In copilărie alergam cu privirea în sus, intreaga lume avea dimensiunile cerului, acolo incapeau toate intamplarile minunate care vor veni spre mine. Am pastrat imaginea aceea de copil visator, in fuga sa-si intampine visele cat mai repede. Cand am inceput sa ma uit la cer oprindu-ma locului si gandindu-ma la ce dorinta sa-mi pun, constatam ca intelepciunea nu e a batranetii nici a maturitatii ci a copilariei instelate. Eu ma aflam la mijloc si gandeam ca intelepciunea il ajuta pe indragostit sa infrunte gloantele pentru o himera sau pe eroul care sfideaza indiferenta publica. Chiar pe nebunul care vede prin ziduri si intuneric.
Acum nu mai vorbesc cu stelele, nu mai infrunt gloantele decat rareori, nu mai strapung intunericul, nu mai sfidez decat inutil propria mea teama. Cu cat trece timpul sunt din ce in ce mai aproape de pamant. Imi supraveghez pasii tot mai nesiguri, aud zgomotele, vad denivelarile trotuarelor. Gravitatia pare ca imi absoarbe sufletul iar privirea mi se scutura de vise.
Cateodata o pasare sau un profil de barbat in dreptul unui geam inverzit de vegetatie imi strabat retina…
Cred ca am devansat povestea cu cativa ani buni. Dar asta nu shimba nimic…
SD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu