Postmodernismul/bilanturi - Ilinca Bernea

Ce  s-a câștigat și ce s-a pierdut prin postmodernism?

Sorin Despot (poet):

e numai facebook aici,

nimicul ăsta tot mai bine rostogolit pe

pante tot mai temeinic afînate cu volante.

numai facebook și, dincoace, abia de mai licărește,

ici-colo, foamea de sens și de bună drămuire; a

orice.

nu e nici sex, nu e nici ploaie, nu e nici dans furibund, nu e

nici fund, nici abis, nu e zenit, nu e întindere cît vezi cu ochii.

să fie atenția moneda de schimb a generației noastre? să fie

pustia conținutului fără recipient? să fie măria asta cu mereu

altă pălărie?

să fie! dincoace de agendele ideologice ale semenilor mei

s-a făcut frig; toarce, dincoace de fereastră, centrala termică

în van; frigul acesta nu are de-a face cu temperatura. e chiar

frig. e numai facebook aici.

frig obrajii ăștia de furnal idiot, util, în marș ferm către

mereu următorul dușman. să fie masa de manevră? să

fie aceasta și cealaltă minervă mereu următoarea

țintă a umilinței tot mai multor meseriași de șantier?

să fie?

fie ca ființarea să fie drămuită pentru o clipă de fiecare,

să sucombe, sub imperativul rostogolirii, opinia. alb,

aici. negru, dincolo? dincoace, albul ochiului sunny

side up!

fie ca ființarea să fie pe bune, ca în poemele douămiiștilor,

să punem banii unde ne punem gura, nu curul; fie ca

atingerea să fie prilej de permanență și respingerea,

de respiro.

inima nici că va avea vreo șansă; nici a lor n-a avut. inimi

puse la bătaie, camarad, inimi care mitraliază pe stradă,

inimi cum nu se mai fabrică și pe care abia te lasă inima să

le-ntreci.

fă-o. nimic nu e mai trist ca o inimă căzută pe degeaba în

stradă; poate doar inima lăsată să înghețe în spațiu, fără

dram de speranță că va reveni pe pămînt. cît despre

inima mea…

e numai facebook aici și ne rostogolim

ca fașele medicinale în jurul

membrului fantomă.

Horia Pătrașcu (doctor în filosofie):

Am pierdut credința în distincții, în delimitări. Limbajul – încearcă să supraviețuiască în lipsa a ceea ce-l face posibil, să-și supraviețuiască cumva lui însuși – și de aici noianul de înșiruiri, enumerări și aglutinări fără sens. Marea iluzie a postmodernismului este că putem depăși întreruperile, diferențele de toate felurile – ontologice, sexuale, naționale, intelectuale – anulându-le. Este o formă negativă, perversă și primitivă în cele din urmă de transcendere. Postmodernismul vrea să ne depășim limitele – negându-le, abolind ideea de limită. Limitele pot fi depășite – printr-o sinteză superioară sau în ideea transcendenței, dar omul – este om doar întrucât între-rupe, distinge, delimitează, pune hotare. Sigur, distincția „bărbat-femeie” / „cetățean-barbar” au fost depășite în creștinism prin omul renăscut prin botezarea în Hristos, dar avem o trecere la un nivel superior al dihotomiei: creștin-păgân sau „omul vechi”-„omul nou”. Dacă acceptăm că omul este om întrucât este o ființă vorbitoare, lingvistică, nu putem să nu vedem faptul că limbajul este separare – a vocalelor de consoane, a sunetelor, a propozițiilor etc. Dacă omul este o ființă povestitoare – vom constata că el nu poate povesti decât dacă „violentează” realitatea separând-o, forțat de cele mai multe ori, în ipostaze: bun-rău, mare-mic, bărbat-femeie. Finalul poveștii este anularea unuia dintre punctele între care se creează tensiunea: de obicei triumful binelui asupra răului, a marelui asupra micului sau dizolvarea tensiunii dintre bărbat și femeie prin „cununia lor”, prin fericirea conjugală de până la adânci bătrâneți. Or, postmodernismul ne cere să începem de acolo de unde încetează – de fapt și de drept – orice poveste.

Dan Pleșa (scriitor):

Prima dată când m-am întâlnit cu termenul de postmodernism am făcut-o prin intermediul poeziei optzeciste și atunci pentru mine postmodernism a însemnat o nouă și piezișă integrare a limbajului diurn în lirică, o atitudine rebelă și jemanfișistă, un oarecare curaj de a fi obișnuit (normal), o reală renunțare la ceea ce se cheamă orgoliul originalității în artă („totul a fost scris deja”). După care mi-am dat seama că ceea ce înțelegeam eu, deși nu era cumva departe de sensul termenului, nu era nici prea aproape. Singurul lucru nou pe care l-am adăugat ca certitudine în delimitarea acestuia este modul în care cultura pop a fost confirmată ca putând face parte din cultura înaltă și/sau academică.  Am încercat, din când în când să-mi apropiu acest termen, și azi, deja am o oarecare convingere: că nici eu, și nici alții nu prea știu ce înseamnă postmodernism. E cumva o plărie mare, mult prea mare, în care încercăm să îngesuim o grămadă de tendințe care ni se pare că nu aparțin decât lumii contemporane.

Și de aici pleacă niște contradicții. Cumva, nimic nu s-a schimbat de când e lumea-lume, cel puțin cea pe care o cunoaștem din înscrisuri și alte semne. Singurul lucru care ne desparte de alte vremuri e modul în care tehnologiile ne influențează viața și puterea și viteza de comunicare. Postmodernismul – chiar dacă i se atribuie anumite vizuini despre lume și relaționarea socială, nu-mi pare decât o umbrelă sub care și dușmanii și pretenii unor schimbări sociale așează anumite tendințe de (aproximativ nouă) relaționare socială. De ce nu cred că e un curent? Tocmai pentru că orice poate intra aici, nu văd decât propagandistic o anumită coerență în ceea ce e definit ca fiind postmodern.

În al doilea rând, nu cred în puterea curentelor (modelor) de gândire de a modifica sociateatea. De a interacționa politic. Cred că „gândirile” care ni se pare că transformă societatea au două etape în care intercaționează: apriori – când sunt doar niște modele sociale/economice/filosofice funcționale între paginile unei cărți, care de multe ori anticipează necesitatea a unor posibile evoluții sociale, și a posteriori atunci când politicul și comunicarea politică (propaganda, mai bine spus) încearcă să justifice intelectual și filosofic anumite decizii ale momentului. Exemple aș avea multe, dar dau unul singur: nu Marcuse a umplut pajiștea de la woodstock cu zeci de mii de tineri care își permiteau să să distreze cu mnuzică, alcool și sex. Era momentul, și cărturarul doar era un cronicar al timpului.  Ceea ce a permis sau a dus tinerii la un loc a fost politica vremii: contradicția violentă dintre niște generații crescute în rigoarea celui de-al doilea război mondial și belșugul tehnologic al vremii. (Poate că privesc lucrurile dintr-o perspectivă hegeliană, în fine.)

Și da, și acum asistăm la acelați tip de contradicții: între urmașii războiului rece și cei care cred că din ecranul digital crește iarba.

AnaMaria Spătaru (jurnalist, redactor Radio România cultural):

Pe scurt, a ars o catedrală. Secole de istorie, despre care nu știm mai nimic. Dar bine că sunt acolo, să le invocăm. Printre miile de reacții, o întrebare: cum naiba au ținut-o în picioare atâtea secole, și noi, cu informațiile și tehnologia de azi, i-am dat foc? Da, cum oare? Nu trece o zi și lumea e relaxată. S-au strâns mulți bani. Acum problema e ce interes au avut miliardarii francezi să doneze. Răscolim, întoarcem pe toate părțile. Găsim explicatia: să scape de impozite. Și trecem mai departe… Explozii in Sri Lanka. Mulți nu stiu unde e pe hartă, nici ce populație sălbatică o fi pe acolo, așa că nici pomeneală de emoția de acum două zile. Doi corporatiști care se plimbă prin lume abia au vizitat locul și ne îndeamnă să mergem și mâine, pentru că lor li s-a părut foarte sigur. BBC anunță 200 de morți și 500 de răniți. Citesc că s-a pierdut un cățel în zona Obor și distribui. Imediat apoi, văd două rațe care înoată cu greu intr-o baltă plină de gunoaie în pădurea Andronache. Am câștigat libertatea de a călători. Fizic și mental. Am pierdut-o pe aceea de a povesti. Am uitat de mult empatia și am reușit să facem să fim mici. Turnul acela, prăbușindu-se, a stărnit groază și suspine. Poate că abia atunci am conștientizat că s-a rupt o legătură…Ne așteaptă, probabil, încă un veac de singurătate.

