitate extraordinare. Nu m-as muta de-acolo.

Dupa ’90, cum ati trait evenimentele?
A fost o perioada incredibila. Mi s-a parut ca s-au spart toate zagazurile, toate oprelistile. Am trait o vreme frenetica si cred ca majoritatea a avut acest sentiment. Era o bucurie total inconstienta. Noi nu ne dadeam seama cit de greu se va produce schimbarea. Eram absolut convinsa ca dupa o saptamina, doua, trei, deja o sa vedem raiul pe pamint. Eu, avind o virsta, retraiam deja copilaria mea, cu partidele istorice. Cind eram eu mica, la bunici, acolo se discuta politica, bunicul citea ziare. Bunica se recasatorise si bunicul astalalt era functionar la Casele Nationale. El cunostea o serie de domni, se intilneau o data pe saptamina, jucau poker si discutau politica. Se discuta aprins despre miscarea legionara, care era hulita, dispretuita, domnii astia erau majoritatea liberali. Mai aveam pe undeva o nostalgie dupa acele discutii si dupa atmosfera din copilaria mea. Dupa ’90, toate mi-au revenit in memorie. Ii vedeam pe Campeanu, pe Coposu, cind a mai venit si Regele am fost convinsa ca nu mai e decit un pas si vom fi din nou monarhie. Am crezut foarte tare ca se reinnoada istoria de acolo de unde a fost rupta in copilaria mea.

Nu a fost deloc asa.
Da, nu a fost deloc asa.

N-ati vrut sa faceti politica, dupa 1990?
Nu. Dar vreme de vreo patru ani nu am scris un rind si n-am facut nimic altceva decit sa citesc ziare si sa ma uit la televizor.

Acum, mai de curind, dupa 2000, ati initiat un cenaclu al Uniunii Scriitorilor, veneau multi tineri din generatia 2000. De ce sinteti cu ei, de ce ii ascultati, de ce ii cititi?
Totdeauna am fost cu valurile care se succed. Cu optzecistii am fost foarte apropiata, prietena mea cea mai buna era Mariana Marin. Iaru, Cartarescu au venit la noi in casa. Am un spirit extraordinar de tinar si sint mereu cu noii veniti. Ma regasesc mai bine, mereu, in fiecare val nou. In momentul cind valul nou s-a spart si incepe sa se retraga, dintr-o data nu ma mai intereseaza acea generatie, pentru ca nu ma mai regasesc in ea.

De ce?
Nu stiu. Simt organic cum ma innoiesc mereu. Citeodata imi dau o explicatie copilareasca. Mama avea 16 ani cind m-a facut si tata 23. Ma gindesc ca, daca ai parinti foarte tineri, trebuie sa fii si tu tinar mereu. Probabil ca e o chestie biologica.

Am aflat ca in noiembrie Nora Iuga va avea o noua carte, Fetita cu o mie de riduri, la Editura Cartea Romaneasca, editura relansata in aceasta toamna.
Da, da, eu sint aceea. Eu sint fetita cu o mie de riduri.

Cum e cartea: si proza, si poezie, si jurnal?
Este chiar asa cum ziceti. Eu nu prea mai sint in stare sa scriu un text cu o structura clasica. In volumul Lebada cu doua intrari, care a avut un destin prost, am avut cronici, dar nu nemaipomenite, toata lumea s-a speriat ca nu stie unde sa o incadreze, la poezie, la proza. Iar acum merg tot pe linia asta, ramin in siajul Lebedei cu doua intrari. Pariul meu a fost urmatorul: mi-am pus in gind sa scriu cum se gindeste, nu cum se vorbeste. Sa scriu fara o structura gramaticala, fara o logica, sint salturi uluitoare, incep o propozitiune despre un cal si termin intr-un vapor. Fluxul gindului nu este organizat, nu are cuvinte de legatura. La Neptun am spus acest lucru: noi, cind gindim, nu gindim in fraze complete, cu toate partile componente. In Fetita cu o mie de riduri am facut totusi o concesie cititorului, am inceput sa pun puncte, virgule, insa exissta si aici fracturi; altfel n-as fi eu. Cartea poate sa stea in picioare ca poem. Cei care mi-au citit-o m-au incadrat la proza. Luind-o la corectura mi-am dat seama ca poate fi citita si ca roman.


