Vineri 3 iunie 2005, la Târgul de Carte de la Bucureşti, a avut loc lansarea volumului II al Jurnalului lui Mircea Cărtărescu. Cu gândul de a evita rutina tradiţională a acestor manifestări culturale, am preferat varianta ludică a unei parodii literare: mi-am imaginat cum ar arăta pagina din volumul III al Jurnalului lui Cărtărescu dedicată evenimentului la care aveau să participe autorul cărţii, Ioana Pârvulescu şi eu însumi. Aşa se explică acest În genul lui Cărtărescu, în care cititorul poate recunoaşte lesne un ilustru model interbelic: al lui N. Steinhardt din anii '30.
G. L.
3 iunie 2005
Mă scol către ora 7 cu senzaţia, mai acută ca oricând, că sunt ţintuit într-o existenţă dementă care, mai devreme sau mai târziu, se va termina cu o implozie a bietului meu creier, cum de altfel, nu mă îndoiesc, va sfârşi şi universul: ca o peltea galactică obosită de coagulări succesive şi de un take off reluat, inutil şi prosteşte, la nesfârşit. Creierul meu matinal are de fiecare dată ceva din consistenţa pastei ăsteia cosmice aflate în derivă, navigând bezmetic - fuck you, univers, fuck you, creier al meu - printre fractali, feromoni, fisuri, fibule, vistule, Vistula. (Apropo, se pare că polonezii vor să-mi scoată o nouă ediţie din Travesti, iar Ireneusz Kania se apropie cu traducerea de sfârşitul lui Orbitor I. Nu e primul străin care îmi spune - am mai auzit asta şi la Oslo, şi la Stockholm şi la Reijkiavik - că aş fi cel mai important scriitor al momentului, dar că tipii nu se vor prinde decât după ce nu voi mai fi.)
Adevărul e că mă simt tot mai desprins de colcăiala puturoasă a tot ce se întâmplă cu mine aici, de mâzga asta răscoaptă în care sunt obligat să înot zi de zi, târându-mi eul, M.C.-ul şi emceitatea, printre fenomene pe care nu le-am dorit şi nu le pot influenţa în nici un fel. Vorba lui Wittgenstein din Caietul albastru: "Uneori mi se pare că e ca şi cum fenomenele experienţei personale ar fi cumva fenomene din straturile superioare ale atmosferei, în opoziţie cu fenomenele materiale care au loc pe pământ."
Dar poate că starea asta mizerabilă - vorba cântecului lui Paul Simon, The Sounds of Silence (Hello darkness my old friend/I've come to talk with you again) - o am şi pentru că după-amiază, la Târgul de carte, are loc lansarea volumului II din Jurnalul meu. Poate că de-asta l-am visat şi pe Liiceanu.
Se apropia de mine cu un surâs indecis, stigmă inconfundabilă a ipocriziei la care îl obligă pe oricine livrarea într-un rol social (Doamne, toţi vor roluri, roluri, roluri, cromate, crocante, coclite, pârlite), dar nu-i vedeam trupul decât de la genunchi în sus, pentru că picioarele avansau, invizibile, prinse într-un soi de norişori pufoşi, cu irizaţii micuţe, ca steluţele care înfloreau dimineaţa pe geamul îngheţat al apartamentului împuţit din Floreasca, în care, la 7-8 ani, intram încălecând pervazul cu burta şi lăsându-mi trupul moale să alunece pe covorul de iută din bucătărie. Mi-aduc şi acum aminte de foşnetul lui abia perceptibil, întocmai ca acela pe care îl scotea rochia de tafta verde a mamei. Şi-o punea în fiecare an când se pregătea de revelion, sărutându-mă, înainte de a pleca, în pătuţul în care mă găsea ghemuit, cu genunchii la gură. Repetam seară de seară, asemeni personajelor de pe orologiile primăriilor germane, reglate de o memorie mecanică, ritualul instalării mele foetale, din care mai păstrez şi acum senzaţia greţos-lăptoasă a cufundării mele amniotice.
Liiceanu venea aşadar spre mine şi pe măsură ce se apropia ochii i se exorbitau, deveneau două talgere uriaşe cu un cerculeţ roşiatic în centru care cliniota, transformându-se în cele din urmă în acel böser Blick, faimoasa privire rea a BMW-ului 330 XD. Când a ajuns la doi metri de mine, a întins braţul care se transforma, pe măsură ce se apropia de beregata mea, într-un cleşte de tarantulă tărcată, cu un pântec enorm de cleştar, şi, rostogolindu-şi talgerele, a început să ţipe, iar ţipetele reverberau în cascade de ecouri care îmi atingeau timpanele şi, după ce şerpuiau prin trompa lui Eustache, îmi explodau în creier, în sărmanul meu creier, din care se prelingeau apoi picături delicate de sudoare însângerată. Urletele lui Liiceanu, absorbite de picăturile acestea, se preschimbau într-un clipocit, dulce şi bălos deopotrivă: "Ai să vorbeşti la lansare,lansare, lansare... " - "Nu vreau, o să fie cald!", am apucat să spun, înainte ca braţul lui, devenit între timp mandibula unei călugăriţe (Mantis religiosa), ca aceea care stă pe pieptul insului cu mitră din desenul paradoxal al lui Escher, să apuce să mă înhaţe. "Şi, am adăugat, înainte ca glasul să-mi reculeze în coşul pieptului, je veux chier sur vos lancements, mă cufuresc pe lansările voastre, pe premiile voastre, pe cronicile voastre de impotenţi şi de găşcari, pe uniunile voastre scriitoriceşti de opera de trei parale. Mai bine îmi iau familia şi ne cărăm dracului în Australia, pe continentul acela cu 30 de milioane de oi. Prefer oricând să tund oi, ba chiar să devin oaie, decât să scriu pazvanţi, levanţi şi orbitori în ţara lu' peşte. Să tund oi, uitând că sunt M.C., ah, marele M.C. cu emceitatea lui de shiboleth.
S-a întâmplat însă şi ceva bun în ultima vreme. Îi dădusem Ioanei Pârvulescu pentru colecţia ei de la Humanitas, "Cartea de pe noptieră", o cărticică alcătuită din 20 de tablete-povestiri pe care am acceptat să o numesc, la insistenţele ei, De ce iubim femeile. Scrisesem, cu ceva vreme în urmă în Jurnalul Naţional, că publicul român nu este încă maturizat şi că, spre deosebire de cum se întâmplă lucrurile în alte culturi ale lumii, românii noştri preferă să-i cumpere pe eseişti în zeci de mii de exemplare, în vreme ce prozatorii de-abia ating, în cazuri fericite, tiraje de câteva mii. Semnal, fără doar şi poate, al unei culturi bolnave. Or, constat acum semne de însănătoşire. Humanitas a tras din De ce iubim femeile 50.000 de exemplare din care s-au vândut deja 41.000 de exemplare. Poate intrăm şi noi, în felul ăsta, în rândul lumii.
4 iunie 2005
or să-mi publice Nostalgia în Croaţia, Travesti în Malaiezia, s-ar putea că Zmeii să fie traduşi într-o limbă creolă şi aud că Mazzoni m-a propus pentru Nobelul de anul acesta. Amân deocamdată proiectul transhumanţei australiene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu