"Literatura creste si infloreste din criza"

Din ZIUA - CULTURA - Joi, 29 septembrie 2005, iata un interviu al Iolandei Malmen cu scriitorul israelian Haim Be'er

Nu stiam nimic despre Haim Be'er pana in acest sfarsit de septembrie, la Neptun, la Festivalul "Zile si nopti de literatura". Despre cartile lui mi-a vorbit cu multa insufletire, in cunostinta de cauza, Riri Silvya Manor, despre faptul ca este unul dintre cei mai buni prozatori din Israel, detinatorul multor premii literare, tradus in cateva limbi de circulatie si promitand ca va milita in cel mai scurt timp posibil pentru traducerea lui in romaneste.

Dincolo de asta, intalnirea cu Haim Be'er, atat la Neptun, cat si la Bucuresti, a fost un lucru pe care, ca scriitori, nu-l traim in fiecare zi. Insotit obsesiv de cutremuratoare imagini ale unui razboi de care s-a dezis in timp, prozatorul s-a hotarat de foarte tanar sa-si schimbe radical modul de a privi lumea inconjuratoare, facand din propria literatura o confesiune tulburatoare. Din clipa in care a vazut cum dintr-un om, in cateva fractiuni de secunda, ramane numai o mana ciuntita, si-a dat seama ca numai scrisul il poate mantui de infricosatorul spectru al zadarniciei.





Haim Be'er, ati venit la Neptun alaturi de alti cativa scriitori israelieni, pentru a participa la Festivalul "Zile si nopti de literatura". In Romania nu v-a fost tradusa pana acum nici o carte, dar stiu acum despre dumneavoastra, ca va numarati printre prozatorii de prima importanta ai Israelului.

Intalnirea mea cu Romania este de fapt o intalnire cu radacinile european-rasaritene ale familiei mele. Tatal meu a venit din Ucraina in Israel, ca fiu al unei familii de hasidici. Din punctul meu de vedere, baza miscarii hasidice este aici, in Carpati, in Romania. De aceea, zilele acestea, in Romania, am avut o senzatie de familie, de camin, am trait sentimentul ca nu sunt cu mama si cu tata, dar sunt cu verii si verisoarele mele. Eu sper ca romanii vor putea sa ma citeasca si, pe de alta parte, mi-as dori tare mult sa cunosc cat mai bine lumea literara de aici, o societate care se gaseste intr-un clocot de schimbari: tensiunile dintre religiosi si nereligiosi, dintre nationalism si internationalism, tot capitalismul fata de grija sociala, cum sa va masurati cu trecutul despre care nu intotdeauna sunteti mandri. Toate aceste lucruri sunt foarte cunoscute. Eu am venit aici de parca as fi intrat in visul unui alt om.

De ce se scrie in Israel o proza foarte de buna? Experientele limita duc la asta?

Eu sunt profesor de literatura la Universitate...

Sper sa nu aveti rigiditati profesorale si opinii de universitar intransigent.

Sunt numai de 4 ani in profesie, dupa ce am lucrat ca jurnalist. De aceea sunt in toate lumile.

Literatura creste si infloreste din criza. Criza dintre nou si vechi. Ea creste dintr-o fisura intre credintele vechi si cele noi, ea creste cand devine clar ca politicienii, carturarii, filozofii, absolut toti au dat faliment. Atunci creste literatura. Acolo devine clar ca omul sarman, neluat in seama de nimeni, stie mai mult decat toti invatatii. In Biblie, asta se numeste "inteligenta sarmanului". Scriitorul este inteligentul sarman care are raspunsuri, cel putin partial, la aceasta criza.

Nu v-am citit decat un fragment de proza, in catalogul festivalului, dar mi-a placut foarte mult. Puteti sa vorbiti, sa definiti literatura pe care o scrieti?

As spune ca scrisul meu este un amestec intre ironie si empatie, intre cinstea cu care-i spui cuiva in fata adevarul, dar si dragoste. Vin dintr-o familie care a trait intr-un mod foarte interesant criza dintre credinta si ateism, dintre, as spune, lumea evreiasca, cu toate implicatiile acestui cuvant, si dorinta, pasiunea de a fi o parte din Apus si din Europa. Familia mamei mele a trait in Israel de 200 de ani, ceea ce este foarte, foarte rar! Nu sunt nici macar 200 de familii care sa aiba o asemenea vechime. Sunt oameni foarte religiosi, care au trait in "Tara sfanta" intr-o asteptare necontenita, crezand ca Mesia evreilor o sa vina odata si odata. De aceea au locuit in Ierusalim, pe Muntele Sfant, in credinta ca intr-o buna zi Dumnezeu o sa coboare din nou si o sa aduca iarasi Templul din ceruri pe pamant, in contrast total cu nationalistii religiosi noi de astazi, care cred ca oamenii trebuie sa darame Moscheea care exista acuma pe acest munte si sa construiasca ceva din nou.

Lumea mea, viata mea e un amestec de ultrareligiozitate ortodoxa, izvorul ei fiind din Satu Mare si Sighetul Marmatiei, Prejbur, Bratislava. Toata aceasta miscare ultrareligioasa apare din locurile astea, din Romania, si eu am crescut in toata aceasta amestecatura, toti prietenii mei sunt astazi colonistii din teritoriile ocupate.

Cum v-ati adaptat lumii violente in care traiti?

Am trait toata viata intr-un fel de razvratire linistita: sunt intr-un conflict linistit cu toata atmosfera in care am fost educat. M-am razvratit, dar acum traiesc un fel de resemnare.

Sunteti prozator, un prozator important. Ati scris si poezie?

Am inceput prin a scrie poezie, dar forma cantecelor, carapacea lor n-a putut sa cuprinda caracterul epic al scrisului meu. Dupa o perioada lunga de tacere, timp in care nu-mi gasisem defel drumul, am participat la razboiul de Iom Kippur din 1973, timp de o jumatate de an, departe de casa. Am fost gropar, asta era insarcinarea mea. Nu al soldatilor nostri, ci al soldatilor dusmanului.

Ati transpus literar aceasta teribila experienta?

Atmosfera razboiului mi-a produs un soc. Fata de ceea ce traisem pana atunci, acest lucru terifiant m-a marcat puternic. Eram un tanar fin, obisnuit cu cartile, nonviolent. Deodata, mirosuri si mirosuri si mirosuri! Deodata, cadavrele pe care trebuia sa le ingrop. Toate cartile mele au crescut din socul asta. Am fost in Africa, in Egipt, dincolo de Canalul de Suez si am calatorit intr-un jeep si in fata mea era o cisterna plina cu petrol. Un avion al egiptenilor a mitraliat cisterna, care a explodat si noi am trecut pe langa moarte, as spune, la un milimetru. Am alergat sa cautam soferul cisternei, dar i-am gasit numai o mana. Mana singura pe care am gasit-o in acel terifiant episod este de atunci mana cu care scriu toate cartile. Mana care ramasese din acel egiptean. Toate cartile, inclusiv "Timpul privighetorii", au fost scrise cu aceasta mana ramasa in praful drumului.

Cum ati rezistat, totusi, in viscerele unei asemenea experiente?

Cand m-am intors de-acolo, luni de zile n-am putut sa-mi imbratisez copii, n-am putut sa-mi ating sotia. Tot timpul, noaptea, in vis, revenea mirosul si mirosul si mirosul.

Asta v-a transformat intr-un veritabil pacifist?

Nu pacifist, ci pacifist-extremist, daca pot spune asa. Am inceput sa caut orice drum care sa micsoreze posibilitatile unui razboi.

Numai experientele-limita pot fi convertite in mare literatura?

Nu. Dar, la mine, locul in care am fost a sporit atractia spre literatura, in mod incapatanat si constant.

Erati uimit ca ati intrat in acest razboi?

Am intrat in razboi (in limbaj jurnalistic) crezand ca se poate schimba ceva si am iesit din jurnalistica dupa 10 ani. Cand mi-am dat seama ca nu poate influenta, am devenit editor la o editura importanta.

Il cunoasteti bine pe Amos Oz?

Ne-am nascut in acelasi cartier, am scris in acelasi jurnal si acum predam amandoi la aceeasi Universitate: Ben Gurion.

Haim Be'er, exista un canon prezent in toata literatura lumii?

Ceeea ce am facut eu a fost sa povestesc lumea concreta, printr-un singur om, nu dinafara, ci prin prisma experientei proprii, personale. Romanele mele au ca element central autobiografia visului. Nu ceea ce era de-a dreptul, ci ceea ce putea sa fie. Ultima carte pe care am scris-o, "Sfori" (in ebraica veche, unul din intelesuri este: durere), l-a facut pe Amos Oz sa scrie un roman despre dragoste si intuneric. Amos Oz a spus asta la un congres foarte mare al psihiatrilor si psihologilor, la Haifa, pe tema familiei. Acolo a afirmat ca romanul meu a fost pentru el o trambulina: a sarit in apa mea si a scris, prin viata mea, povestea lui. Suntem prieteni apropiati. Intre noi sunt relatii foarte bune.

Nu stiu de alt canon, stiu de canonul meu, care se traduce asa: "povestirea vietii concrete".

Ce inseamna pentru scriitorul Haim Be'er, in acest septembrie 2005, statiunea Neptun?

Raman cu o buna impresie despre lucrurile la care nu ma asteptam dinainte, neprevazute. Sunt insa profund dezamagit de Mario Vargas Llosa.

Inainte de-a fi un mare scriitor, Llosa este om, un om care poate si dezamagi.

Nevorbind despre literatura lui, repet, Mario Vargas Llosa m-a dezamagit.

Interesant la aceasta intalnire de la Neptun n-a fost ceea ce s-a petrecut in sala, ci in culise: in autobuz, la masa, la cafea. In aramaica, limba in care a vorbit Iisus, exista un proverb: "Baza pamantului este a doua baza", adica intalnesti oameni din Irlanda, America, Romania, Finlanda si, in fond, toti se ocupa cu acelasi lucru care m-a emotionat: literatura. O poeta din Finlanda, ati ascultat-o, descrie un copil care se trezeste noaptea, ajunge in camera parintilor si ii vede facand dragoste. Cam asa cum Adam si Eva au mancat marul in Paradis. Nimic nu a mai fost ca inainte pentru copil, din acea noapte. Toata lumea lui interioara s-a schimbat. Iata un exemplu ca literatura este un instrument care strabate granitele, cu toate ca ea este arta cea mai grea, fiind foarte legata de memoria istorica si de limba, de civilizatii si de culturi indepartate. Cand aud muzica sau vad o pictura, imi intra ca o infuzie in sange. In literatura exista bariera limbii, asa cum o simtim noi acum, de exemplu, vorbind in ebraica si in romana. Pe de alta parte, chiar fara vorbe, ne intelegem unii pe altii.



Dialog realizat de Iolanda MALAMEN