Apunake, marca inregistrata
Editura Compania a readus de curand in atentie o figura particulara a avangardei romanesti si a exilului postbelic: Grigore Cugler (1903-1972) zis "Apunake". Descendent al unei familii de oameni subtiri din Roznov, "avangardist de unul singur" in anii '20-'30 (neafiliat curentelor militante interbelice), diplomat de cariera (atasat comercial pe langa diverse ambasade), meloman pasionat si virtuoz instrumentist, casatorit cu o suedeza si exilat dupa razboi, prim-violonist la Filarmonica din Peru, personaj pitoresc si "iesit din rand", s-a remarcat mai intai prin publicarea, la inceputul anilor '30, a micro-romanului "Apunake". Utopie negativa comica si absurdista aflata in imediata descendenta a unor maestri ai genului precum Alfred Jarry, Charles Cros si (mai ales) Urmuz, scrierea cu pricina a creat o mica moda in randul tinerilor intelectuali pusi pe farse: apunakismul. Dupa 1995, Cugler a cunoscut o voga surprinzatoare, dar meritata in randul criticii noastre: non-conformistul interbelic devenit legenda a exilului a fost recuperat intrand la loc de cinste in toate antologiile de gen, in marile dictionare si, mai nou, chiar in unele manuale optionale de limba si literatura romana (la capitolul "proza avangardista"). Editia de la Compania ("Apunake si alte fenomene. Afara de unul singur") reia atat textele publicate in 1996 la Editura Cogito din Oradea, cat si "romanul" "Afara de unul singur". Descoperit abia in ultimii ani, acesta din urma a fost scris imediat dupa al doilea razboi mondial si a fost tras in 50 de exemplare pe hartie Lafuma-Gestetner. Apoi, prin expatrierea autorului amenintat cu arestarea, nu s-a mai vorbit nimic despre el in tara vreme de cinci decenii. Ar mai fi de mentionat faptul ca pe coperta celor 50 de exemplare ale editiei princeps numele autorului contine in paranteza porecla transformata in renume (Apunake) si precizarea ca volumele au fost imprimate "in tacere".
Sectiunile "Apunake si alte fenomene" si "Vi-l prezint pe teava" cuprind cea mai mare parte a literaturii publicate de Cugler Cugler in Romania si in diferite reviste din exil: "fantezia" apunakista, un numar de schite absurdiste de o verva ludica debordanta, poeme traznite in varii registre, experimente burlesti. Un text de trei pagini ("Drumul dragostei") e alcatuit exclusiv din cuvinte care incep cu litera "d" ( "Damian dispretuieste duplicitatea. Diplomat, decent, demn, directia domnisoara Dorinel"). O erata "corecteaza" greselile de tipar ale unui asa-zis poem in proza intitulat "Baobaba Visa" (ex. "in loc de: ...Manea, in spume, sugea dela calul adormit, pe care-l prajise cu ceapa batrana a leganatelor urde. I-a venit de hac pe loc! Citeste: ...Marea, in spume, fugea dela malul adormit, pe care-l vrajise cu ceata batrana a leganatelor unde. La zenit ce lac de foc!"). "Logodin" prezinta abracadabrant o logodnica pe nume Carota definita printr-o formula chimica etc., iar "Criptomestrula" dezvolta suplimentar comedia mecanica a amorului si "fenomenele" aferente. Centrele de greutate ale cartii sunt insa, evident, cele doua "microromane" deja mentionate. "Apunake" este un antibasm experimental si o naratiune suprarealista abracadabranta, "elucubranta", parodica, dar cu substrat grav. De fapt: o utopie negativa avand in centru un proiect de fabricare a "omului nou". O lume automatica, un Babel populat de "personaje" monstruoase (Regele Noada, batrinul Sport s.a.) nascute dintr-o fantezie dezlantuita. Discursurile despre cultul Fortei-Materie, despre Putere, familie, dragoste, casatorie si sport sunt intrerupte de poeme dadaiste, scheme "trifazate", caligrame umoristice s.a.m.d., totul sfarsind intr-o "apocalipsa fecala" de un grotesc irezistibil. Dincolo de simpaticele "apunakisme", autorul strecoara si o meditatie grava despre fantasmele megalomane ale speciei si despre ridicolul automatismelor acesteia. Mai intinsa ca dimensiuni si cu o structura aproximativ dramatica, alcatuita din mai multe "tablouri", "Afara de unul singur" parodiaza la fel de eficient mecanica amorului, convocand tot soiul de figuri absurde intr-un "banchet" al tuturor posibilitatilor. Anarhismul nu e, nici aici, unul inversunat, ci benign, bonom, oarecum copilaros: apunakism suta la suta, marca inregistrata.
Prefata avizata a criticului si profesorului Florin Manolescu de la Universitatea din Bochum, autor, intre altele, al impunatoarei "Enciclopedii a exilului romanesc postbelic", valideaza suplimentar (si avenit) mica opera a acestui fantezist jovial care a fost Grigore Cugler, deconstructor plin de spirit al poncifelor literaturii si al cliseelor conditiei umane.
Editura Compania a readus de curand in atentie o figura particulara a avangardei romanesti si a exilului postbelic: Grigore Cugler (1903-1972) zis "Apunake". Descendent al unei familii de oameni subtiri din Roznov, "avangardist de unul singur" in anii '20-'30 (neafiliat curentelor militante interbelice), diplomat de cariera (atasat comercial pe langa diverse ambasade), meloman pasionat si virtuoz instrumentist, casatorit cu o suedeza si exilat dupa razboi, prim-violonist la Filarmonica din Peru, personaj pitoresc si "iesit din rand", s-a remarcat mai intai prin publicarea, la inceputul anilor '30, a micro-romanului "Apunake". Utopie negativa comica si absurdista aflata in imediata descendenta a unor maestri ai genului precum Alfred Jarry, Charles Cros si (mai ales) Urmuz, scrierea cu pricina a creat o mica moda in randul tinerilor intelectuali pusi pe farse: apunakismul. Dupa 1995, Cugler a cunoscut o voga surprinzatoare, dar meritata in randul criticii noastre: non-conformistul interbelic devenit legenda a exilului a fost recuperat intrand la loc de cinste in toate antologiile de gen, in marile dictionare si, mai nou, chiar in unele manuale optionale de limba si literatura romana (la capitolul "proza avangardista"). Editia de la Compania ("Apunake si alte fenomene. Afara de unul singur") reia atat textele publicate in 1996 la Editura Cogito din Oradea, cat si "romanul" "Afara de unul singur". Descoperit abia in ultimii ani, acesta din urma a fost scris imediat dupa al doilea razboi mondial si a fost tras in 50 de exemplare pe hartie Lafuma-Gestetner. Apoi, prin expatrierea autorului amenintat cu arestarea, nu s-a mai vorbit nimic despre el in tara vreme de cinci decenii. Ar mai fi de mentionat faptul ca pe coperta celor 50 de exemplare ale editiei princeps numele autorului contine in paranteza porecla transformata in renume (Apunake) si precizarea ca volumele au fost imprimate "in tacere".
Sectiunile "Apunake si alte fenomene" si "Vi-l prezint pe teava" cuprind cea mai mare parte a literaturii publicate de Cugler Cugler in Romania si in diferite reviste din exil: "fantezia" apunakista, un numar de schite absurdiste de o verva ludica debordanta, poeme traznite in varii registre, experimente burlesti. Un text de trei pagini ("Drumul dragostei") e alcatuit exclusiv din cuvinte care incep cu litera "d" ( "Damian dispretuieste duplicitatea. Diplomat, decent, demn, directia domnisoara Dorinel"). O erata "corecteaza" greselile de tipar ale unui asa-zis poem in proza intitulat "Baobaba Visa" (ex. "in loc de: ...Manea, in spume, sugea dela calul adormit, pe care-l prajise cu ceapa batrana a leganatelor urde. I-a venit de hac pe loc! Citeste: ...Marea, in spume, fugea dela malul adormit, pe care-l vrajise cu ceata batrana a leganatelor unde. La zenit ce lac de foc!"). "Logodin" prezinta abracadabrant o logodnica pe nume Carota definita printr-o formula chimica etc., iar "Criptomestrula" dezvolta suplimentar comedia mecanica a amorului si "fenomenele" aferente. Centrele de greutate ale cartii sunt insa, evident, cele doua "microromane" deja mentionate. "Apunake" este un antibasm experimental si o naratiune suprarealista abracadabranta, "elucubranta", parodica, dar cu substrat grav. De fapt: o utopie negativa avand in centru un proiect de fabricare a "omului nou". O lume automatica, un Babel populat de "personaje" monstruoase (Regele Noada, batrinul Sport s.a.) nascute dintr-o fantezie dezlantuita. Discursurile despre cultul Fortei-Materie, despre Putere, familie, dragoste, casatorie si sport sunt intrerupte de poeme dadaiste, scheme "trifazate", caligrame umoristice s.a.m.d., totul sfarsind intr-o "apocalipsa fecala" de un grotesc irezistibil. Dincolo de simpaticele "apunakisme", autorul strecoara si o meditatie grava despre fantasmele megalomane ale speciei si despre ridicolul automatismelor acesteia. Mai intinsa ca dimensiuni si cu o structura aproximativ dramatica, alcatuita din mai multe "tablouri", "Afara de unul singur" parodiaza la fel de eficient mecanica amorului, convocand tot soiul de figuri absurde intr-un "banchet" al tuturor posibilitatilor. Anarhismul nu e, nici aici, unul inversunat, ci benign, bonom, oarecum copilaros: apunakism suta la suta, marca inregistrata.
Prefata avizata a criticului si profesorului Florin Manolescu de la Universitatea din Bochum, autor, intre altele, al impunatoarei "Enciclopedii a exilului romanesc postbelic", valideaza suplimentar (si avenit) mica opera a acestui fantezist jovial care a fost Grigore Cugler, deconstructor plin de spirit al poncifelor literaturii si al cliseelor conditiei umane.
Paul CERNAT
Rugam cititorii care pot oferi detalii despre Apunake (autorul sau cartea) s-o faca la comentarii aici sau la adresa de email peromaneste arond google punct com. Multumim si vom reveni!
3 comentarii:
Prefaţă
Din păcate, dispunem de relativ puţine informaţii despre biografia lui Grigore Cugler, identic, pentru cei care l-au cunoscut, cu unul dintre principalele sale personaje literare, Apunake. Din fericire, atîtea cîte sînt, informaţiile acestea îşi au principala sursă în chiar amintirile scriitorului. Şi dacă e vorba de amintiri, la valoarea lor autobiografică se adaugă şi plusvaloarea unor sugestii de lectură şi de editare, pe care ar fi bine să nu le uităm atunci cînd ne vom adresa operei. Iată-le, prin urmare, aşa cum ne-au fost ele transmise de Ştefan Baciu, sub titlul Apunake (autobiografie), în volumul Vi-l prezint pe Ţeavă, finanţat de poetul Nicolae Petra şi tipărit în 1975 la Madrid, pentru Editura Limite (preţul unui exemplar: 5 dolari): "... Toată încurcătura a început în ziua de 7 Aprilie 1903 (stil vechi), într-un mic sătuleţ numit Roznov, de lângă Piatra Neamţ. Atunci şi acolo s-a născut fătul Grigore, din tatăl tot Grigore şi din mama Ana, fata lui Nicolae Ţincu, poet şi scriitor, şi timp de mulţi ani redactor la "Universul".
În 1914, tânărul Grigore, având un aspect cu totul diferit decât cel din 1903, a intrat la Liceul Militar Mânăstirea Dealului, fapt care i-a făcut o plăcere ce durează încă până în ziua de azi!
În August 1916, tânărul şoim a plecat să se plimbe, în uniformă, cu chipiu nereglementar, să se plimbe în sus şi-n jos pe Valea Jiului (vezi Ecaterina Teodoroiu) timp de vreo două luni, cântând: La Arme, Trăiască Regele, Eroi au fost, Pe-al nostru Steag şi altele, şi într-o bună zi se trezi în gara Piteşti, pe care o apără cu o dârzenie inexplicabilă. În Noembrie acelaşi an a explodat o ghiulea foarte aproape de persoana lui, şi pentru că nu s-a ferit la timp i-au agăţat pe piept nişte medalii de metal şi de război.
În 1917-1918 a făcut o reuşită cură de slăbire în Moldova, după care, întorcându-se la Bucureşti, îşi dădu seama că şi cei ce rămăseseră acolo făcuseră o reuşită cură de slăbire. Coincidenţă.
Prin 1922-1923 tânărul Grigore începu să-şi spună că ar fi poate timpul să vadă puţin de Apunake, care, la acea epocă, nu avea nici cea mai mică idee de existenţa lui Grigore Cugler.
În 1925 (sau 26, cine îşi mai aduce aminte!) Apunake ieşi la iveală în editura VREMEA (Donescu) şi începu să se lege de toată lumea. Trecură anii ca proştii, după cum ar spune el însuşi, şi în 1946 Apunake ieşi din nou la iveală sub un aspect puţin diferit de cel din 1925 (sau 26, cine îşi mai aduce aminte!), în editura VATRA (Lambru), în timp ce AFARĂ-DE-UNU-SINGUR, discret, elegant, dar fără ceas la mână şi suflând în iaurt, îşi făcea apariţia pe străzile Capitalei, în formă de ediţie cu tiraj limitat, trasă la linotip Gestaetner, sub îngrijirea unui comitet compus din Domnul Florin Roiu. Pe urmă, atât Apunake cât şi AFARĂ-DE-UNU-SINGUR plecară în lumea largă, în concediu ilimitat. În timpul acelui concediu au ieşit ca din pământ o serie de schiţe, ce ar putea forma un nou volum. Acestea sunt: "Amintiri din copilărie", "... şi la lume iarăşi date", "Cine fuse şi se duse", "Prin Zăvoi", un basm în stil cotcodăcesc şi altele, după cum spui Dumneata, pe vine...
Un aspect îngrijorător al acestei situaţii este că multe din schiţele menţionate sunt însoţite de nişte desenuri în creion, cam 30 la număr, care provoacă multă nelinişte celor ce le văd. În ziua în care se va clasifica materialul pentru publicarea celor trei volume: APUNAKE, AFARĂ-DE-UNU-SINGUR şi ultimul - defect natural al hârtiei - desenurile despre care vorbesc vor putea fi strecurate din loc în loc, şi sunt convins că faptul că nu au ce căuta în acele volume va justifica pe deplin prezenţa lor. Aceasta pentru a nu se putea spune că nu am contribuit şi eu cu ceva la succesul de librărie al cărţilor mele."
Ce s-ar mai putea adăuga la această succintă, dar extrem de sugestivă autobiografie? Sub raport strict familial, faptul că Grigore Cugler a fost vărul criticului de artă Petru Comarnescu şi, pe linie paternă, nepotul Matildei Cugler-Poni, afirmată ca poetă în anturajul mai mult decît pretenţios al "Junimii" lui Titu Maiorescu. Din biografia destul de puţin cunoscută a scriitorului mai fac parte studiile muzicale supravegheate de Alfons Castaldi, George Enescu şi Mihail Jora, la Conservatorul din Bucureşti. În postura muzicianului începător, Grigore Cugler a compus cîteva lieduri şi valsuri, şi a fost distins în 1926 cu un premiu "George Enescu" la un concurs rezervat tinerelor talente. În ultimii ani au apărut date noi despre cariera diplomatului Cugler, începută în 1927, după încheierea studiilor de drept la Universitatea din Bucureşti, şi terminată în noiembrie 1947, odată cu instalarea Anei Pauker în fruntea unui nou minister de Externe, controlat în întregime de comunişti. Un detaliu: demisia pe care "neseriosul" Grigore Cugler a redactat-o cu această ocazie ne oferă o probă elocventă a caracterului său serios: "Faţă de noua orientare politică a guvernului român, care se îndepărtează de convingerile şi sentimentele mele, vă rog a-mi accepta demisia din cadrele Ministerului Afacerilor Străine."