- Mi-a placut enorm sa fac dragoste

V-am citit un roman, Sexagenara si tinarul. Cit e autobiografie si cit e fictiune?
90% e autobiografie. Fictiunea nu exista decit datorita fricii mele ca persoanele reale sa nu fie recunoscute, pentru ca nu mi-ar placea sa le arunc in gura lumii. Din aceasta discretie, din aceasta grija ca ei sa nu se vada, am amestecat cite trei sau cite cinci personaje. Dar, in rest, in ce o priveste pe Anna, naratorul si personajul principal al cartii, eu sint acolo. Tot ce spun este lucru trait, nu este nici o fictiune. Dar pe Terry, care mi-a fost cea mai buna prietena, da, ei i-am combinat trasaturile. Si dupa aceea m-am speriat. In momentul in care s-a pus problema ca aceasta carte sa fie tradusa m-am speriat. Eu, vrind sa o apar pe Terry, i-am creat niste trasaturi din Herta Müller, dar nu m-am gindit nici o clipa la Herta. Terry nu este Herta, Terry e cineva din Romania. Si acum, Dumnezeule, stau si ma gindesc: daca aceasta carte ar aparea in Germania, sa nu se creada ca eu vorbesc despre Herta.

Dincolo de tensiunea care exista intre sexagenara si acel tinar, o tensiune sexuala neconsumata, dar care te tine, mai exista dimensiunea politica a omului sub vremi, a drumului Norei Iuga prin aceasta istorie.
In cartile mele exista multe nuclee de istorie. Un scriitor adevarat nu poate, chiar daca el nu vrea sa spuna acel lucru, sa nu ajunga la faptele lui. Faptele lui apar chiar daca el nu vrea. Exista si in Sapunul lui Leopold Bloom, o carte pe care am scris-o in 1987, elemente de istorie politica. Am scris acel roman convinsa fiind ca nu va aparea niciodata. Am zis: macar sa ramina in casa si poate, peste ani, va fi publicat. Eu am vrut sa las o marturie despre felul in care am trait.

Am pornit in acest interviu cu Elfriede Jelinek, sa inchidem cercul. Dvs. ati tradus-o pe Jelinek cu mare drag si cu mare pofta. Ce rol a avut sexul in viata dvs.?
Sexul in viata mea a fost una din cele mai mari bucurii pe care le-am trait vreodata. Mi-a placut enorm sa fac dragoste. Dumnezeu mi-a dat posibilitatea sa simt foarte puternic legatura sexuala, trupeasca. In acelasi timp, nu pot sa concep legatura sexuala decit daca ea este dublata de o comunicare spirituala la fel de intensa. Si acum, la virsta asta, cind sexul, evident, s-a inchis, s-a stins, el ramine in creier. Orice comunicare puternica pe care o am cu un barbat, indiferent de virsta pe care o are, eu o simt foarte intens erotic, aproape sexual.

Ce asteptari aveti mai departe?
Adevarul este ca eu sint plina cu de toate, nu prea am ce sa-mi mai doresc in plus. Sint plina de lucruri bune, mie mi se daruieste tot timpul, cu mine se intimpla ceva ce nu se intimpla cu toata lumea. Ca sa gasesti deschiderea spre o lume visata si sa ti se daruie la virsta de 70 de ani, eu cred ca nu este chiar la indemina oricui. Aveam 69 de ani cind am fost prima data in Germania, dupa copilarie, care a fost altceva.

Cum asa, de la trei ani pina la 69 de ani n-ati mai ajuns in Germania?
Nu. N-am avut voie sa ies pina in 1990. Iar dupa 1990, am ajuns in Germania la 69 de ani, dupa ce l-am cunoscut pe Ernest Wichner, care era plecat tot din Romania, director la Literaturhause din Berlin. El imi citise cartile si ii placea ceea ce scriu. Mi-a tradus niste poezii si a facut in asa fel incit am fost invitata pentru o lectura la Berlin. Dupa aceea, mi-a aranjat o bursa la Berlin in 2000, am avut citeva lecturi, nemtilor le-a placut, mi-a mai dat inca o bursa, doua, trei, patru burse din 2000 incoace. A fost ceva absolut uluitor. Am facut calatorii, am citit alaturi de Herta Müller, am avut lecturi la Frankfurt, la München, la Köln. Dumnezeule, am cunoscut succesul, m-am simtit vedeta, curtata! A fost ceva care incoltise cind aveam patru-cinci ani si care acum devenea realitate. Totdeauna, de cind stateam cu parintii mei prin hoteluri de lux, mi-am dorit o viata de aventuriera, de femeie mondena. Si acest lucru a aparut la 69 de ani. Este ceva absolut incredibil, cred ca am atins punctul maxim!


„In spatiul german se impune sa scrii cu tenta accentuat politica“

Noi, ca literatura, sintem vizibili in spatiul de limba germana?
Deloc. Absolut deloc. Aici sint de facut citeva precizari. In anii ’80, am avut in Romania un grup de scriitori de limba germana extraordinari, Aktiongruppe Banat, grup care s-a produs in paralel cu optzecistii nostri. Au fost cei mai buni poeti pe care i-a dat natio-nalitatea de limba germana din Romania. Veneau cu o retorica cu totul noua si mo-derna. Aveau acces la carti din Occident, citeau poeti americani. Se organizau in fiecare an intilniri la Sighisoara, unde discutau liber despre situatia din tara. Acolo s-au legat optzecistii nostri cu cei de la Aktiongruppe Banat, s-a creat o prietenie, care a ramas, pina cind au fost nevoiti sa plece in Germania.

Au fost niste urmari cumplite, s-a ajuns la bataia aia de la Uniunea Scriitorilor, cind i-au facut zob pe Rolf Bossert si pe Klaus Hensel. Lui Bossert i-au rupt maxilarul si a stat doua luni in spital. Herta Müller a fost anchetata tot timpul la Securitate. In Germania, Bossert s-a aruncat pe fereastra, nu se stie nici astazi de ce, unii spun ca a fost urmarit si acolo de Securitate. Tot atunci, Gerhart Csejka, care era redactor-principal la Neue Literatur, revista de literatura a nemtilor din Romania, a facut o ancheta in care a vorbit despre optzecistii nemti si opzecistii romani. Iar cei de la Aktiongruppe Banat au spus ca optzecistii romani fac o poezie exceptionala, dar au introdus o nuanta: grupul de poeti nemti face o rezistenta politica, iar romanii se multumesc cu o revolutie estetica.

Aceste afirmatii au fost publicate?
Da, au fost publicate in Neue Literatur. De aici au inceput anchetele la Securitate. Toti au fost anchetati de Securitate, unii au fost inchisi.
Ce s-a intimplat cu Aktiongruppe Banat, cind membrii ei au ajuns in Germania?
Unii s-au afirmat spectaculos. Oskar Pastior, un estet prin excelenta, a devenit parintele experimentului in Germania. Herta Müller a ajuns la cote foarte mari. Richard Wagner este si el in prima linie. Numai ca toti cei care s-au afirmat in Germania vorbesc numai despre Romania. Toate romanele lor, actiunea cartilor lor este mereu si mereu in Romania si toate au dimensiunea politica foarte pregnanta.

V-am intrebat de vizibilitatea literaturii romane in Germania. Ati spus ca ea nu exista. Cu exceptia celor din Aktiongruppe Banat, mai avem si alte nume impuse in spatiul german?
In afara de Mircea Cartarescu nu mai e nimeni. Mircea Cartarescu a avut un succes foarte mare cu Nostalgia. El a scos si un volum de poezie, care a fost primit mai cu rezerve. Gerhart Csejka, care este traducatorul lui Mircea Cartarescu in spatiul german, a venit la Goethe Institut si i s-a pus intrebarea: cum se explica faptul ca Mircea Cartarescu nu a avut acelasi succes cu cartea de poezie? Gerhard a explicat ca nemtii nu ar avea o capacitate de receptare la textul ironic. Ei nu sesizeaza ironia, au aceasta carenta. Din aceasta cauza, ei ar fi receptat poezia lui Mircea, care este profund ironica, drept prea sentimentala. Ei bine, nemtii au luat-o ca atare. Ei nu pot accepta ca un cuvint poate fi si reversul lui.

Si altii?
Nu, nimeni. Asta si pentru ca in spatiul german aproape se impune ca sa scrii romane sau poezii cu tenta accentuat politica. Si mie mi s-a intimplat acest lucru. Am dat o proba de traducere la Suhrkamp, la un roman al meu, iar redactorul a raspuns: „imi place enorm, e scris dinamic, are verva, e captivant, dar ma intereseaza aspectul politic. Exista dimensiunea politica?“. Nu stiu de ce, germanii sint foarte sensibili la ce s-a intimplat sub comunism, in Romania, iar asemenea romane nu prea sint, il avem in Elvetia pe Catalin Dorian Florescu, iar in Germania pe Carmen Francesca Banciu. Carmen Francesca Banciu e oarecum cunoscuta si nu a scos decit romane care povestesc despre victimizarea nemtilor, de tatal ei care fusese in SS, de conflictul dintre tata si copil.

Poate ca nici in Romania nu au aparut acele romane politice, despre comunism si postcomunism. Romanele politice pe care le asteapta nemtii nu le gasim nici in Romania.
Avem acele extraordinare carti de memorii din inchisori, pe care cititorul le-a supt ca un burete. Dar eu am impresia ca noi, care am trait acele vremuri, am vrea sa nu mai stim de lucrurile alea. Ma uit la tineretul asta care nu este interesat de politica. Sint unii care au inceput sa apese pe pedala revoltei sociale, dar o dimensiune politica propriu-zisa nu prea exista la noi, mai ales in rindul tinerilor. Poate e un semn de occidentalizare.

6 comentarii:

peromaneste spunea...

Nora Iuga (b. 1932)

from Only a Word That Was Asleep


The Photograph Beside The Vase With An Anemone

remain dead me of a man under a tree
waiting for a woman
books strewn haphazardly about him
-anxious houses bolted doors-
he stood beside the vase with anemone
didn’t light his cigarette
didn’t turn his head
only a word
that was asleep when I heard it
curled obediently in mw ear

how old was he in the frame
with the top part of his forehead cut off
missing an arm
startled by the flash that soon faded
there beside the vase with an anemone
a man under a tree
waiting for a woman


Night Typist

so here at last is a native country
as illegible as the signature of an illiterate
as dubious flag flutters
among the explosions of simulators
and the glad-hearted zeal of repressive armies
I remain beside the catafalque of the millennium
the ultimate success was the breeding of falsehood with
vulgarity
these two monkeys of the dead
and everything feel right into place
nothing has changed
except for the fingerprints
on the plundered throne


The Saving of Souls

prince myshkin was among those who paid their respects in
the evening
and we took up the saving of souls
there were also several youths who mocked our servile
deaths
I felt like playing the piano
like slapping memory with the pads of my fingers
they’d all gone away
with their cage and everything else
-ample minutes good for writing now-
who still expect elections
who still can deal with coups d’etat
who keeps stuffing the computer with a brain and heart
I should go to the movies
to learn to speak
I should take new photographs
week after week
a purple rain streams down the windows
like blood letting

Translated by Adam J. Sorkin and Ioana Ieronim

peromaneste spunea...

Nora Iuga


Au relanti

yes in a seductive jungle
I too would have liked to encounter the tiger
with a flower in its muzzle
yes I too would have liked
beneath the scourge of words
thoroughly confused and falsified
to find someone waving at me
from the crowd of skirts and soldiers

there are compressed spaces on maps
there are big houses with ominous windows like masks
there are old phonographs with horns that can swallow kilometers of silence
and I begin to detect violin bows cutting the way
for the minor failure that deliberately tries
to die au relanti

hey you gellu naum shouted at me you buried woman
then he shoved a handful of leaves down my throat
what a green agony just imagine
what a green agony


From Capriccios

13.

then the phone rang
a white horse appeared
and ate from my palm
my hand crossed the red sea
it reached the promised land
stone by stone my way is clear
stone by stone my flesh becomes thinner
there was a character who came out of nowhere
the very mouth of my beloved
today I crushed a hard black beetle
that looked so much
like Else Lasker-Schüler

Else Lasker-Schüler (1869-1945) German-Jewish poet, short story writer, playwright, and novelist of the early 20th Century, whose poems exploit a rich vein of fantasy and symbolism and alternate between pathos and ecstasy in their intensely personal evocation of her childhood and parents, romantic passion, art, religion, and other themes.


—translations by Adam J. Sorkin with loana leronim

peromaneste spunea...

Nora Iuga
„De cînd nu mai sînt onirică, am devenit mai normală, mai profundă şi mult mai serioasă, dar poezia mea de acum, pusă alături de cea din primele volume, cu toate cîştigurile unanim recunoscute, pare, vai, atît de obosită".
Un interviu de Andrei Bodiu





