Iubirea faţă de aproapele

Publicată în Franţa la 4 ianuarie 2005 - „Iubirea faţă de aproapele“, noul roman al lui Pascal Bruckner, va apărea la editura TREI în luna iunie a acestui an în traducerea lui Vasile Zincenco. Autorul va fi prezent în România la lansarea acestei cărţi la începutul lui iunie 2005. Pascal Bruckner este eseist şi romancier francez născut la Paris în 15 decembrie 1948. Între 1986 şi 1995 a fost profesor invitat la Universitatea de Stat din San Diego în California şi la Universitatea New York. A conferenţiat la Institutul de Studii Politice din Paris între 1990 şi 1994, şi din 1987 este colaborator al „Nouvel Observateur“.
Subiectul acestei noi cărţi este cel puţin surprinzător: plecând de la constatarea că numeroase femei au o viaţă sexuală lipsită de satisfacţie, personajul principal al acestei cărţi îşi propune ca obiectiv să le mulţumească pe toate fără să ia în seamă vârsta, culoarea sau originea lor socială. El consideră alegerea sa de a se prostitua ca pe o misiune aproape religioasă. Dar ceea ce debutase ca fericire, posibilitatea de a poseda toate femeile şi o necontenită juisare, se va transforma puţin câte puţin în coşmar. Bruckner scrie din nou despre căutarea nelimitată a
plăcerii specifice epocii actuale. El descrie un aspect actual şi primejdios al societăţii burgheze: lipsa necontenită a satisfacţiei îl împinge pe protagonistul cărţii „Iubirea faţă de aproapele“ spre interdicţie pentru a volatiliza rutina. Toate aceste practici sunt încercări pentru a se sustrage
cotidianului, pentru a căuta forme de existenţă ieşite din tipare, neluând în seamă nici un tabu.
Scriitura lui Bruckner este un festin, anumite întorsături de frază şi cuvinte de spirit desfătând cititorul.



(...) Bărbatul facil
Îmi trebuise, aşadar, aproape un an de
zile ca să-mi realizez visul. După
farmacistă, am şomat săptămâni
nesfârşite, am aşteptat mult şi bine în
garsoniera-mi clandestină şi solitară,
sfâşiat între descurajare şi încăpăţânare.
Dar încă din luna iunie, ca prin minune,
situaţia s-a schimbat. Spiţereasa, drăguţa
de ea, mă vorbise de bine în regiunea sa
şi mi-a trimis mai multe prietene de-ale
ei: încă un pic şi le voi avea pe toate
reprezentantele profesiunilor liberale din
sud-vestul Franţei. Se declanşase
mecanismul, câştigasem un început de
reputaţie în fundul provinciilor bască şi
bearneză. S-a instaurat o modestă rotaţie.
Iar dacă nu primeam decât una sau două
persoane pe săptămână, în schimb le
tratam cu un lux de menajamente demne
de un monarh. În sfârşit experimentam
îmbătătoarea posibilitate de a fi râvnit
pentru corpul meu şi nimic altceva.
Dar s-a ivit un alt obstacol: mă rodea
teama, înaintea fiecărei vizite eram
cuprins de tot felul de deranjamente
fiziologice, mâini reci ca gheaţa, crampe
la stomac, dureri de cap. Trupurile nu-mi
plăceau imediat, iar al meu nu era
de-ndată bine dispus. Ceea ce m-a ajutat
să depăşesc această reticenţă au fost banii,
ei au jucat rolul unui minunat eliberator.
Faptul de a fi plătit mă arunca într-un
univers în care criteriile obişnuite de
permis şi interzis, de neplăcut şi apetisant
nu mai aveau curs. Banii n-au fost
niciodată drumul spre inima mea, nici nu-i
iubesc, nici nu-i dispreţuiesc: posedă însă
o formidabilă putere de transformare şi
pe cea mai banală fiinţă o schimbă într-o
divinitate dezirabilă. Teama era reciprocă:
în fiecare dintre „camaradele“ mele
constatam acelaşi cocteil de frică şi
dorinţă în faţa unui act ilicit şi totuşi
delicios. Aceeaşi femeie care-mi explica
la telefon sila ei de întâlnirile noastre se
afla o oră mai târziu la mine-n pat, cu
picioarele larg desfăcute, şoptindu-mi
îndemnuri tandre. Nici o ipocrizie într-o
asemenea purtare, ci dovada unui conflict
interior care şi pe mine mă măcina. Îmi
amintesc de ziarista de la un cotidian de
stânga de dimineaţă, mamă de treizeci şi
unu de ani care se plictisea acasă şi căuta
emoţii mai condimentate decât fiertura
conjugală. Înainte de-a consimţi să-mi dea
un sărut pe gură, trebuia să o servesc cu
cel puţin trei pahare de vin. După aceea
îi părea rău, mă blestema, pleda în
favoarea monogamiei, a purităţii
conjugale. După săptămâni întregi de
îmbufnare, reapărea, înfometată, scârbită
de bărbatu-său, îmi arunca cu bancnotele
peste faţă, gata de cele mai mari rătăciri
înainte de-a fi din nou roasă de remuşcări.
Capacităţile mele copulatorii erau cele
ale unui mascul obişnuit care a decis
numai să-şi facă din ele centrul vieţii.
Eram o unealtă docilă în mâinile iubitelor
mele, o fiinţă disponibilă pe care o iei şi
o laşi după cum ai chef. M-aş fi bucurat
să se fluiere după mine pe stradă ca după
un câine. Sunt un bărbat facil, când sunt
bine dispus mă poate avea oricine, nu fac
fasoane. Posedam sub pântece un motoraş
care se declanşa la cel mai mic contact,
aveam aptitudini animale pentru meseria
asta. Nu eram meschin: nu-mi măsuram
durata prestaţiilor şi puteam rămâne ore
întregi cu aceeaşi femeie, dacă aceasta
era dorinţa ei. În vreme ce bietul Julien
îşi cresta venele şi se tăia fâşii ca să reziste
nu ştiu cărui interogatoriu, eu împărţeam
fericire. Într-o zi mi-am înţeles sensul
activităţii. Eram într-o cafenea din colţul
străzii Ecouffes. Îmi plăcea Marais, acest
cartier al noii burghezii emancipate care
juxtapune sacrul şi profanul, ieşivoturile
şi backroom-urile. Ca toţi băieţii adunaţi
în acest perimetru pentru a-şi trăi
înclinaţia, şi eu îmi ceream dreptul la
indiferenţă şi ca nimeni să nu se ocupe
de mine. În bistroul acela, pe o banchetă
din faţa mea, o brunetă drăguţă într-un
cardigan roşu îl pupa de mama focului
pe un filfizon. În loc să aibă ochii închişi
aşa cum se cuvine, îi ţinea deschişi şi-mi
surâdea. Pentru ea era un joc nevinovat,
pentru mine a fost un declic. Să onorezi
pe cineva promiţându-i în acelaşi timp
altuia că-ţi va obţine favorurile dacă ştie
să aştepte, aceasta a devenit profesiunea
mea de credinţă. Coiturile mele în vrac
lăsau o dâră pasionată în care fiecare
femeie prelua ştafeta de la precedenta şi-i
întindea mâna următoarei.(...) Iar dacă
unele radiau de fericire mai mult decât
altele, erau totuşi supuse aceleiaşi legi a
alternanţei. Nimic nu mă întrista mai mult
la o femeie pe care o ţineam în braţe
decât gândul că va fi ultima: o doream
proporţional cu aceea care avea să-i
urmeze. Eram un adept fanatic al
principiului circulaţiei, îmi plăcea doar
amorul în serie chiar dacă nu exclude nici
afecţiunile, nici predilecţiile. Şi storceam
sexele ca pe nişte bureţi vii din care şiroia
voluptatea.
Magia prostituţiei înseamnă disponibilitate
fără nefericirea refuzurilor
arţăgoase, juisare minus povara
consecinţelor. O dată îndeplinit contractul,
nici o privire, nici un cuvânt. Foamea mi
se hrănea din ea însăşi, nu eram niciodată
sătul şi aşteptam cu febrilitate noile
obiecte pe care mi le trimitea hazardul.
Când răsuna trompeta veselă a soneriei
vestind delicioase bătălii, inima mi-o lua
razna. Puteam schiţa corpul celei care se
apropia doar după zgomotul paşilor ce
urcau scara: ciocănitul uşor al tocurilor
cui înaintând cu prudenţă, lunecarea suplă
a bascheţilor zburând din treaptă-n
treaptă, tălpile grele răzuind gresia şi
oprindu-se la jumătatea drumului, cadenţa
regulată a pantofilor cu tocul jos care ştiu
unde merg. În general, ultimul etaj era
urcat cu mai multă discreţie de parcă
persoana respectivă voia să surprindă un
zgomot insolit, să-şi vină în fire după
oboseala ascensiunii. Când auzeam mici
bătăi scurte la uşă, eram deja în erecţie.