Ca diplomat (trimis de ministerul regal al Afacerilor străine la Stockholm, Berna, Berlin, Bratislava, Copenhaga şi Oslo), Grigore Cugler a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Ulrica (în actele româneşti: Ulla Gerda Lizinca Matilda Dyrssen, de naţionalitate suedeză, fiica unui fost ataşat militar şi nepoata amiralului-comandant al Marinei Regale Suedeze), cu care s-a căsătorit în noiembrie 1937 la Bucureşti. După demisie a urmat exilul, consumat peste Ocean, în Peru, unde şi-a cîştigat existenţa ca angajat al unei societăţi comerciale (în cursul zilei) şi ca prim-violonist al Filarmonicii din Lima (în restul timpului). Aici, în Peru, l-au descoperit şi vizitat principalii agitatori şi suporteri internaţionali ai literaturii sale: Ştefan Baciu, "editorul" din Honolulu, Mircea Popescu, secretarul general al Revistei Scriitorilor Români, venit din Italia să se convingă că omul există, sau poetul Nicolae Petra, din Mexic, hotărît să-i editeze întreaga operă. Amintirile primilor doi, publicate în volumul Praful de pe tobă şi în Revista Scriitorilor Români, vorbesc despre ambianţa românească (şi apunakistă) a locuinţei din Lima, despre familie (soţia şi cele trei fetiţe), dar şi despre singurătatea scriitorului, rămas cu totul în afara mediilor literare latino-americane şi muncit de un irepresibil dor de ducă. Probabil că dacă nu s-ar fi stins din viaţă la 30 septembrie 1972, exilul peruan ar fi fost, într-adevăr, "concediul ilimitat" şi lipsit de orice elemente de spectacol (în afara celor domestice şi muzicale), despre care vine vorba în Autobiografie. În tot acest răstimp, chiar dacă nu cu totul ignorat (în 1928, Petru Comarnescu i-a "năşit" debutul în Tiparniţa literară, cîteva fragmente din "romanul" Apunake au apărut în 1933, în Vremea), pentru românii din România, scriitorul Grigore Cugler a rămas un marginal al literaturii, un simplu diletant.
Dacă ar fi să ne luăm după amintirile celor care l-au cunoscut, şi chiar după propriile mărturii, nici scriitorul Cugler nu s-ar fi purtat altfel cu restul literaturii române (inclusiv avangarda), ignorînd-o la rîndul său (pe Urmuz, de exemplu, nu l-ar fi citit). Ca diplomat în străinătate, unde şi-a petrecut o mare parte din timp, ar fi putut cunoaşte suprarealismul, cu care a fost contemporan şi din care lasă impresia că s-ar fi hrănit. Dar un semn concret că lucrul acesta s-a petrecut cu adevărat lipseşte. Oricum ar fi, dacă nu punem la socoteală un articol din 1983, în care istoricul literar Constantin Ciopraga îl consideră pe Cugler un epigon al lui Urmuz, "departe de concentrarea" acestuia, pînă în 1989 o singură dată exegeza de specialitate a luat act de existenţa sa. În 1969 (profitînd de neaşteptatul moment de "liberalizare" politică şi culturală, adică de amăgitorul pui de somn tras de nomenclatură şi de aparatul de control comunist între două mese bogate), suprarealistul Saşa Pană l-a introdus în cea dintîi antologie a avangardei literare româneşti. Pînă atunci, nici una dintre principalele noastre sinteze de istorie literară nu l-a înregistrat.
Şi nici mai tîrziu. Nici G. Călinescu în Istoria... sa de la origini şi pînă în prezent, apărută în 1941, şi nici I. Negoiţescu în Istoria literaturii române (1800-1945), scrisă în libertate, la München, şi publicată în 1991 la Bucureşti. Cum, de altfel, nici Dicţionarul Scriitorilor Români (literele A-C), îngrijit de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, şi apărut în 1995. Dacă Grigore Cugler lipseşte din calendarul ortodox al sfinţilor literari ai României de stil vechi sau "nou", el a reuşit, în schimb, să-şi consolideze micul prestigiu de "exot" generos şi amabil în mediile la fel de exotice ale altor lipsiţi de adăpost (cultural, social sau politic). Într-un scurt articol comemorativ ("Apunake in the concentration camp"), obţinut tot de poetul Ştefan Baciu pentru revista Mele (martie 1974), prozatorul Paul Goma îşi aminteşte de literatura lui Cugler, citită compensator, la sfîrşitul anilor -50, şi învăţată pe dinafară de cîţiva foşti deţinuţi ai închisorilor politice din RPR, într-un sat din Bărăgan (Lăteşti), construit peste noapte în chip de domiciliu obligatoriu şi de carantină. De fapt, exilul este cel care a început să se intereseze, cu destulă insistenţă, de activitatea literară a lui Grigore Cugler, să-i acorde importanţă şi să transforme ceea ce începuse timid în Bucureştii interbelici într-o adevărată legendă: apunakismul. Începînd din 1950, schiţele şi poeziile sale publicate mai întîi în ţară au fost reluate în cele mai importante publicaţii periodice ale exilaţilor din cele două Americi sau din Europa (Exil, Înşir-te Mărgărite, Revista Scriitorilor Români, Ethos, Fiinţa românească, Destin, Mele). Lor li s-au adăugat un număr de inedite şi, mai ales, volumul Vi-l prezint pe Ţeavă, în care, intercalînd printre poemele în proză şi printre poezii cîteva din desenele stranii ale autorului (obiecte imposibile, hibrizi alcătuiţi din elemente organice şi anorganice, animale monstruoase antropomorfizate), editorul s-a străduit să respecte, măcar postum, o parte din dorinţele formulate de Grigore Cugler în Autobiografie. Un timp, departamentul românesc de la BBC a transmis la radio, din februarie 1966, o rubrică lunară intitulată "De la Apunake citire", iar în 1972 Europa Liberă a difuzat un interviu realizat de Monica Lovinescu la Paris, în 1968, şi încheiat cu lectura încă uneia din ineditele lui Cugler. După 1989, prin studiile şi articolele semnate de Mircea Popa, Barbu Brezianu, Mircea Anghelescu, Geo Şerban, Alexandru Condeescu, Nicoleta Sălcudeanu şi alţii, Grigore Cugler este redescoperit şi în România.
Din acelaşi proces relativ accelerat de recuperare postumă fac parte şi cercetările întreprinse de Aurelia Dumitraşcu în arhivele ministerului de Externe sau cele două ediţii întocmite de istoricul literar Mircea Popa la edituri din Oradea (Apunake şi alte fenomene, 1996) şi din Bucureşti (Alb şi negru, 2003). I-am dedicat şi eu un articol de prezentare generală în Enciclopedia exilului literar românesc (Bucureşti, 2003), completat cu o bibliografie şi cu o listă a textelor care i-au fost publicate în periodicele exilului. Şi mărturisesc că articolul despre Apunake a fost una dintre puţinele bucurii (nici ea deplină) pe care le-am trăit lucrînd la această carte numită de cineva, pe bună dreptate, "enciclopedia tristeţii". Desigur, forţa de atracţie pe care o exercită apunakismul are mai multe explicaţii. Dar nota sa dominantă poate fi descrisă ca un fel de a fi opus rutinei, academismului anchilozat, mentalităţii de cazarmă şi, în general, tuturor obişnuinţelor noastre pavloviene. Însă oricît ar fi ea de radicală (şi este!), opoziţia aceasta nu se exprimă în felul în care prost-crescuţii contrazic morga oamenilor serioşi sau codul manierelor elegante, şi nici nu se manifestă în stilul în care anarhiştii ar vrea să arunce în aer fundamentele tuturor aşezămintelor politice şi sociale, ca să nu mai rămînă nimic. Dimpotrivă! Disidenţa lui Apunake e o formă de voioşie stenică, alimentată (ca în cazul lui Claude Lévi-Strauss) de o inteligenţă de tip structuralist, altfel spus, de o inteligenţă înzestrată cu o enormă capacitate asociativă a celor mai diferite tipare, identificate parcă în joacă. Iar efectul pe care îl provoacă această disidenţă este, de cele mai multe ori, rîsul, mai precis, un rîs de matur căruia nu-i este ruşine să se copilărească. De aceea (şi păstrînd, fireşte, proporţiile), se poate spune că rezultatelor obţinute de Grigore Cugler în literatură li se potriveşte explicaţia dată de Albert Einstein în legătură cu motivul principal pentru care ar fi reuşit să formuleze teoria relativităţii: s-a ocupat la maturitate de o problemă (legătura dintre spaţiu şi timp) pe care de obicei şi-o pun şi încearcă s-o rezolve copiii. (În paranteză fie spus, "norocul" lui Einstein a fost că şi-a recunoscut de bunăvoie "datoria" faţă de copilărie şi copii. În cazul lui Alfred Jarry, scriitor pe care Cugler se pare că l-a citit, s-au găsit comentatori literari care să-i reproşeze această "datorie"!).
Dar, de fapt, cum funcţionează apunakismul? Un bun exemplu de structuralism comic şi copilăresc, definitoriu pentru literatura lui Grigore Cugler, îl reprezintă chiar textul Apunake, din culegerea intitulată Apunake şi alte fenomene. Schema acestei naraţiuni poate fi regăsită în intriga şi în rezervorul de teme şi de motive proprii vechiului roman grecesc de aventuri erotice şi piratereşti. Pentru că s-a despărţit de soţia sa, Kematta, care, supărată, l-a părăsit, Apunake porneşte în căutarea ei şi trece printr-o serie de aventuri neobişnuite. Numai că aventurile din Apunake nu se mai desfăşoară conform regulilor romanului tradiţional, şi nici episoadele ca atare nu mai au profilul obişnuit. În versiunea pe care ne-o oferă Cugler, obişnuita succesiune temporală, împreună cu sensul unic al relaţiilor de determinare cauzală cedează locul unei logici a visului, a subconştientului sau a hazardului, ca în literatura sau ca în pictura suprarealistă, dar în regim comic, ca într-o parodie în care majoritatea termenilor de referinţă au fost, cu grijă, deformaţi. Astfel, cu toate că se deplasează în spaţiu, Apunake ajunge de fiecare dată "în ziua de 1 iulie" în cîteva staţiuni diferite ale itinerariului său, şi modul în care funcţionează acest calendar numai în aparenţă absurd anticipează bătaia de pendul din Cîntăreaţa cheală, adică din piesa prin care Eugen Ionescu a reuşit să pună sub semnul întrebării unitatea de timp, de spaţiu şi de acţiune din teatrul "obişnuit". Mai departe, în mijlocul unei păduri, un fel de vrăjitor al locului, cu un nume simbolic, Sportul, îl transformă pe Apunake într-o minge de cauciuc ("tehnologia" acestei insolite metamorfoze ne este descrisă cu minuţiozitate), după ce i-a dat posibilitatea de a asista la "umflarea cu aer a unei femei bătrîne care dorea să devină campioana zborului liber".
După cum se vede, nu lipsesc din acest periplu nici momentele de utopie tehnicistă, tratate însă în manieră patafizică, după reţeta furnizată de "romanul neoştiinţific" al doctorului Faustroll şi ignorată sau nu ("cine îşi mai aduce aminte!") de Grigore Cugler. Iar la sfîrşitul "călătoriei" nu vom mai avea de-a face cu regăsirea providenţială a despărţiţilor, conform tiparului obişnuit, ci cu un eveniment spectaculos, care aminteşte de povestirea Un om mare, publicată de Mircea Eliade în 1948, în cea dintîi revistă literară a exilaţilor români, Luceafărul: ieşită ca Venus din mare, Kematta dă naştere unui copil care creşte într-un ritm incredibil (doi metri, la două minute de la naştere; 8,10 metri, cînd începe să sugă; 25,18 metri, cînd a terminat de supt; 106 metri, cînd se ridică în picioare, moment în care, "deschizînd larg poarta rectală, lăsă să cadă asupra asistenţei un rîu de lavă puturoasă şi verzuie"). Ce sfidare pentru aşteptările noastre de lectură dresate şi cuminţite la şcoala veche a basmelor populare sau a romanelor cu happy end!
Acelaşi comic structuralist în schiţa intitulată Match nul, în care înregistrăm, mai întîi surprinşi, apoi amuzaţi, deformarea parodică a structurilor pe care se întemeiază desfăşurarea unui meci de box. Şi asta pentru că, în loc de doi competitori, în ring urcă patru, în loc de trei minute, o repriză poate dura trei zile, arbitrul este un haiduc care ar vrea să ţină o conferinţă, iar repriza a patra se desfăşoară "într-o atmosferă de perfectă cordialitate", adică pe dos. Ca de obicei la Grigore Cugler, şi indiferent dacă este vorba de un fragment sau de un întreg text, descifrarea adecvată a acestei schiţe nu se poate realiza în afara cunoaşterii regulamentului care stă la baza desfăşurării unui meci de box... euclidian. Ceva mai complicat procedează scriitorul cînd pătrunde în bucătărie. De data aceasta, tiparul serios al tradiţionalei noastre Cărţi de bucate este condimentat comic şi ambiguizat, adică deformat şi combinat cu un amestec de ingrediente noi, provenite din zona literaturii erotice. În felul acesta se obţine o nouă Carte de bucate, cu reţete de felul celor publicate mai întîi în 1952 la Rio de Janeiro, în revista Înşir'te Mărgărite (printre ele, Sâni umpluţi, Momiţe parizian, Roşcove în foi de viţă), şi reluate în cea mai mare parte, în 1970, la Roma, în Revista Scriitorilor Români (Limbă à la Princesse, Colţunaşi cu Şteregoaie, Curcanul cu Surdină, Costiţe Sultanine, Ţipar cu Mătănii). Dar iată cum se pot prepara "momiţele parizian":
"Frecăm două ouă, unul de altul, fără să le spargem, şi ne uităm tot timpul la nişte momiţe puse alături, pe o farfurie. La un moment dat, momiţele încep să râdă. Atunci turnăm peste ele un sos de floare şi cântăm o romanţă cu text potrivit, aşteptând să mai vie cineva, căci acest fel trebuie mâncat în doi.
În clipa în care s-a ridicat de pe divan şi i-am văzut părul despletit căzându-i mai jos de mijloc, ca o mantie lucioasă de mătasă, sub care albeaţa trupului, dar, în fine, ce să mai vorbim, astea sunt lucruri ce trebuesc văzute, nu citite, m-am hotărât, fără a mai sta la îndoială, pentru părul scurt, încârlionţat, ce răspunde mângâierilor cu voioşie şi drăgălăşenie."
Dacă am fost atenţi de la început, secretul acestei formule de încrucişare a seriilor (sau a structurilor) ne-a fost împărtăşit de autor chiar din "introducerea" Cărţii de bucate: "Cel mai greu lucru, când scrii o carte de bucate, este să nu te îndepărtezi de subiect. În ce mă priveşte, pot afirma, fără nici un fel de exagerare că, de obicei, am mai multă trecere la femeile cu picioare groase decât la cele cu picioare subţiri. Acest simplu detaliu este, cred, o dovadă suficientă de seriozitatea intenţiilor mele culinare."
Dacă ţinem cu tot dinadinsul să atingem nivelul de seriozitate al literaturii lui Grigore Cugler şi să denumim cu o expresie tehnică "metoda de creaţie" pe care o presupune apunakismul, îi putem spune pantografie literară. În Dicţionarul Limbii Române (tom VIII, partea 1, litera P), editat de Academia Română în 1972, primul sens al cuvîntului "pantograf" este definit în felul următor: "Aparat care serveşte la reproducerea unui desen, a unui plan, a unei hărţi etc., [...] la o scară diferită de cea a modelului." Iar aparatul ca atare, de care îmi amintesc că am fost fascinat şi eu în copilărie, dar pe care nu sînt sigur că aş mai şti să-l mînuiesc, este descris după cum urmează: "Pantograful e constituit... din patru bare articulate astfel..., încît segmentele intersectate... să formeze un paralelogram deformat." Relaţia dintre reproducere şi model, împreună cu scara diferită la care se operează reprezintă secretul de fabricaţie al literaturii lui Grigore Cugler. Cu "pantograful" la îndemînă, poetul (sau prozatorul) copiază, răstoarnă, întoarce şi remodelează totul, obţinînd, în joacă, un univers copilăresc, pe care îl pune la dispoziţia oamenilor mari. Aşa, de exemplu, dacă un prim personaj (fie el şi secundar) se numeşte Marin, următorul va deveni, tras ca la "pantograf", Submarin, după care poate să urmeze un al treilea personaj, Ultramarin, copiat la altă scară diferită. Reperele imediat vizibile ale acestui univers cu relief neobişnuit (în care Escher şi Jacques Carelman s-ar fi simţit, cu siguranţă, la ei acasă) sînt numele proprii (Apunake, Annilina, Kematta, Kaparak, Torpeduţu, Modestin, Carota, Meroven şi Adu Milmor-t), numele de ţări şi de oraşe (Batavia, Antilopia, oraşul-erezie Bastonbach şi oraşul Vezicănui, scris Vesquenouille), substanţele de tot felul (cimpanzolul, levuloza, safranatul de sodiu), obiectele de distracţie şi de întrebuinţare casnică (lingura fără coadă, cupa de termopil albastru, măsuţa de noapte cu frînă de mînă, facsimilorganul sau tandemul cu optsprezece locuri din "romanul" circular de 11 "capitole" comprimate în două pagini, Afară-de-Unu-Singur).
Şi pentru că originile rîsului (şi plînsului) se pierd în negura timpului, oricît de neobişnuită sau de excentrică ar părea literatura lui Grigore Cugler, ea corespunde unor aşteptări de sorginte arhetipală. Iar cei care au îndrăznit să ia în serios aceste aşteptări şi să le confirme în forme extreme aparţin uneia dintre cele mai simpatice tipologii transnaţionale. Dacă avem în vedere sistemul de roluri ale vieţii curente, din această tipologie fac parte ereticul glumeţ, disidentul, rebelul, omul aiurit sau, în varianta personajului urcat pe scenă şi lîngă tron, saltimbancul, clovnul, bufonul. În sistemul de roluri proprii literaturii intră un număr de aşa-zise subspecii pe care, dezorientaţi, specialiştii le fixează în spaţiul de rezervă al folclorului şi al literaturii de amuzament.
Poveştile vînătoreşti, legenda urbană, farsa ştiinţifică, yarn-ul americanilor sau limerick-ul britanicilor, "raţa" comică a francezilor, împreună cu sora ei nemţească, die Ente, sînt exemplele cele mai la îndemînă. În sfîrşit, cînd e vorba de scriitori, din familia ereticilor de pretutindeni fac parte francezul Alfred Jarry, germanul Christian Morgenstern sau englezul Lewis Carroll. Iar românul Urmuz sau rusul Daniil Harms, chiar dacă în postura unor rude ceva mai sărace, se bucură şi ei de oarecare notorietate internaţională. Urmuz, de exemplu, a fost tradus în franceză, engleză, germană, italiană şi chiar în japoneză (iar Eugen Ionescu ar fi vrut să-l editeze la Paris, dar s-a amestecat Tristan Tzara, probabil, din gelozie). Şi totuşi, cît de departe putem merge noi, oamenii obişnuiţi (adică serioşi), în înţelegerea literaturii lui Grigore Cugler?
Atunci cînd a furnizat cîteva explicaţii introductive în legătură cu Ubu roi, Alfred Jarry le-a declarat spectatorilor că acţiunea piesei sale de teatru se desfăşoară în Polonia, adică nicăieri ("l'action... se passe en Pologne, c-est-à-dire Nulle Part"). Citită "în gol", această afirmaţie poate să pară absurdă, comică, poate chiar ireverenţioasă. Cum am reacţiona noi, dacă cineva ar spune despre o piesă de teatru românească: "Acţiunea se petrece în România, adică nicăieri"? Dar dacă ştim că, la sfîrşitul secolului XIX, împărţită între Prusia şi Rusia, Polonia a încetat să mai existe ca stat, afirmaţia lui Jarry capătă un cu totul alt înţeles. Altfel spus, cine e cu adevărat serios şi cine sînt neserioşii? Nici textele lui Grigore Cugler nu pot fi citite "în gol". Formula criptografică de care ar trebui să dispunem pentru a le înţelege măcar în parte presupune cunoaşterea a ceea ce este "obişnuit" în viaţă şi în literatură, plus disponibilitatea sau curajul de a medita neserios asupra celor serioase (şi invers). Ca în cazul acestui banal apus de soare, pe care scriitorul Grigore Cugler ne invită să-l privim şi altfel decît am fost obişnuiţi: "Soarele se îndrepta ursuz şi fără tragere de inimă spre linia neclintită a orizontului. Se vedea prea bine cît îl nemulţumea faptul că nu era în stare să născocească un nou fel de a apune, ca să risipească, măcar cît de cît, monotonia plimbării de fiecare zi" (Horoscop). Ideal ar fi să (re)învăţăm să folosim pantograful.
fragment
Horoscop
Soarele se îndrepta ursuz şi fără tragere de inimă spre linia neclintită a orizontului. Se vedea prea bine cît îl nemulţumea faptul că nu era în stare să născocească un nou fel de a apune, ca să risipească, măcar cît de cît, monotonia plimbării de fiecare zi. Oamenii erau cuprinşi şi ei de neliniştea astrului. O simţeau cum se lăsa asupra lor, cum îi pătrundea, odată cu dogoreala iritantă a acelei după-amiezi de vară. Dar nu înţelegeau de unde le venea acea nelinişte şi, cum de obicei nimeni nu se mulţumeşte cu explicaţii simple, toată lumea era de părere că de vină trebuia să fie Balena de Argint, care – zice-se – apăruse din nou în apele propontine. Pe terasa în formă de nicovală ce lega profilul pur al Împăratului de sala Congresului Adulmecativ, patru Mari Eunuci discutau cu aprindere:
- Nu ştiu ce se întîmplă cu mine, spunea unul din ei, plimbîndu-se agitat de colo pînă colo. Am simţirea că s-a petrecut o schimbare în toată fiinţa mea, în lucrurile ce mă înconjoară, în aerul pe care-l respir. Bolnav nu cred să fiu, căci nu mă doare nimic, şi totuşi...
- Şi eu simt ceva cam la fel, se grăbi să răspundă un altul, ştergîndu-şi chelia şi ceafa strălucitoare de năduşeală cu capătul brîului ce-i încingea pîntecele rotund.
- Ştiţi ce am visat azi-noapte? Am visat că aveam iarăşi..., începu al treilea şi termină fraza pe şoptite, la urechea celui de lîngă el.
- Semn rău, semn rău! exclamă acesta, căci aşa era credinţa tuturor eunucilor, că e semn rău să visezi ceea ce ţi s-a răpit pentru totdeauna.
Discuţia continuă încă o bucată de vreme pe acelaşi ton înfrigurat. În cele din urmă, Marii Eunuci ajunseră la concluzia că trebuie să caute numaidecît pe cineva în stare să-i lămurească asupra ciudatei stări sufleteşti ce pusese stăpînire pe ei. Cu fiecare minut ce trecea, impresiile din afară deveneau tot mai stranii. Vedeau totul ca într-un vis sau ca prin vălul beţiei, sau, mai precis, cu senzaţia pe care o încerci cînd revezi, după foarte multă vreme, un decor bine cunoscut. Totul este ca-n trecut, toate amănuntele identice pînă la cel mai neînsemnat, dar îţi dai seama că totuşi s-a schimbat ceva şi deodată înţelegi că acel ceva este timpul, care nu a stat în loc.