- Ce înseamnă pentru dumneavoastră onirismul?
- Pentru mine cuvîntul onirism are o încărcătură magică; deoarece el m-a făcut să intru în poezie cu ochii legaţi, el mi s-a dictat, de cele mai multe ori am sărit în poem direct din vis. Visam sintagme, versuri întregi, mă trezeam - mai aveam memoria - mi le notam şi priveam consternată cum se aşază poezia pe hîrtie parcă dictată de-o voinţă din afara mea. Atunci am descoperit că subconştientul e mai inteligent decît raţiunea... dar să lăsăm romanticăriile astea de modă veche. De fapt, la onirism m-a dus Miron Radu Paraschivescu. Prin 1966, MRP s-a înconjurat de un grup de tineri poeţi, majoritatea nedebutaţi, care habar nu aveau de onirism, făcea mai fiecare ce-i trăznea prin cap, mai ales în poezie; ceea ce ne unea era tinereţea spirituală şi nonconformismul magistratului care ne alegea după chipul şi asemănarea lui, necesitatea, chiar plăcerea de a ne deghiza şi mai ales o ardentă dorinţă de deschidere europeană. Onirismul s-a născut la noi la sfîrşitul anilor şaizeci dintr-un proces întrerupt de război şi de comunismul feroce al primei perioade, fără ca să se fi consumat în timpul lui propriu; e vorba de avangarda românească - auzisem de Gherasim Luca, de Paul Păun, de Stephan Roll, de Tonegaru, de Gellu Naum şi Virgil Teodorescu, pe unii îi citeam chiar pe sub mînă; deşi nu scriam ca ei, în linii mari, gîndeam ca ei. Simţeam că acest proces cerea imperios o continuare, trebuia să-şi ducă existenţa pînă la capăt ca orice organism viu. Şi mai era ceva; noi, poeţii care am optat atunci pentru onirism: Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu, Valeriu Oişteanu, Angela Croitoru, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, George Almosnino, Mihai Teclu, Nora Iuga, credeam că răul se poate anihila neraportîndu-ne la el, credeam că nici nu merită să vorbeşti despre el, că e de ajuns să nu-l numeşti ca el să dispară, vezi, din nou un fel de gîndire magică ne făcea să evadăm într-o lume total apolitică, culmea, de fapt, în scopuri politice, acestea existau, fără îndoială, în noi, dar nu ni le declaram în poezie.
- Cum priviţi perioada onirică a creaţiei dumneavoastră?
- Cu enormă nostalgie. Cred că atunci am fost cea mai autentică, cea mai pură, cea mai originală, cea mai eu însămi, în ciuda măştilor sau tocmai de aceea. Iubesc poezia mea de început pentru că ea îmi permitea să-mi descarc nebunia din plin. Unii critici şi chiar confraţi privesc acum acea perioadă a poeziei mele ca pe un joc gratuit sau ca pe o forţare de notă din dorinţa de a şoca. Domnul Sîntimbreanu, pe cînd era director la Albatros, prin 1976, mi-a spus în faţă: Poezia ta e contrafăcută, tu nu eşti în realitate aşa de nebună cum te arăţi în poezie. De cînd nu mai sînt onirică, am devenit mai normală, mai profundă şi mult mai serioasă, dar poezia mea de acum, pusă alături de cea din primele volume, cu toate cîştigurile unanim recunoscute, pare, vai, atît de obosită.
- Amintiţi-vă o întîmplare din anii formării dumneavoastră.
- Au fost multe întîmplări. Îmi amintesc că prima dată cînd m-am dus cu poezii la Gazeta literară, era prin 1965, Nichita Stănescu m-a întrebat de ce nu încerc să scriu ca poetesele afirmate deja în acea perioadă: Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea. Remarca lui Nichita m-a deconcertat, nu mă aşteptam ca el să gîndească aşa. Probabil că şi marile spirite gafează uneori. Dar fiindcă tot e vorba de întîmplare, nu pot să nu amintesc aici extravaganţele copilăreşti, dacă vreţi, ale oniricilor. Noi socoteam cenaclul un adevărat spectacol, eram actori, simţeam pînă şi nevoia costumului. Cînd am citit prima dată în sala oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, acolo se ţinea cenaclul, am împrumutat o blană de la o prietenă. Cînd a citit Vintilă Ivănceanu Cinste specială a venit cu joben şi mănuşi glaceé.
- Ce v-a îndepărtat de onirism?
- În 1971, odată cu revoluţia culturală şi, mai ales, cu moartea mentorului nostru MRP, Cenaclul Uniunii Scriitorilor „Nicolae Labiş", practic o şcoală unde se năştea o nouă gîndire, un nou stil, a fost desfiinţat. Unii, cei mai mulţi, au plecat în străinătate; ni s-a luat astfel posibilitatea unui contact permanent, devenisem indezirabili. Pentru că se pare că ameninţam cu poezia noastră cosmopolită, uşor machiată, uşor frivolă, păşunismul autohton, am fost pedepsiţi. Unora dintre noi - Turcea, Mazilescu, Almosnino, Nora Iuga - ni s-a luat dreptul de a publica vreme de şapte ani măcar un rînd în reviste literare sau în cărţi. Cum s-ar zice, gruparea a devenit conspirativă, a intrat în ilegalitate. Pe urmă a venit, dacă vreţi, o reformă a onirismului datorată lui Dumitru Ţepeneag, care a devenit şi teoreticianul grupului. La Virgil Tănase acasă se înjghebase şi un cenaclu clandestin, unde se adunau mulţi scriitori tineri care mai sperau într-o resurecţie. Mărturisesc că eu m-am retras, nu din teamă, nu din risc, ci pentru că îmi dădeam seama că entuziasmul acela de început în care noi toţi descopeream aproape pe cont propriu onirismul, atît de gratuit, atît de boem, se pierduse. Mă deranja să scriu pînă şi poezie după program.