Nu mai aveam cliente — cuvânt vulgar
—, aveam numai zâne, îngeri pe care-i
primeam în modul cel mai curtenitor.
Voiam să fiu o călăuză spre Eden, eram
păstorul ce aduna mieii rătăciţi de turmă
şi-i ducea la liman. Îmi alesesem pseudonimul
Virgile prin analogie cu poetul
care l-a condus pe Dante din Infern în
Paradis. Pe o măsuţă joasă, aşezam în
orice anotimp o cupă frumoasă plină de
fructe proaspete, cireşe, mandarine,
mango, lychee, dar şi mere lustruite,
şlefuite ca nişte obraji de copil. Pe fiecare
noptieră se aflau boluri din care se
revărsau migdale trase în ciocolată, trufe
cu praf de cacao, batoane de ghimbir,
fursecuri fine. Din trei în trei zile
cumpăram un nou buchet de flori
evitându-le pe cele prea mirositoare sau
îmbătătoare. Aprindeam lumânări,
beţişoare aromate. Iarna, nasul îngerilor
mei se înroşea ca un tăciune aprins. Pe
geamuri creşteau flori de gheaţă. Le
ofeream groguri. De fiecare dată când o
necunoscută îmi intra în garsonieră, fie
şi numai pentru o oră, aveam un spasm
în pântece, orizontul se lărgea, mă
împărtăşeam din bunătatea unui izvor de
lumină. Nu persoanele-mi plăceau, ci
situaţia în care-mi apăreau ele. A existat
un moment în care am înţeles că pe orice
femeie o pot dori cu aceeaşi voracitate
fără a încerca sentimentul unei repetări.
Din clipa aceea, am fost fericit. Întreaga
viaţă mi se scurgea în cei câţiva
centimetri care despart gura unei zâne
de sexul ei. După plecarea lor,
adulmecam pe cearşafuri sau pe
cuvertura patului reziduurile luptei
senzuale ale căror tandre emanaţii mă
îmbătau.
Un fast regal
De-ndată ce-ajungeam în cămăruţa
mea, alunecam într-o altă dimensiune a
timpului şi-mi închideam uşa lumii. Îmi
schimbam numele, hainele, îmi puneam
costumul de scenă, pantofi de pânză,
pantaloni uşori, cămaşă largă. Toţi îngerii
mei erau minunaţi printr-o latură sau
alta: cântăreţele care-şi intonau al lor
cantus lanus1 încă de la primul sărut;
reginele care se lăsau în voia mea cu
indolenţa unui animal de lux; cele
îmbrăcate ca de sărbătoare, ce-şi
lustruiseră părţile intime ca pe o punte
de navă se puseseră la patru ace genitale;
elegantele care-şi păstrau pe nas ochelarii
de soare ca să nu-şi terfelească reputaţia;
mămoasele care-mi aduceau borcane de
dulceaţă; înflăcăratele care se duceau la
fund în plăcere ca o piatră; monoteistele
care nu juisau decât o dată, politeistele
de mai multe ori, agnosticele niciodată.
Sub fiecare pântece se tot izbea o uşiţă
care dădea spre nişte minunăţii.
Netezimea pielii, membrele moleşite,
mirosul delicios al gurii, chiloţeii de
mărimea unui timbru poştal, toate erau
pentru mine un prilej de uimire. Ce
căutau la mine logodnicele mele? Nu
numai iubirea interzisă, brutală, ci şi
bucuria copilăriei ce constă în a fi
mângâiat, pupat, cuprins de mâini
iubitoare. Aşa îmi concepeam eu noua
viaţă: să le înapoiez însutit unor anonime
afecţiunea pe care mi-o arătaseră părinţii
mei. Ştiusem întotdeauna mai mult sau
mai puţin că iubirea este pasiunea pentru
numerele mari şi voiam, ţinând o
prăvălie a sexului meu, să mă fac agentul
acestei multitudini, propagandistul
multiplului. Pentru prima oară mă
simţeam bine şi just, aşa cum se spune
despre o notă care sună bine, că e justă.
