Al treilea cântat al cocosilor
Pe când papagalul din colivie
îngâna un refren demodat
ti-am zis cu privirea distrata:
– În aceasta jungla de fete patrate
unde cântecul slobod al ciocârliei
e înghitit ca hapurile amare
de cianura
iar suieratul aspidei
mângâie urechea strâns înfundata cu ceara
te voi lasa prada ciorilor hraparete
sacalilor
si lupilor cu coltii de fier...
Ai tacut, contemplând
vârfurile pantofilor mei lucitori.
Pe urma corul cela de îngeri râiosi
a irupt într-un irmos
si noi ne muiam, ne-ndulceam
deveneam comestibili
încât singuri ne-am fi oferit
acelor jivine lacome...
De nu ne trecea, tipând, pe obraz
valul cela matinal de lumina
lovindu-ne scurt, ca o palma.
Alerta
Trec prin flacari de smalturi, ma-înec
în oglinzi, narui bolti de culbeci
fluturi sângera-n noapte, alerg
caut ochiul încoltind zodieci.
Lânga jarul din basm lilieci
se framânta-n armuri de eroi
spicu-si scutura boabele seci
peste fulgeru–intrând în noroi.
Scade luna între pietre. Soptesc.
De pe buze–aburesc aurori.
Minotaurul înalta domnesc
cap de bour scaldat de licori.
Autosugestie colectiva
Legati fiecare la ochi
cu o fâsie de cer multicolorala ce-am mai spera
daca si firul de iarba plapând
închipuie gestul de gâde?
Suflam pâna ne crapa bojocii
în spuma de slava
în care sfârcul tânar se dizolva banal
si ne bucuram de baloanele
ce ne gâdila umerii, fruntea
uitând ca de mult nu mai suntem copii...
Iata-ne-n sfârsit
fericiti, fericiti dansam tarantela
dupa cântul distrat al cucuvelei satule.
Elan
Ce-i dincolo oare de flacara clipei acesteia?
Nesaturatul de nimburi
în pulbere salta.
(„Ha-ha, saltimbancul!” îl strâmba un cariu.)
Aerul tare îl doboara subit
si el – în reflux –
absorbit e de propriul plamân.
„F–f–f–f–i–u–u–u...”, fluiera foiul fragil
inspirând ratacitoare polenuri, stele marunte
regrete amare
si amintirea unor povesti cu pajuri albastre.
Într-un târziu, lipit de tarâna, ca de un uger
din care laptele e gata sa tâsneasca suvoi
tremur – de – pasare-l – trece.
Rasufletu-i cald se ridica în slava
pâna la palma în care alba zvâcneste samânta.
De scrumul clipei acesteia, Doamne, ce-i mai departe?
Ninge cu porumbei de opal, libelule
sug discul lunii din geam. Înfipte
la orizont, între cer si pamânt, coarnele cerbilor
poarta zodii de linisti, topaze nasc zorii
în tacere se deschid pleoapele grele
ale sfincsilor.
Ochiul curatat de albeata
lumineaza în untdelemnul din candela
cât un licurici pe o carte.
Elegia Cavalerului Tristei Figuri
Atac de cord.
În piept cangrena se lateste
si tâmpla-mi sângereaza alba-n toamna
prin ierbi necheaza Rosinanta, larma
e în lumina ce-nfasoara osul.
Sub pasii moi e ziua o povara.
Cucuta-i verde-verde. Într-o sfera
plina cu mercur ma scald.
E frig.
E început de era.
Sunt singurul exemplar din speta ce mai spera.
Abia suflând, abia miscându-mi bratul, adorm
cum taurul, în friguri, strapuns de lance-adoarme
si spre tarâmuri rosii, prin somn chemat de goarne
pasesc ori zbor, plutesc târât de-un fluviu
ma-nalt, cobor – naluca, vâlvataie
netrebnica epava ce nu plateste vama
stei în azur înfipt, cenusa, scama...
Prin ierbi aud pe Rocinante nechezând.
Si-i seara...
Interior în rosu aprins
pleata-n vânt, ochii în seara.
Plânsa-i turma, nuna moare
gândul arde, iarba doare.
Gura strâmba adevarul
îl rosteste. Putred, marul
oteteste vraja, lunca.
Strâns-în-chingi-ne-leaga-strunga.
Ploaia susura-n garafa.
“Vai, nadejdea e o gafa! ”–
trâmbiteaza în allegro
vierme ros cu capul negru.
Vamesul, vama
Câtu-i devreme, cât n-a-nserat
tine-te, fratele meu luminat
strânge cu dintii ranile toate
iesi din cetate, calca pre moarte!
Vezi, din pustie, iar legiunea
vine cu numele-i si cu genunea
vine s-amestece semnele, cheagul
vine sa strâmbe în verb zodiacul.
Scoala din secolii lâncezi norodul
pune-i în fata stirpea, izvodul!
Bata chimvale!... Surle rasune!...
Dreapta solie porneasca-se-n lume!
Sus peste arbori se zbuciuma-un nour–
aura sfânta în mijloc c-un bour.
Iar ne încearca destinul cu lama...
Gata esti, frate?
Vamesul... vama...
Vis
Într-o miercuri, într-o vineri
îmi cobeau la crestet corbii:– Nevermore! Anii tineri
ti s-au dus, hai, trage bobii.
Auzeam din miazanoapte
geamat scurt ca un latrat
îmi paru ca-i pui de lapte
era Ea la secerat.
Trupu-mi jubila cucernic
prins în tactul unui rit –
tandru lut, fluid parelnic
într-un trandafir torid.
Tril surpat. Numai zabunu-mi
scapara în vânt ca steagul.
„Sase, patru, trei, doi, unu.
Ai pierdut, vezi, ramasagul!”
Asa-mi spuse mladiindu-si
talia de viespe Ea.
Eram gata sa-ntind gâtul
pe un trunchi de acadea.
Dar un jar, o vâlvataie
m-a cuprins, m-a smuls din clipa.
Era Pasarea balaie –
apa vie pe aripa.
Sufletu-mi sorbi cu-ardoare
bântuit de umbre lungi
stropul de cuminecare.
– Pasare, ramâi! Te duci?...
Peste burg, în noapte, clara
fâlfâia ca o batista
o vedenie lunara:
ochii verzi, privirea trista.
Fotografii: Vova Timbaliuk, Ucraina
Selectie: SD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu