Inimi fragile: Poezia romancelor

Donna miraculata, Nina Cassian

De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă
ca hoitul luminând în întuneric.
Nu mi se mai observă fragila mea carcasă,
nici ochiul devenit mai fix și sferic,

nici zdreanța mâinilor pe obiecte,
nici mersul, inutil desfigurat de jind,
– ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte,
ca nimbul putregaiului sclipind.

Cainele galben, Doina Ioanid

Cu inima în mână, am mers prin oraş, păşind pe prima zăpadă din anul ăsta. Şi inima mea, stropită cu vin şi oţet, continua să putrezească în ritmul celor 37 de ani, în timp ce coţofenele se adunau pe umărul toboşarului. Oasele singure nu mă puteau salva. Nici numele tău, Argentina, pămînt al făgăduinţei. Numai un câine mare şi galben s-a îndurat de mine, a venit spăşit şi mi-a mâncat inima, fără grabă. Apoi a plecat, s-a îndepărtat spre orizont ca o imensă floarea-soarelui.

Îţi aduci aminte plaja? Ana Blandiana

Îţi aduci aminte plaja
Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculţi?
Felul în care
Te uitai la mare
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti
Pescăruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă priveşti?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-aşteptam.

Ca o greseala-n care-am stat, Constanta Buzea

Toamnă-n grădină, toamnă pe deal,
Toamnă pe şes,
Toată lumina prinde rugină, frunzele ies
Să se-nfașoare pe răsuflare şi pe vedere
Într-o cădere ca o culoare fără putere.
Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,
Vara e mută ca o greşeală-n care-am stat.

Cum suntem azi, am fost şi ieri, alţii, tot alţii,
Marea ne uită, uită-ne munţii, înalţii.
Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumină,
Frunzele aduc înspre pământ urme de vină.

Totuşi ce preţ necugetat se pregăteşte
Pentru livezi şi pentru vii, pentru nădejde.
Pentru un cer încă senin, pentru schimbare,
Pentru toţi sâmburii care devin lacre de soare?

Greseala de tipar, Magda Isanos

e fiecare filă-a vieții mele
E-o lacrimă mai mult lângă surâs;
Dar e-un belșug de dragoste și vis,
Ca-n nopți de toamnă risipiri de stele.

Îmi răsfoiesc adesea trista carte
Și-n foșnet de-amintiri surâd și-mi zic
Că-n drumul care duce către moarte
Eu n-am uitat pe margine nimic.

Sunt pete, însă petele-s de-argint
Ca niște fluturi morți, ca niște flori,
Din câte-au răsărit de-atâtea ori
Și s-au uscat pe-al inimii pământ.

Ici, colo, stropi albaștri de cerneală
Și urmele durerii, ca de praf;
Dar vina este-a unui tipograf
Cu litera destinelor în poală.

Febra, Daniela Crasnaru



El mă cerceta de la o vreme
Noapte de noapte.
Atingea uşor izvoarele sângelui meu,
Mişca văzduhul
Doar cu o ridicare a pleoapei.
Eu îl priveam todeauna cu un nod de lacrimi în gât
Şi mă gândeam că trupul lui nu aparţine nici pământului,
Nici focului şi doamne, nici apei.
I-aş fi atins cu patimă tâmpla de abur
Şi pieptul şi coapsa, oh, da
Mai ales coapsa fierbinte –
Dacă nu ar fi tremurat fiecare fibră de spaimă
Că trupul lui are se mi se destrame în minte.
El venea astfel în fiece noapte.
Irişii lui topeau lucrurile din preajmă
Şi le făceau fluide şi cântătoare.

Carnea mea tristă simţea cum i se deschid
Porţi tot mai adânci,
Fiecare pentru o durere mai mare.

- Ia-mă cu tine, am mai avut puterea să strig.
- Ia-mă în braţe, până nu mi se destramă cu totul
Oasele frunţii, inima, ţeasta.
- Bine zise Îngerul, dar nu chiar acum
Adică nu în viaţa aceasta.


Rugaciune, Ilinca Bernea



Doamne fă în aşa fel
Ca ea să îl mângâie aşa cum l-aş mângâia eu.
Trimite-i prin buzele ei sărutările mele
Fă un miracol ca ea să-i surâdă aşa cum aş face-o eu
Ca să nu-i fie niciodată străină

Fă cumva ca ea să-l privească cu ochii mei
Să-l strângă în braţele mele
Ca să alunge stafiile Spaimei

Şi-atunci când frigul i se varsă în sânge
Imaginea ei să-i ţină de cald
Să-i lumineze paşii când întunericul îl împresoară de pretutindeni
Doamne ajut-o să ajungă până în beciurile singurătăţii lui
Ca să-l poată ţine de mână
Să străbată toate cerurile care îi despart
Atunci când mă strigă pe numele ei

Doamne, fă cumva
Să nu-i fie niciodată foame
De dragoste

 Livada cu mărgăritare , Irina Nechit

Acolo vroiam să rămân, în livada de pruni,
să nu mai cobor niciodată la vale,
unde rana tatălui meu creştea şi creştea, adâncă şi largă
în ea prăbuşindu-se toate casele
drumurile desfundate, turmele de oi şi mieii abia fătaţi,

mă ghemuisem la rădăcina pomului cu seve circulând spre un soare
atât de limpede încât i se vedeau petele şi crăpăturile
din care ţâşneau furtuni magnetice,

adevărate mărgăritare îmi păreau mugurii perfect rotunzi,
iar în punctul cel mai de sus al cerului o ciocârlie scotea ţipete
ce lunecau în jos devenind cântece,

nu-mi puteam rupe ochii de la seninul cerului,
îmi venea să împing toţi bolovanii la vale,
să astup rana din care mustea sângele tatălui meu
încă viu, încă privind cu nădejde
mielul adus la patul lui înclinat spre genune,

în ziua aceea cu flori de prun deasupra capului
îmi venea să strig
tată, ni se apropie sfârşitul,
şi ţie şi mie şi ciocârliei şi soarelui!
îmi venea să adorm sub copac în poziţie fetală,
nu m-ar fi căutat nimeni,
nu m-ar fi găsit nimeni pe iarba tânără,
unde sufletul meu se întoarce şi azi
să revadă coşmarul cu mărgăritare

Altfel cum, Ileana Malancioiu

Ingropata-n mirosul de trandafir
din luminoasa dimineata
culegeam petale ca visina putreda
si le puneam în mîna bunicii
în care se faceau dulceata.

Dulcea mea lumina si mîntuitoare
firul nadejdii n-a fost rupt
cît pluteste înca galbena miere
în care stau petalele-aruncate
de mîna ei închisa dedesubt.

Nu putem fi cu totul despartiti
de cei plecati dintre noi
altfel cum ar fi putrezit ulucile
acestui cimitir de tara unde florile
sunt mai înalte decît crucile. 


Pictura: Mara Light                                                                                             Selectie: SD