Cred că telefonul fără fir îmi era
favorabil: cererile curgeau. Eram
cunoscut drept cineva politicos, discret,
muncitor, n-o lăsam niciodată baltă pe o
femeie. Umila mea trudă atingea deseori
sublimul. Îmi amintesc de o zi de iarnă
rece şi ostilă în care la ora patru se
înnoptase. De pe terasa mea vedeam
Parisul iluminat; acoperişurile de zinc,
udate de lapoviţă, aveau reflexe lichide.
Descoperind-o în patul meu pe o anume
Natacha, casiera la impozite în
arondismentul X, o comoară de carne
grasă ce se lăfăia pe pernele mele,
dolofană ca un bebeluş, catifelată ca o
caisă, cu o vulvă minusculă ca o căsuţă
de păpuşi, am găsit că e atât de graţioasă
şi apetisantă încât, dându-mi seama de
norocul ce dăduse peste mine, am
izbucnit în plâns. Eram în situaţia unui
adult căruia i se anunţă că Moş Crăciun
există într-adevăr şi care trebuie dintr-o
dată să-şi revizuiască treizeci de ani de
incredulitate. Cvartirul meu era modest
ca suprafaţă, dar luxos prin funcţie:
fastul acesta regal mă despăgubea pentru
tot prestigiul social pe care-l neglijam,
pentru cariera pe care mi-o torpilam. Cu
zânele mele aveam nişte conversaţii de
coafor, le vorbeam despre vremea
proastă, concedii, horoscop, amorurile
starurilor, le făceam complimente pentru
felul cum erau îmbrăcate, pentru forma
lor fizică. Eram versiunea hard a
instructorului de schi, a masorului.
Trebuie să spun aici că prostituţia este
totuşi castă. Credeam că aveam să mă
încrucişez cu furie, luxură, bestialitate;
mi se cerea îndeosebi afecţiune şi
mângâieri foarte apăsate, cu ochii
închişi. Cine a spus că bunele maniere
au dispărut? Noi făceam dovada unui
tact pe care amanţii obişnuiţi nu-l mai
cunosc, îmbinam neruşinarea cu buna
creştere. Şi cât erau ele de cuviincioase
după, repieptănate, remachiate, istovite
poate, dar încântate, repetând of, am o
baby-sitter care n-o să fie mulţumită, mă
aşteaptă şeful, trebuie să trec să-l iau pe
soţul meu. Grija domestică îi lua locul
grijii erotice în afara celor, puţine, care,
după ce făceau dragoste, se prăvăleau,
se linişteau încet-încet şi adormeau.
Funcţia mea de curtezan amator nu se
limita la actul fizic, ci aproape că semăna
cu devotamentul. Mi se făcea confidenţe,
împăcam familiile, refăceam cuplurile
destrămate. În faţa mea, femeile îşi
deschideau sufletele fără teamă, mă
cufundam în intimitatea fiinţelor, eram
nepericulos. Câţi soţi nu-mi datorau fără
să ştie o mai bună înţelegere, o
sexualitate regenerată? Făceam oficiul de
marabù, de terapeut, ascultam doleanţele
unor tinere persoane care se plângeau
că nu-şi găsesc iubiţi, le linişteam pe
cele planturoase, cu mamèle mari şi
grele, care visau să fie uşoare ca un fulg,
le susţineam pe cele cu pieptul plat care
se scuzau că nu au sâni. Şi când una
dintre ele, după multe exerciţii de
musculaţie în sală, se întorcea să mă
vadă spunându-mi: „Acum cred că-mi
plac fesele pe care le am. În vara asta o
să îndrăznesc să-mi pun un string“, eram
fericit ca un învăţător care l-a scos pe
un copil din analfabetism. Vegheam
asupra dulcineelor mele ca asupra unui
pension. Nu mă deranja să fiu luat drept
un gigolo: eu îmi alesesem acest fel de-a
petrece timpul, ba chiar îl cucerisem prin
luptă grea. Iar faptul că cele mai multe
dintre zânele mele mă priveau ca pe un
înapoiat mintal, ca pe un piston fără
creier, mi se părea ceva firesc. Mă
feream să le arăt că se înşală, nelăsând
să zacă pe mese decât reviste de dentist.
Dacă m-aş fi apucat să o fac pe pontiful,
să-mi etalez cunoştinţele, ar fi părăsit
imediat garsoniera. Setea de bunătate îmi
era atât de mare încât, la capătul unei
zile foarte încărcate, mi se întâmpla să
alerg la vreo profesionistă unde dădeam
drumul la tot, bani şi sămânţă, într-o
rapidă delapidare, avid să inversez
rolurile, să închid cercul printr-o ultimă
drăcovenie. (...)
Aventurier urban
Adoram aspectul mecanic al muncii
mele. Mă simţeam ca un mic meşteşugar,
un ceasornicar efectuând o treabă de
precizie cu piese infinit de sensibile şi
fine. La urma urmelor, sexul masculin
nu este decât o unealtă pe care o cureţi şi
o lubrifiezi, ceva între o şurubelniţă şi un
tirbuşon. Înotam în acele femei ca într-un
acvariu în care eram un locatar provizoriu
şi niciodată uluirea prestaţiei sexuale nu
era urmată de dezamăgire. Nu simţeam
oboseala. Mă bucuram de o fire bună,
sexul fără probleme îmi creştea la loc.
Viaţa îmi era decupată în trei părţi: în
prima, eram un bun tată de familie; în a
doua, diplomat şi zelos slujitor al statului;
în ultima, call-boy tarifat. Dimineaţa,
porneam cu inima uşoară, orice remuşcare
fiind abolită, să-mi întâlnesc promisele
zilei, o dată închisă paranteza ministerului.
La prânz, mâncam puţin, excesul
de mâncare sau de alcool îmi tăia
inspiraţia. Ca să oficiez, aveam nevoie
să-mi păstrez mintea limpede, pântecele
plat şi stomacul gol. Între două vizite,
urmam un protocol riguros: făceam un
duş după fiecare şedinţă şi rămâneam cu
prosopul după gât ca un sportiv la
antrenament. Zilele mele erau nişte cufere
cu fundul dublu sau triplu, asemănătoare
cu cele ale contrabandiştilor, între care
menţineam un perete etanş. Locuiam în
arondismentul XV, lucram în VII, pe
bulevardul Saint-Germain, şi trudeam
spre fericirea omenirii aproape de strada
Rosiers. Îmi plăcea această corupere a
vieţii obişnuite de către viaţa clandestină.
Majoritatea oamenilor, când vor să
trăiască în altă lume, sunt nevoiţi să se
exileze, să o rupă cu mediul lor. Eu
trebuia doar să traversez Sena şi nu
răneam pe nimeni. Adormeam soţ, mă
trezeam funcţionar, mă lungeam curvar.
Eram aproape uimit să găsesc această
carieră, despre care toţi spun că e
abominabilă, atât de uşoară: nici statuie
a comandorului, nici moarte tragică.
Seara, mă întorceam acasă fericit, golit,
bucuros să-mi regăsesc muierea şi liota
de copii. Să regulez din greu trei sau
patru femei după-amiaza şi câteva ore
mai târziu, să mă găsesc cu copiii,
aşezaţi cuminţi în jurul meu, citindu-le
Babar2 sau Poveştile motanului cocoţat3,
constituia tipul de contrast după care mă
dădeam în vânt. Eram o liniuţă de unire
între sfere neasemănătoare. La birou, în
timp ce ministrul meu de tutelă ne
vorbea cu emfază despre influenţa
culturală internaţională şi măreţia
Franţei, eu mă gândeam cu un zâmbet
blajin la petrecăreţele-mi vulcanice care
mă aşteptau acolo, la cucurigu, şi-mi
spuneam că lumea este bună, că mă
copleşeşte cu favoruri. Aveam nevoie de
alte trupuri, de alte piei ca de un oxigen
pentru a supravieţui. În fiecare zi
descopeream noi geografii care mă
scuteau să fug în lumea largă. Mă
găsisem pe mine după multă vreme.
De-acum înainte, singura mea ambiţie
era să mă pierd. Sau mai curând să mă
surprind. Povestea mea nu era aceea a
unui băiat revoltat care, cu vremea, se
cuminţeşte ci aceea a unui bărbat prea
cuminte care-şi găseşte târziu calea şi se
desprinde de anturajul lui ca să cunoască
un pic de nebunie.
Seara, în coconul apartamentului
nostru, atât de frumos decorat, Suzanne
îmi expunea câte-o problemă educativă
de primă importanţă. De pildă, de Crăciun
trebuia oare să le cumpărăm copiilor
jocuri de construcţie din plastic sau să
achiziţionăm, la o vânzare consacrată
dezvoltării durabile, un sat african de
lemn, demontabil? Dacă mi-ar fi putut
citi în ochi adevărata mea părere scrisă
cu litere de aur: mă doare-n fund!, ar fi
fost foarte mâhnită. Or, nu voiam să o
necăjesc şi discutam cu ea îndelung,
cântărind argumentele pro şi contra, într-o
judecată demnă de regele Solomon sau
mai curând de regele tromboniştilor. Doar
în concediu, când redeveneam ostaticul
alor mei, îmi era greu. Însă dublându-mi
sârguinţa la birou, mă ofeream voluntar
pentru ore suplimentare, stagii, misiuni
de evaluare pe care nu le voia nimeni, în
vreme ce progenitura mi se bălăcea pe
malul oceanului, iar Suzanne era
extaziată, în faţa părinţilor săi, de
îndârjirea mea.
- Dacă va continua în acest ritm, peste
şapte sau opt ani, o să fie cel mai tânăr
ambasador de la Quai d'Orsay.
- Măcar de-ar fi adevărat ce spui tu, îi
replica soacră-mea, care nu ne văzuse
niciodată cu ochi buni căsătoria pe care
o considera drept o mezalianţă.
Scorpia bătrână nu era uşor de păcălit.
Cât despre colegii mei, mă luau drept
un arivist înrăit şi rânjeau văzându-mă
că depun atâtea eforturi în amorţeala
generală.
Eram îmbătat de un fel de orgoliu naiv,
iar când îmi întâlneam prietenii, îi
plângeam în mod sincer. Îi lăsasem atât
de mult în urma mea! Rana pricinuită
de banalitate mi se cicatriza puţin câte
puţin. La ultimul etaj al imobilului meu,
eram ca un călugăr în chilia lui. Uneori,
la înălţimea aceea, se pornea un vânt
puternic şi mă credeam într-o cabană din
Alaska sau din Vestul american, confruntat
cu elementele naturii sălbatice.
Călătoream doar prin mişcările mele din
fund. Dar degeaba bătea vântul în rafale
de făcea să geamă pereţii, să se clatine
hornurile, aici domnea, imuabil, imperiul
voluptăţii. Pe patul meu, arenă de satin
alb încoronată cu un baldachin extravagant,
se desfăşurau delicioase execuţii.
În el încercam un dublu sentiment de
securitate şi adevăr. Când, în zilele
frumoase, îmi ciuleam urechea la
sunetele terasei, auzeam un adevărat
freamăt de preerie cu basul continuu al
insectelor, zumzetul albinelor, cântatul
păsărilor care se azvârleau ca nişte săgeţi
în râpa străzilor. Pe terasă se scurgea un
şiroi de lumină şi căldură. Fluturi distraţi
intrau pe fereastră şi se aşezau pe
buchetele din vaze, porumbeii se umflau
în penele lucioase şi se dedau la iubirile
lor cu uguiri. Aici domina o pace ciudată
legată de o nebunie ciudată. Mă aflam
în mica mea mânăstire în faţa cerului,
neavând de dat socoteală decât lui.
Clopotul unei biserici din vecini bătea
la fiecare ceas, anunţând plecarea unei
zâne şi sosirea alteia noi, ca şi când chiar
arhiepiscopia îmi dădea binecuvântarea.
Trei ani a durat starea aceasta dionisiacă,
trei ani de glorie irefutabilă.(...)
Pascal BRUCKNER
roman
Traducere din franceză
şi note de Vasile Zincenco

1 Muzică vocală rituală monodică, a liturghiei catolice romane, datând din primele timpuri
ale Bisericii, al cărei repertoriu (imnuri, psalmi…) a fost codificat de sfântul Ambrosie (cânt
ambrozian, sec. IV), apoi de sfântul Grigore cel Mare (cânt roman, numit din sec. IX gregorian).
Aluzie şi la cel mai frumos volum de versuri de dragoste al poetului francez Jean Cocteau
(1889–1963), intitulat Cantus planus (1923), în franceză Plain-Chant.
2 Babar elefantul, serie de volume de benzi desenate pentru copii create, din 1929, de
francezul Jean de Brunhoff (1899–1937).
3 Poveştile motanului cocoţat (1934, adăugite în 1950 şi 1958), volum de povestiri fantastice
pornind de la imaginarul personal al autorului, romancierul şi dramaturgul francez Marcel
Aymé (1902–1967).

Sursa: Adevarul literar si artistic