Andreea Astani (doctor în psihologie):

Era postmodernă ne pune la dispoziție canale mult mai rapide și variate de informare, inter-relaționare și comunicare. Este minunat să ai șansa de a găsi în orice moment aproape orice informație ai nevoie sau să inițiezi o videoconferință cu cineva aflat la celălalt capăt al lumii. Ceea ce se pierde însă în marea de informație este calitatea ei, veridicitatea. Suntem martorii tot mai multor știri false, încercări de manipulare prin dezinformare, produse de calitate dubitabilă. Acum avem informație disponibilă la discreție, însă asta ne face să o valorizăm mai puțin, tocmai pentru că obținerea ei este atât de facilă.

Odată cu proliferarea rețelelor de socializare a început transferul ”datelor vieții” din planul real în cel virtual, ceea ce din păcate, afectează contactul direct cu realitatea, care pierde tot mai mult din profunzime, devenind din ce în ce mai slab, sporadic și superficial. Oamenii se preocupă și investesc mai mult în construirea și menținerea aparențelor decât a esenței. Nu mai contează cine ești dacă ceea ce pari a fi adună destule like-uri.

Postmodernitatea a adus cu cu sine abandonul angajamentului, dedicării față de un scop, relație, în favoarea setei pentru varietate, nou, viețuirii într-o perpetuă schimbare. Setea, căutarea, schimbarea nu au conotații negative în sine, ele reprezintă un motor al progresului, numai că odată devenite regulă, constantă, prind individual într-un carusel al plutirii în derivă. În lipsa unui fundament, a unei certe stabilități și consistențe în timp, identitatea de sine nu poate să prindă contururi clare. Nu este de mirare că omul postmodern este un om care se simte din ce în ce mai pierdut.

Omul postmodern a renunțat la căutarea certitudinii și formularea unor principii de viață clare adoptând o perspectivă relativistă asupra lucrurilor. Flexibilitatea mentală, deschiderea spre perspective diferite și precauția în declararea unei căi anume ca universal valabilă este, desigur, salutară. Relativizarea devine, însă, periculoasă atunci când își pierde măsura, când valori importante devin relative, când binele și răul devin relative.

Omul postmodern este și omul lui Carpe diem, omul care se chinuiește să-și trăiască viața cât mai din plin (și care suferă desigur, văzând că alții au ”aparent” mai mult talent la conjugat verbul a FI). Nu am aroganța de a susține că nu e o treabă utilă asta cu trăitul clipei. Eu însămi încerc să exploatez viața, să valorific oportunitățile care mi se oferă și să înmulțesc momentele care îmi aduc bucurie. Problemele sunt de nuanță, e una să încerci, să te străduiești, și altceva să te chinuiești, obsedat de intensitate. O încercare de aducere a vieții în prezent, aici și acum, îmbogățește clipa, însă poate cu ușuriță fura meritele trecutului și obtura viziunea asupra viitorului. Viața omului devine o insula în mijlocul oceanului, un decupaj care iese cel mai adesea prost.

Cătălin Marin (scriitor):

Vreau mai întâi să disociez post-modernismul de post-modernitate, după cum s-ar cuveni să disociem curentul renascentist de epoca renașterii. Sufletul unei epoci este — la fel ca în cazul omului — esența bună și frumoasă a acesteia. Cred că post-modernismul este în sine un curent eliberator, născut în urma experienței crunte a rușinii războaielor în general și a războaielor mondiale în particular. Puterea ideologizării a înspăimântat omenirea începând cu retrospectiva nazismului și continuând cu observarea comunismului sovietic. Pe fondul acesta a țâșnit un val de scepticism, adăpat de forjele deconstructivismului și post-structuralismului. Post-modernismul a redus omul la concept (așa zisul construct, un termen ceva mai vechi), apoi s-a cocoțat pe cârca lui Wittgenstein decretând că totul este limbaj, iar de-aici numai Dumnezeu cu mila lui ar mai fi putut să facă ceva, de n-ar fi fost deja îmbălsămat de Nietzsche. Haskell B. Curry, prin formularea paradoxului ce-i poartă numele, a arătat că limbajul natural nu poate demonstra nimic fiindcă poate să demonstreze orice. Post-modernismul aduce o preocupare pentru limbaj nemaiîntâlnită până la el, iar asta e o treabă foarte bună și frumoasă, prost înțeleasă. În loc să fie acceptate limitele limbajului, au fost denaturate limitele gândirii și ale realității. Astfel, post-modernitatea e caracterizată de o confuzie generală, o rătăcire în termeni, o abordare filologică a textelor științifice și filozofice, o babilonie de rit nou, în care toți folosim aceleași cuvinte, dar vorbim limbi cu totul diferite. Singura axiologie a postmodernismului e aceea a subiectivității cioraniene, nici măcar bergsoniene, adică fiecare cu prăjina și clopoțeii lui. Post-modernismul nu e nici măcar un curent la propriu, e o sumă de ciorbe fierte sub mania unicității și originalității. Free Jazz-ul lui Ornette Coleman este poate cea mai potrivită reprezentare artistică a post-modernității, adică o orchestră în care fiecare cântă în măsura lui. Recomand spre ascultare “Free” al lui Ornette Coleman, dacă se poate integral, așa simt eu post-modernismul care, sub promisiunea unei libertăți, ne-a desființat ritmul, sensul și măsura lucrurilor.

Ilinca Bernea (doctor în filosofie, scriitoare):

Eu asociez postmodernismul cu povestea cu Hainele Împăratului.

Postmodernismul stă, așa cum o arată incontestabil Baudrillard, sub semnul simulacrului. Împăratul e gol, hainele sunt vizibile doar în planuri și dimensiuni fictive, virtualul a aglutinat realul.

Au apărut o serie de substitute în locul valorilor tradiționale pe care modernitatea le-a subminat bine. În locul iubirii (valoare fondatoare de civilizație) apare ruda ei săracă echitatea, care e o formă rece și indiferentă de agape. În locul argumentului, opinia, în locul adevărului convingerea, în locul cunoașterii speculația, în locul frumuseții un discurs estetic justificativ sau în sens pop – frumusețea produsă pe cale artificială.

Postmodernismul reduce la absurd cosmologia culturală și biologia deopotrivă, înghesuie, nu doar lumea, așa cum o fac socialiștii, ci și ființa umană în planul realității mundane, el postulează omul-discurs, omul-imagine, omul-de-pe-stradă, omul-media, omul-puzzle (alcătuit din fragmente) omul care se poate auto-inventa. Identitatea umană devine tranzitorie, relativă, discutabilă, reformatabilă.

Ce s-a câștigat? un plus de elasticitate mentală și intelectuală, de inventivitate. Invenția este de asemenea unul dintre punctele cardinale ale postmodernității. Omul postmodern este el înuși o invenție. Natura artificială este produsul de laborator al curentului.

Omul s-a desprins, prin urbanizare, tehnologizare și virtualizare de propria natură pe care o virtualizează la rându-i. Genul se desprinde de sex, identitatea de ființă, libertatea de conștiință și în general tot ce depășește puterile omului (de manipulare și control) este ori negat ori dezamorsat ori sterilizat ori ”demonizat”. Postmodernismul este în adevărata putere a cuvântului DOMNIA MINȚII și primatul gândirii asupra naturii, este o înfrângere a cosmologiei naturale și o pasare a puterii exclusiv pe mâna omului. El face și desface toate sensurile, devine, într-un mod monstruos, megaloman – măsură a tuturor lucrurilor. Dacă modernitatea l-a ucis pe Dumnezeu, omul postmodenității a ucis natura și umanitatea în sens primordial.

A împachetat condiția umană în planul acelei relatăți care e la cheremul minții.

Postmodernitatea, cu toate hachițele ei relativiste, încearcă, mai mult decât orice orânduire, să destabilizeze individul, să producă omul fără însușiri, să-i răpească, practic, dreptul la o soartă. Omul postmodern nu este sortit nici deznădejdii nici unui tip de virtute, nici unor întâlniri sau experiențe cheie, căci el se poate reinventa în orice clipă, își poate confecționa o identitate prin reciclarea altora.

Postmodernitatea este modernitate totalitară, este triumful valorilor moderne asupra oricărei alte posibile axiologii.

Unealta cu care postmodernii meșteresc realitatea este ideea deconstructivită, potrivit căreia nu există nimic care să poată fi identificat drept condiție umană primordială: strămoșii ne-au îndopat cu himerele lor și ne-am pomenit cu ele în gene.

Întrebarea firească este, în aceste condiții, pe copii ce îi învățăm la școală?

Ce urmează? o încercare de reprogramare post shut-down?

Și ce ne garantează că va fi mai bună? Că noile dicteuri culturale ne vor prescrie o fericire mai ferice și libertăți mai substanțiale și frumuseți mai încântătoare?

https://bel-esprit.ro/postmodernismul-bilanturi/