- Care credeţi că este locul dumneavoastră, prin afinităţi şi delimitări, în literatura română?
- Cu mine e o situaţie specială, ca poet nu mă includ în generaţia mea de vîrstă. Am debutat tîrziu, pe la 37 de ani, alături de poeţi cu zece ani mai tineri decît mine, mă gîndesc la Virgil Mazilescu, la Vintilă Ivănceanu, la Ileana Mălăncioiu, la Angela Marinescu, la Vasile Vlad, la Marius Robescu, la Mircea Ciobanu. Prin spirit şi prin retorica poetică pe care o abordez mă simt mult mai aproape de aceştia. În acelaşi timp poezia mea are o extremă elasticitate. Pot la fel de bine să stau în bancă lîngă Gellu Naum sau lîngă Daniel Bănulescu. Mă întreb pînă cînd am să mai duc în mine miracolul de a putea să-mi primenesc poezia.
- Cînd începe, după dumneavoastră, literatura română contemporană?
- Din momentul în care am simţit să poezia începe să se mişte, să gîndească şi să vorbească întocmai ca mine şi ca vecinul meu. Cred că de la Bacovia, mai ales cel din Cu voi şi din Stanţe burgheze. Tot ce a fost înainte de Bacovia vorbeşte parcă altă limbă, pare atît de inactual, atît de nenatural. Îmi pare rău că n-am să mai fiu atunci cînd un alt poet, întrebat cînd începe pentru dumneavoastră literatura romînă contemporană, ar răspunde, cu Nora Iuga.
- Ca excelent cunoscător al literaturii noastre şi a celei germane, încercaţi o apropiere între poezia optzeciştilor şi Aktionsgruppe Banat?
- Mă flataţi, nu sînt un excelent cunoscător în nici un domeniu, cu atît mai puţin în poezie, care e necuprinsă. Cu poeţii optzecişti şi cu poeţii nemţi din aceeaşi perioadă am fost prietenă; am visat împreună, am înjurat împreună, am băut împreună. Primul meu contact cu ei a fost întîlnirea cu poezia Annemonei Latzina, remarcabila lor precursoare, care m-a tulburat prin noutatea şi curajul discursului ei. Pe mulţi din Aktionsgruppe Banat i-am tradus. Şi unii şi alţii simţeau nevoia să schimbe ceva. Realitatea stătea într-o rînă ca un scaun cu trei picioare, era nevoie de normalitate. Nemţii, printre care îi numesc pe Franz Hodjak, Werner Söllner, Rolf Bossert, Richard Wagner, William Totok, Franz Lippet, au spart nu numai tiparele poeziei germane autohtone de pînă la ei, dar au afirmat o nouă gîndire şi mai ales o nouă sensibilitate. S-au eliberat de complexe. Nu pot să nu amintesc aici de Peter Motzan şi Gerhardt Csejka, excelenţi critici şi teoreticieni ai grupului. Ce au în comun nemţii cu optzeciştii români este o fugă declarată de poezie, ei au fost primii care şi-au numit poeziile texte. Aşa a pătruns realitatea gros în literatură, a pătruns rostirea brutală, gestul scandalos, scîrba, greaţa şi, mai ales, revolta în poezie. Românii erau mai rafinaţi, retorica lor mai subtilă, ei foloseau ironia, nemţii numeau lucrurile mai direct, mai dur. La o anchetă a revistei germane Neue Literatur, au răspuns poeţii optzecişti români şi germani, printre ei mi-i amintesc pe Ion Bogdan Lefter, pe Mariana Marin, pe Mircea Cărtărescu, pe Iaru, parcă şi pe Stratan, dintre nemţi pe Bossert, pe Hodjak, pe Richard Wagner - din acel dialog s-a desprins o idee care defineşte, după părerea mea, destul de exact principala deosebire dintre poezia optzeciştilor şi cea a confraţilor lor germani - primii îşi luaseră ca ţel atacarea şi schimbarea vechilor retorici poetice prin instaurarea textului, pe cîtă vreme nemţii ţinteau mai departe, ei atacau chiar ordinea statală - atît cît se putea - anticipînd schimbarea acesteia. Şi unii şi alţii au simţit destul pe propria lor piele vigilenţa securităţii. Nu pot să nu amintesc aici rolul important pe care l-a jucat Festivalul de poezie de la Sighişoara în acea superbă solidaritate dintre poeţii români şi germani. Acolo se discuta liber, se citeau texte incendiare, deşi în sală existau mereu ochi pînditori. Poeţii germani din România au fost un ferment pentru poezia noastră, cred că nu greşesc prea mult dacă afirm că un anumit ecou se mai distinge şi în poezia nouăzeciştilor.
- Ce credeţi despre literatura tinerilor?
- Ce cred despre literatura tinerilor. Îmi place. E stridentă, e derutantă, e nonşalantă. E poate prea lipsită de complexe, riscă să nu mai aibe nimic enigmatic. Cînd citesc după un text nouăzecist unul aparţinînd generaţiilor anterioare e ca şi cum aş trece de la un film color la unul alb-negru. Şi totuşi sînt filme pe care nu le poţi vedea decît alb-negru; nu cred că mi-ar plăcea un Kafka color. Nouăzeciştii sînt excesivi, zgîlţîie, biciuiesc. În faţa lor nu ai decît două alternative, ori să fii masochist şi să-i iubeşti, ori să fugi de ei.

peromaneste spunea...

Michael Haneke a ecranizat cartea "Pianista", cu succes critic la varf (Cannes), in filmul "Piano Teacher".


Iata un comentariu cu schepsis:



Dietmar Fritze (Germany)
Elfriede Jelinek was occupied e.g. with Condoleezza Rice. The present American Foreign Minister in her Denver-childhood was pushed by her parents exactly the same way into the role of a classical Pianist, as Elfriede Jelinek in Vienna had to experience this sort of oppression at her own body. In her novel "The Piano Player" the winner of the Nobel-prize (Literature) brings up for discussion in a satirical, sarcastic, cynical, yes shameless way, which sort of soul-destructive dominance mothers in their four domestic walls can unfold, if they are out-pushed from the public job-career-life (still generally the superiority is the male preference). The mother of Elfiede Jelinek after 1945 led negotiations on reparation payments at Austria with Russia - until male persons (leaving the prisoner-of-war-camps, returned, recovered) pushed away female persons from political functions and other jobs. Jelinek converts those experiences in her novel, filled up with certain autobiographic patterns, and there are parallels to the American Condoleezza Rice (by the way "Condi" learned Russian to be able to participate effectively at disarmament negotiations between the USA and the Soviet Union ). A stylish seeker of word-using Elfriede Jelinek chose the form of the ice-cold satire, maybe the best way, to reach the necessary distance against things, which have hurt a person very deeply. Franz Kafka by the way wrote probably less based in depression and despair than acting out of a control room of a tremendously biting Jewish humor: The ability to understand this sort of language-use was lost nearly completely after the extinction of the Jewish culture under the Nazi rule in the German-speaking countries . Jelinek therefore assumes, she is understood really correctly neither by the enthusiastic praising price lenders nor by rageful-hateful raving province journalists. Perhaps by Condoleezza Rice, if she had enough time to analyse such novels - and movie-scripts. Madeleine Albright, the Prague fled Rice- and Colin Powell-predecessor in the minister-office of foreign affairs, she is friendly with Condoleezza Rice; the two women noticed the structural comparability of their trauma: Albright, threatened with death by the Nazis and later on bored by the communists, Rice, colored, threatened by the race hatred in the Ku-klux-klan-environment of the 1960-years in the US Southern States. Elfriede Jelinek felt threatened by her prevail-addicted mother. The education-atmosphere at home had been formed by the typical middle-class-aim, to climb up the social ledder, in order to "make things better". Mother Jelinek (and the Rice-parents) focused the education-energy on the only child (a procession not divided, because there are existing no brothers and sisters). Condoleezza Rice became not a pianist (the at-first-wish of her parents and herself) but a Foreign Minister with energy-loaded rage on woman-despising Islamic states, unmarried and equally irreconcilably bitingly as the Austrian writer. Jelinek already for a long time didn't practice on her costly Steinway piano, but she became a language-composing Nobel-prize-winner - vulnerable, fighting against a disputable group of austrian politicians, but retired, fearfully withdrawn living, nevertheless relatively consolidated by a husband and by her special sort of biting humor. Condoleezza Rice, sometimes nicknamed as the US-American "war princess" or "Terminatrix", maybe the world shoud hope, that a little bit more of austrian humor and ability to see things ironically will find a way into Condi's strategy. Based on such comparisons and knowledge backgrounds about curriculi vitae, opposing the education-atmospheres of these women, you maybe understand the "Piano Player" in a more sophisticated way ...