Cei patru Eunuci părăsiră terasa şi porniră spre Hipodrom. Împiedicîndu-se în straiele lor largi de mătase colorată, pe care graba le făcea să fîlfîie în toate părţile, urcară scările de marmură verde ale Amfiteatrului şi dădură buzna gîfîind în loja imperială. Un vînt plin de deznădejde, ca un oftat veneric, răbufnea din cînd în cînd în faldurile grele ale draperiilor de la intrare. Loja era goală, dar nu atît cît s-ar putea crede, căci în mijlocul ei apăruse o pelvidie, ca o floare. Pelvidiile, ca şi mătrăguna, cresc în locurile unde a căzut sămînţă de om, numai că mătrăguna încolţeşte la picioarele spînzurătorii, în timp ce pelvidia înfloreşte acolo unde sămînţa a fost împrăştiată cu bucurie. Cei patru Eunuci, dezamăgiţi de faptul că nici Împăratul, nici Marele Satrap şi nici unul dintre Curteni nu erau acolo, stăteau ca pironiţi locului, neştiind încotro s-o apuce.
Deodată, nişte cuţite întîrziate, cu lama albastră şi plăselele negre, trecură, sclipitoare şi grăbite, ca un stol de guvizi, pe deasupra capului celor patru Eunuci şi se înfipseră zbîrnîind în spătarul Tronului.
"Semne rele, semne rele", guiţară ei înspăimîntaţi şi se repeziră în colţul opus al lojei.
Jos, în arena spaţioasă, vîntul răscolise nisipul auriu şi-l preschimbase într-o mare de dune, ale cărei ondulaţii regulate se pierdeau în depărtare. Mercenari de toate naţiile rătăceau fără ţintă printre valurile de nisip. Fiecare din ei primise, ca răsplată pentru serviciile aduse, cîte un cap de pod. Dar nici unul din acei războinici pe jumătate sălbatici nu ştia cum să se folosească de un asemenea dar, şi nici nu-şi putea da seama că acelea erau ultimele capete de pod ale Istoriei. Cuprins de o inspiraţie subită, cel mai gras dintre Eunuci exclamă pe neaşteptate: "Vai, dar proşti mai sîntem! Cum nu ne-am gîndit de la început la singurul om care ne poate da un sfat în adevăr bun, la cuviosul Haemostat din Narghileea, supranumit şi "regretatul nemuritor"? Înţelepciunea lui e ca serviciul militar în Franţa, adică obligatorie; bunătatea lui e ca primul randament al unei fecioare, adică necontrolabilă; mărinimia lui e ca pietrele de moară, adică cu o gaură pătrată la mijloc; răbdarea lui e ca timbrele neîntrebuinţate, adică gumată pe spate. Să mergem deci la el!"
Ca la un semn, dădură toţi patru buzna spre ieşire şi părăsiră loja imperială. De grăbiţi ce erau, uitară să mai arunce o ultimă privire de adio asupra Hipodromului, pe care nu aveau să-l mai vadă niciodată. Parcă noi ştim, cînd trecem cu trăsura spre gară, prin dreptul casei bătrînului acordor de piane, că n-o să-l mai vedem niciodată? Parcă urmaşii noştri vor şti mîine că privesc lucruri pe care ochii noştri le-au văzut cîndva pentru o ultimă oară? Şi – la urma urmei – parcă ar folosi la ceva să se ştie asemenea lucruri? Desigur că nu! Eunucii se îndreptau acum în cea mai mare grabă (am mai spus-o o dată şi o repet, însă pentru ultima oară) spre cartierele de sus ale oraşului. O bucată bună de vreme lipăiră cu sandalele lor aurite printre băltoacele şi pietroaiele ce le îngreunau mersul, în labirintul de ulicioare întunecoase de la poalele zidurilor. Se înnoptase de-a binelea cînd se opriră în faţa unei uşi, ascunsă în umbra unei firide adînci. Era o uşă străveche, acoperită cu zdrenţe, zbîrcită şi ciupită de vărsat, cu părul vîlvoi, încîlcit de murdărie, cu un ochi pe jumătate închis de o pleoapă sîngerîndă, cu celălalt acoperit de albeaţă şi atît de bulbucat, încît aducea cu o ciupercă crescută în scoarţa crăpată a unei buturugi mucegăite.
"Deschide-te!" se piţigăi la ea unul dintre Eunuci, dîndu-i una cu piciorul. Uşa se deschise, parcă în silă, lăsînd să scape o duhoare de necrezut, care îi făcu chiar pe Eunuci, cît erau ei de Eunuci, să simtă pentru o clipă clocotind în ei atavica ură dintre sexe. Dar nu aveau timp să stea la gînduri, căci secolele treceau într-o goană ameţitoare. Şi nu aveau nici putinţa să aleagă, căci altă uşă nu s-ar mai fi deschis pentru ei în toată cetatea. Intrară deci repede, înainte ca viitorul să devină un trecut atît de îndepărtat, încît să le scape cu totul de sub control. Cei patru Eunuci se găseau acum într-o încăpere circulară de dimensiuni impunătoare, cu patru deschizături. O! farmecul acelor deschizături! O, minune definitivă, neîntrecută realizare a geniului omenesc! Toate limbile pămîntului adunate la un loc sînt neputincioase să slăvească îndeajuns chipul în care îndemînarea tehnicii se împerechease cu misterele chirurgiei şi plămădise acele născociri din beton şi fier, ce aveau însuşirile materiei vii! Nu numai artistul, al cărui suflet se freacă necontenit, ca un porc, de zăplazul fanteziei, dar nici chiar muritorul de rînd nu putea rămîne nepăsător în faţa unor asemenea deschizături.
S-a pus adeseori întrebarea: în ce constă atracţia pe care o exercită asupra noastră diferitele deschizături cu care ne întîlnim în viaţă? De unde vine acea vrajă căreia ne supunem cu toţii, fără excepţie şi fără împotrivire? Din punct de vedere formal, deschizăturile se pot împărţi în două categorii: deschizături subiective şi deschizături obiective (de ex., la aparatele fotografice). Se înţelege de la sine că fiecare individ este îndreptăţit să aibă anumite deschizături personale, fără de care nici nu ar putea trăi. Dar omul nu se mulţumeşte numai cu ele, ci se preocupă, mai presus de orice, de deschizăturile altora. Noţiunea de deschizătură poate fi concretă sau abstractă, după împrejurări. Astfel, o deschizătură îngustă, ale cărei margini vin în atingere cu corpul străin ce se strecoară printre ele, este o deschizătură concretă, în timp ce una largă, prin care acelaşi corp străin poate trece fără să se atingă de nimic, este o deschizătură abstractă. Cei mai mulţi teoreticieni susţin că deschizăturile abstracte sînt o formă a infinitului. Omul de bun simţ însă găseşte că ele nu sînt de nici un folos şi că deci mai bine nu ar exista.
Dar să ne întoarcem la deschizăturile încăperii despre care vorbeam mai sus. Prima, ascunsă în umbra hazlie şi ocrotitoare a unor stîlpi contractili, ducea la cer, de care era legată printr-o punte aeriană de nervi umani, uscaţi şi unşi cu miere de stele. Cu toate că nu avea o culoare precisă, în jurul ei plutea o foarte puternică senzaţie de albastru. A doua deschizătură, rotundă şi puţin ţuguiată, sugea ca un sorb şi înghiţea tot ce trecea prin dreptul ei. Pentru a pătrunde înăuntru, trebuia dată la o parte o draperie grea de false membrane, dincolo de care se afla o boiangerie de lux, înzestrată cu toate cele necesare pentru prelucrarea cromozomilor. A treia se mişca întruna, iute ca suveica, şi, pînă să-i treci pragul fierbinte, te poticneai de mai multe ori. Dar, odată intrat, nu-ţi părea rău, căci descopereai, în interiorul căptuşit cu unghie, o instalaţie de duşuri din care ţîşnea şpriţ în loc de apă. Ultima, de o stricteţe canonică, avînd ca unic ornament o discretă emblemă masochistă, ducea în interiorul unui nas. În mijlocul pardoselii, strînsă între lespezile de porfir, se găsea o oglindă rotundă, măsurînd vreo şase coţi în diametru. Eunucii îngenuncheară la marginea ei şi ridicară braţele spre cer: "Oglinda este apa stafiilor", spuse pe şoptite unul dintre Eunuci şi toţi patru se cutremurară cu convingere. Apoi se aplecară înainte pînă atinseră oglinda cu burţile şi, fără să mai aştepte, începură să înoate simbolic pe suprafaţa ei lustruită. Întreaga încăpere era cufundată în întuneric. Doar faţa oglinzii se lumina din cînd în cînd de o licărire nehotărîtă, verde-cenuşie, culoarea coclelii. Făcuţi ghem, cu genunchii la gură, Eunucii pluteau pe apa de lumină, ca nişte dovleci multicolori.
Pe nesimţite, sala se umplea de lume. Pîlcuri întunecate de omenire pătrundeau fără întrerupere prin toate patru deschizăturile şi se înşirau în tăcere de-a lungul pereţilor. Printre cei din urmă apărură Femurii, uşor de recunoscut după micile grilaje de fier ce împrejmuiau personal pe fiecare ins, urmaţi de aproape de Astragali şi de Iliaci, în timp ce, din partea opusă, înainta Colegiul Numismaţilor, purtînd în frunte o pancartă pe care scria: "NOI NU PRINDEM PĂSĂRI". Nici cel mai mic zgomot nu tulbura liniştea solemnă a sălii. Prezenţa acelei mulţimi de oameni era trădată doar de o slabă deosebire de nuanţă pe care feţele lor livide o făceau să se desprindă din fundalul întunecat. Faima Cuviosului Haemostat era atît de răspîndită, încît nu era nicidecum de mirare că tot poporul venea spre el în ceasurile acelea de grea cumpănă.
După o aşteptare lungă, neclintită, cei de faţă înţeleseră, printr-o intuiţie sigură, că preacuviosul sosise în mijlocul lor. Făptura lui prinse să apară vederii treptat-treptat, plutind în aer, în mijlocul încăperii, la o depărtare nehotărîtă, şi răspîndea o slabă lumină cenuşie de imagine radioscopică. În pîntece se vedea foarte lămurit umbra opacă a unei ancore de vapor, pe care Haemostat din Narghileea o înghiţise cîndva, în tinereţe, ca o sfidare adusă teoriei purgativelor psihologice, susţinută de un teosof adversar.
Răsunător ca un clopot de catedrală, glasul Cuviosului Haemostat umplu deodată bolţile:
"Nu vă temeţi, nu vă văitaţi!" zicea el. "V-aţi înfricoşat ca o turmă de oi ce simte venind urgia. Dar ea a trecut peste voi fără să vă vatăme. Ascultaţi ce vă spun: timpul s-a însoţit la începutul începuturilor cu aşezările pămîntului şi au urmat împreună aceeaşi cale. Dar iată, acum s-au despărţit. Lunecînd în timp, lumea s-a mutat dintr-o dată în mijlocul unor alte măsurători, iar timpul în care aţi fost zămisliţi şi aţi trăit pînă acum s-a dus, cum se duce valul cînd îi iau locul alte valuri pornite din adîncul oceanului. Vi s-au schimbat vremurile începuturilor voastre şi voi aţi rămas în loc, fără însăşi putinţa de a vă sfîrşi viaţa. Dar nu vă înspăimîntaţi! Aţi început a nu mai fi, căci timpul vostru nu mai este, dar nu braţul morţii v-a secerat, ci trecutul şi viitorul s-au închis peste voi, ca cele două scoarţe ale unui ceaslov, şi v-au prins la mijloc. Nu vă temeţi, nu vă văitaţi, nu vă temeţi, nu vă văitaţi", repeta întruna Cuviosul, şi glasul său, din ce în ce mai slab, se stinse încetişor, împreună cu întreaga arătare.
Roasă de acidul timpului, înfăţişarea tuturor celor adunaţi în jurul oglinzii se schimba necontenit şi, cu fiecare imagine nouă ce lua locul uneia vechi, nivelul oglinzii scădea, scădea mereu, spre adîncuri irevocabile. În zilele noastre, oglinda, cu cei patru Eunuci, se află în fundul unui puţ adînc de o mie şi ceva de ani şi care se adînceşte neîncetat. La gura puţului se adună din cînd în cînd învăţaţii acestei lumi şi încearcă să-i pătrundă misterul. Cînd văd că nu izbutesc, îşi întorc privirile spre cer şi caută să dezlege taina stelelor. Dacă se uită în puţ, vorbesc de Theopompo sau de Balena de Argint; dacă se uită în sus, vorbesc despre nemurire. Dar nici unul din ei nu ştie că în fundul puţului se oglindesc toate stelele şi că nu există nici răsturnare, nici început, nici sfîrşit, nici semne care să ne arate unde este jumătatea drumului.
AVANGARDISTII DE IERI SI DE AZI
Vasile IANCU
Urmuz, Tristan Tzara, Stephane Roll (Gheorghe Dinu), Sasa Pană, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Ion Vinea, Gherasim Luca, Paul Păun, Sesto Pals, H. Bonciu, S. Perahim, D. Trost, Aurel Baranga, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Grigore Cugler. Aceste nume, dar si altele, vorbesc, mai apăsat sau mai palid, despre avangardă în literatura română, unele afirmate si în plan european. G. Călinescu, în Istoria literaturii române…, punctează ferm: „Suprarealismul românesc este, prin Urmuz, anterior celui francez si independent”. Că numele acestui precursor al avangardismului european (suprarealismul făcînd parte din acest fenomen cultural) nu-l găsim înserat, de pildă, în nici un dictionar Larousse ori în vreun tratat străin dedicat fenomenului, asta-i altă chestiune. Cu sigurantă, e si vina literatilor nostri, ca si-n alte cazuri similare. Dar în Dictionnaire de la littérature française contemporaine, un mic Larousse, citim cu încîntare, pe mai bine de o coloană (cam acelasi spatiu cît e dedicat lui Eugčne Ionesco), despre Tzara (Tristan), „počte et essayiste (Moinesti, Roumanie, 1896 – Paris, 1963)”. Iar la litera „I”, în afară de marele dramaturg si eseist, aflăm cîteva rînduri despre un alt avangardist de origine română, născut la Botosani, în 1925: Isidore Isou, „počte, essayiste, auteur dramatique”, seful scolii lettriste, scoală care, într-un fel, îsi trage seva din dadaism/ suprarealism.
Gherasim Luca, nefericitul poet care a sfîrsit nu demult, se impusese oarecum în spatiul literaturii franceze. Grigore Cugler, mult mai putin cunoscut la noi, autorul lui Apunake, se afirmă mai ales în tara lui de adoptie – Peru, tară pe care o alege punînd degetul pe un glob pămîntesc, obiectul acela stiut de noi de la orele de geografie, iar degetul apăsat se oprise, întîmplător, pe acest tărîm din America Latină. Să recunoastem: o alegere în stilul creatorului lui Apunake. Sigur că, dacă venea în tară, din misiunile sale diplomatice, înfunda puscăriile comuniste. Cînd s-au împlinit 100 de ani de la nasterea lui Grigore Cugler, într-o revistă din Lima se scria că acesta e „un clasic al literaturii române”. Autorul peruan are si nu are dreptate, în sensul că Gr. Cugler merită să fie, dar în fapt, nu e decît un cvasinecunoscut.
Pe 17 martie a.c., au trecut 122 de ani de la nasterea lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, „botezat” de Arghezi cu pseudonimul literar de Urmuz. „În numeroasele omagii patetice pe care promotorii avangardei i le aduc, strania figură a autorului lui Ismail si Turnavitu capătă o semnificatie de simbol. În destinul său uman, ca si în scrisul său, ei regăsesc probleme ce-i frămîntă deopotrivă si prefigurarea propriilor destine. El satisface orgoliul de continuatori ai unei existente nesigure si anxioase, în conflict neîntrerupt cu lumea…”, scrie Ion Pop, unul dintre putinii critici de la noi cu preocupări constante si profunde pentru analizarea fenomenului avangardismului românesc. Nr. 16 al „României literare” (revista si-a schimbat haina grafică, acordînd mai mare atentie ilustratiilor; vom vedea în ce măsură cititorii fideli aderă, toti, la această formulă care, orice s-ar zice, vămuieste serios din haina textelor, pagina întîi fiind sacrificată integral pentru satisfacerea noii viziuni) dedică acestui precursor al literaturii de avangardă trei pagini (1-16-17): Omagiu lui Urmuz. Sub genericul „antologia inocentei” sînt publicate poeme de Serban Foartă (fermecătoare, în stilul deja celebrei fabule Cică niste cronicari), H. Bonciu, Gabriela Melinescu (prezentă si cu desene), Grigore Cugler (si cu cinci desene, cu linie originală fermă), Iordan Chimet, Marina Debattista (din Seattle), Constantin Abălută. Poeme ce fac parte – aflăm – din antologia în pregătire Zodiacul inocentei de Iordan Chimet. Selectăm cîteva versuri care, dincolo de tonul lor – hai să zicem – inocent, de bine trucate gratuităti estetice, ascund si ironii amare ori muscătoare, tristeti, zădărnicii. În fond, atitudini deloc inocente. „Cică niste circumspecti/ Duceau lipsă de suspecti/ Si-au rugat un sanchilot/ să dea-n stambă un complot./ Sanchilotul cel casap/ juca mingea cu un cap./ Nestiind că-Artemidor/ Nu văzuse Thermidor./ «Georges Danton! O, George Danton!/ Strigă el sur tous les tons – Nu mai trage beneficiu/ Din mai vechiul tău prestigiu»./ Georges Danton scoate-o notă/ De protest, din redingotă,/ Si exclamă, vrea-nu vrea: «Robespierre, tu me suivra!» Morala – 16 germinal sau 5 april” (Serban Foartă, Fabula vera); „Cînd luna, umbra ti-o culcă, merge cum merge,/ Pînă se-aude în mobila neagră un crah,/ Panica picură teama momentului care se sterge,/ Fiindcă totul e bleah, a bsolut totul e bleah” (H. Bonciu, Bleah); „Copii, gînditi-vă mereu,/ chiar dacă azi pare cam greu,/ că într-o zi, ca din senin,/ cînd astepta-veti mai putin,/ o să aveti si voi copii,/ o să aveti si voi copii” (Grigore Cugler, Cîntec de leagăn); „Decît stupida modă pop/ As prefera un nou Potop/ Ar fi de-ajuns un simplu hop/ să ne mai curete de strop” (Iordan Chimet, Baladă pentru nobilul dop); „Intru sub somieră/ tata fuge-n altă eră/ unde atîrna de-o sferă/ o cascavalieră./ Tata a muscat din ea/ tocmai cînd se închidea/ cursa ca o besactea/ peste toată viata sa” (Gabriela Melinescu, Soarecele mic despre tatăl său). În acelasi număr, Gheorghe Grigurcu continuă comentariul critic la Manualul de literatură, carte alcătuită de Daniel Bănulescu, Mihail Gălătanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Floarea Tutuianu, Nicolae Tone, Lucian Vasilescu. Cu o prefată de Alex. Stefănescu si o postfată de Horia Gârbea (Editura Vinea, 2004). Fiecare din „cei sapte magnifici” aspirînd, probabil, fie mai discret, fie mai fătis, la statutul de spărgător de reguli poetice, de viziuni lirice stiute, într-un fel – de ce nu? – la statutul de avangardist. Cunoscutul critic chiar accentuează: „Avînd avangarda în sînge, Nicolae Tone (de altfel, poetul promovează, valorifică, adesea ca un „pionier” în materie, literatura de avangardă de la noi – n.n.) îi demonstrează perenitatea, atît gratie condeiului său liric, cît si infatigabilei sale activităti de editor (e cel mai de seamă editor român de poezie la ora actuală). Manualul în discutie e îngrijit, se-ntelege, de N. Tone.
Împrumutată din terminologia militară (fr. avant-garde, acel detasament care deschide frontul pentru grosul trupelor în miscare, asadar si un detasament de sacrificiu) în literatură/ artă notiunea de avangardă defineste, se stie, o grupare care provoacă un joc în lumea scriitoricească/ artistică, utilizînd mijloace de expresie înnoitoare cu orice pret, adesea violente, negînd agresiv tot ce s-a creat pînă atunci si căpătase girul consacrării. Se merge pînă la un slogan ca acesta, din revista „Contemporanul”: „Jos Arta/ Căci s-a prostituat! Poezia nu e decît un teasc de stors glanda lacrimală…” Curentele avangardiste (futurism, expresionism, dadaism, suprarealism etc.) marchează momente de criză în istoria unor mari colectivităti. Promotorii avangardismelor de orice fel mizează pe formele spectaculoase, voit spectaculoase, pe care le si teoretizează (paradoxal, la acesti negatori de definitii) în manifeste. Oricum, creatiile cîtorva avangardisti de frunte, neapărat dotati cu har artistic înalt, sînt ca niste bice de foc pentru literatură si arte, atinse de încremeniri bătrîncioase, de un clasicism vetust, muzeificat, fie acest clasicism onorat si-n academii. Totusi, iarăsi, un paradox, explicabil altminteri în cazul creatorilor autentici – la multi dintre avangardisti aflăm ecouri ale unor înaintasi alesi. „Asemeni miscării europene, avangarda românească a oscilat între negatia categorică a trecutului literar si recunoasterea unor valori ce i-au putut servi drept exemplu, observă Ion Pop. În general, înaintasii sînt recrutati deopotrivă dintre scriitorii si artistii europeni si cei români. Rimbaud, Lautréamont, Eminescu, Tzara, Breton, Ion Vinea, Urmuz, Arghezi, Adrian Maniu etc. stau alături în manifestările avangardei, cum se si cuvenea unei miscări ce se revendica în egală măsură evolutiei spiritului autohton si celui european” (Avangardismul poetic românesc). Lăsînd la o parte exagerările socante, înnoirile deliberat violente, negările totale si agresive – ca si cum lumea începe cu ei –, inovatiile teribiliste, în parte, efecte în plan formal ale răzvrătirilor social-politice, specifice avangardistilor declarati, asa-zicînd „pur-sînge”, marii înaintasi ai literaturii – ca să ne referim numai la arta cuvîntului – au fost, în esentă, si creatori de avangardă. Dacă părăsim teritoriul strict al avangardei, cu definitiile sale, altminteri diverse, si drama Hernani de Victor Hugo, care a declansat vestita „bătălie”, premiera piesei din 20 febr. 1830 fiind un triumf al romanticilor împotriva adeptilor clasicismului în teatru, a fost o operă de avangardă la vremea sa. Un exemplu doar. Asa că avangardisti au fost si vor mai fi. Unii notorii, fără vrerea lor clasicizati, altii uitati, unii precursori, altii sefi de scoală, cu epigonii lor. Neîndoielnic, ciudatul Urmuz, care ne-a lăsat cîteva proze de-o originalitate frapantă, curmîndu-si viata la 40 de ani „fără nici o cauză”, rămîne în literatura română ca un caz notoriu. Face si acum prozeliti, chit că acei ce ies de sub mantaua lui nu vor să recunoască. Si se dau… originali.
Trimiteți un comentariu