Emigrantii, DUNYA MIKHAIL

Dunya Mikhail este o poeta irakiana, stabilita in America de cativa ani..
 
Traducere: Ilinca Bernea

America

Te rog nu mă întreba, America
Nu-mi amintesc
pe ce stradă
cu cine
sub care stea
Nu mă întreba
Nu-mi amintesc
culorile oamenilor
sau semnăturile lor
Nu-mi amintesc dacă aveau
fețele și speranțele noastre
dacă fredonau
sau nu un cântec
dacă scriau din stânga sau din dreapta
sau nu scriau deloc
dacă dormeau în case
pe trotuare
sau în aeroporturi
dacă făceau dragoste sau nu
Te rog nu mă întreba, America
Nu-mi amintesc numele
sau locurile lor de naștere
Oamenii sunt câtă frunză și iarbă
Se nasc peste tot, America
Nu mă întreba. . .
Nu-mi amintesc
ce oră era
sau ce fel de vreme
ce limbă vorbeau
sau ce steag aveau
Nu mă întreba. . .
Nu-mi amintesc
cât au mers prin arșiță
câți au murit
Nu-mi amintesc
formele bărcilor
numărul porturilor
. . . câte valize cărau
sau au abandonat
dacă se lamentau sau nu
Încetează cu întrebările, America
dă-le o mână
celor osteniți
de pe celălalt mal
Oferă-le-o fără întrebări
sau liste de așteptare
La ce bun să câștigi întreaga lume
dacă îți pierzi Sufletul, America?
Cine a spus că cerul
și-ar pierde toate stelele
dacă noaptea trece fără răspunsuri?
America, lasă baltă chestionarele
și lasă-mă cu iubitul meu
Am fost despărțiți atâta amar de vreme
pe două țărmuri îndepărtate
am trăit, iar apa se zvârcolea între noi
„ca un pește bine gătit”
A trecut mult timp, America
(mai mult decât durau poveștile de noapte bună ale bunicii)
și așteptam un semn
să ne aruncăm cochiliile în râu
Știam că râul este plin
de scoici; nu că ar conta
prea mult
pentru cochilii era important, ce-i drept
De ce pui toate aceste întrebări?
Vrei amprentele noastre
în toate limbile
am îmbătrânit
am ajuns mai bătrână decât tata
Îmi spunea seara
când nu circulau trenuri:
Într-o zi, vom merge în America,
Într-o zi, vom merge
să cântăm un cântec
la Statuia Libertății
tradus sau netradus
Și acum, America, acum
Am venit la tine, fără tatăl meu
Morții se coc mai repede
decât smochinele indiene
dar niciodată nu îmbătrânesc, America
Ei vin în pâlpâiri de umbră și lumină
în visele noastre
ca stele căzătoare
ca arcuri de curcubeu
peste casele
pe care le-am părăsit
Uneori se enervează
dacă îi lăsăm să aștepte. . .
Cat e ceasul acum?
Bănuiesc că ora când vine
poșta ta oficială, America
această oră a zădărniciei
când mă joc cu libertatea
ca o pisică domesticită
Nu aș ști ce altceva
să fac cu ea
în această oră
inutilă. . .
iubitul meu
acolo, pe malul opus
al fluviului
are o floare pentru mine
mie - după cum știi -
nu-mi plac florile uscate
îmi place scrisul de mână al iubitului
îl văd zilnic în cutia de scrisori
strălucind printre fluturași
cu oferte speciale
din seria cumpărați un produs și primiți unul gratis
și anunțuri promoționale urgente:
Veți câștiga un milion de dolari
dacă vă abonați la această revistă!
printre facturile de plătit
în rate lunare
Îmi place scrisul de mână al iubitului
deși devine tot mai tremurat în fiecare zi
Avem o singură fotografie
doar una, America
îl vreau
Vreau acel moment
mereu inaccesibil
din poza pe care o cunosc
din orice unghi:
momentul etern, din ceruri
Imaginează-ți, America:
cum ar fi dacă unul dintre noi renunță la imagine
și lasă albumul plin
de singurătate
sau dacă viața devine
un aparat foto
fără film
Imaginează-ți, America!

Fără nici o poză
Mâine
iubitule
Mâine
noaptea
ne va lua
pe sus
vom trezi muzeele din somn
pentru totdeauna
ne vom repara ceasurile sparte
ca să ne sune în piețele publice
ori de câte ori trenul
ne trece pe lângă
Mâine
iubitule
Mâine
vom înflori:
două frunze care au fost cândva
pe aceeași ramură
fără grația verdelui
vom cădea
vom dansa purtați de vânt
spre locuri cărora le vom uita
numele
ne vom bucura de dragul broaștelor țestoase
care sunt atât de perseverente în drumul lor
Mâine
iubitule
mâine
îți voi cerceta ochii
îți voi citi în riduri
liniile viitoarelor noastre vise
Pe măsură ce îmi vei împleti părul cărunt
sub ploaie
sau soare
sau luna
fiecare fir va ști
că nu se întâmplă nimic
de două ori
fiecare sărut e o țară
cu o istorie
o geografie
și un limbaj
cu o bucurie și o tristețe
care nu se mai repetă
Și când îți revine nodul din gât, iubitule
Nu vei avea timp să te plângi
să-ți faci griji
pentru ce a mai rămas în noi
netopit
din zăpada imaculată
Mâine, dragule
Mâine
din cutia de lemn va răsuna
chinchetul a
două inele care
strălucesc de mult
pe două mâini care au tremurat,
împreunate
în puterea absenței.
Mâine
albul își va dezvălui
toate culorile
vom binecuvânta tot ce s-a pierdut
în alb sau s-a ascuns în el
tainic
De unde să știu, America
care dintre culori
a fost cea mai veselă
cea mai tumultoasă
cea mai nepotrivită
cea mai inadaptată
sau mai asimilată
dintre toate?