peromaneste spunea...

Azi am sugrumat o pasare verde


ascetul lepros pe un drum in Italia
ochiul lui taie piatra de sare
ce mica e comoara marelui ademenitor
ce mica rugaciunea instinctului

azi am sugrumat o pasare verde
azi unghia mea a primit o noita
trec lune lungi cu salamandre in lacrimi

dar lasati odata
zgarda de noapte
e doar un copil care canta


din când în când era marţi
din volumul "Spitalul manechinelor"

cum poţi să mai exişti
când ţi se taie raiul în două
şi malurile lui stau faţă-n faţă
ca nişte armate duşmane
vreau să scriu acum
cât creierul sângerează
pixul acesta este egalul lui dumnezeu
nu vreau să aştept să se aşeze drojdia
nu vreau să aştept să mă ridic deasupra
să ating distanţa regulamentară
de unde se văd mai clar
dezastrul şi rămăşiţele lui
iată sunt o cutie nenorocită de carton
din care s-au scos pantofii
şi i s-a pus capacul la loc
vine de undeva un necunoscut
vrea să-mi vândă cuţitele la preţ redus
eu îmi pipăi carotida şi simt
o irezistibilă atracţie
o fată chiar o fată era
arătarea aceea albă
o ectoplasmă care vorbea la telefon
pe urmă izbitura zilei în faţă
când telefonul dispărea
cu numere cu tot
şi s-ascundea într-o pădure
printre ciupercile roşii
ca nişte semnale de alarmă
mi s-a sfâşiat realitatea
de sub ea iese o faţă de cal
care aleargă singur şi fără jocheu
continuându-şi cursa până la capăt
să fii conştiincios
să-ţi neglijezi până şi durerea
ca să-ţi îndeplineşti obligaţiile
din când în când era marţi
din când în când era miercuri
atunci se ridica mercurul în termometru
aş fi vrut să fac o perversitate
să-mi deşert cuvintele
în urechea unui bărbat
până la orgasm
dar tot ce fusese posibil
e acum o mare pată arsă
rămasă pe faţa de pernă
după ce ai adormit cu ţigara aprinsă
dacă rămân singură
ca pisica aceea care-şi pierde sângele
printre copaci nevăzută de nimeni
am avantajul unei umilinţe distinse
un geam spart pe care cineva
a lipit un pergament
iată fumez fumez ca o nebună
mi-am regăsit riscurile
sunt mai tânără decât o nuia de salcie
în duminica floriilor
văd adevărul văd vaza de sticlă
în care apa a secat
ar trebui să-mi fardez
pleoapele obrajii
o pungă încreţită pe fundul căreia
au rămas dâre de boia
ar trebui să mă întâlnesc
cu nişte domni bătrâni
să-mi trec setea
prin vara lor secetoasă
vin umbrele ca nişte cămăşi
străine de noapte
vin umbrele ca nişte trenuri negre
în dreapta şi-n stânga terasamentului
morţi tineri nepăsarea lor pură
ştergând orice promisiune
acum când nu mai există alternativă
când inelul şi-a pierdut piatra
nu mai apelez la nici o carte de poezie
nu mă mai tentează nici măcar
furtul unui vers
asta-i trufia mea
cu ea mă acopăr
sub stâlpul de beton
ţeapăn şi rece
prin care trece curentul
fără să-l atingă



Felinarele felinarele

ce iarna tacuta
si ce voluptoasa singuratatea acestui suflet
- felinarele felinarele -
cu lacrima inghetata pe sticla
as vrea sa alerg
pana la strada cu numele meu
sa-i sparg caldaramul
si sa dezgrop un copil
pentru ca e iarna
si copacii ridica-n picioare
atatea schelete

Anonim spunea...

hi, new to the site, thanks.