Proza lui Gheorghe Schwartz Partea I-a

Gheorghe Schwartz şi-a gîndit proza, încă de la început, în orizontul unor proiecte de anduranţă; 

în anii ᾿80 a fost „ciclul lugojan“ al romanelor Pietrele, A treia zi, Spitalul, Om și Lege, apoi, de la 

sfîrşitul deceniului nouă, prozatorul începea lunga serie romanescă Cei O Sută, cel mai amplu 

proiect epic din toată literatura noastră, însumînd unsprezece volume masive, tipărite în douăzeci 

şi cinci de ani, între 1988 şi 2013. Urmau o pauză de respiraţie şi/sau nişte exerciţii ori, poate, 

iată, nişte „vocalize“? Aşa părea cînd, în 2014, Gheorghe Schwartz venea în librării cu „Enigmele 

infinite. Vocalize în Do Major“, unde materia epică, aparent pulverizată în fragmente discontinue, 

se organiza, subtil, în jurul unei figuri care, cînd „copil sărac“, cînd venerabil de 94 de ani, nu lăsa

 să se vadă calităţile unui personaj „clasic“, cu o istorie şi o identitate, eventual, element de 

coagulare a unei structuri narative în logica romanului. Numai că Julius Zimberlan trece şi în

 al doilea volum, „Hotarele istorice. Vocalize în Re Minor“ (2015), o (anti)utopie despre hotare,

 iar simplele (dar simplele?) vocalize în diverse game cristalizează un nou proiect de anduranţă: 

iată regula: „Din păcate, aceste vocalize (în re minor) tind să se transforme din simple exerciţii 

zilnice într-o elegie tragică coerentă. Ceea ce, în mod cert, nu este în intenţia celui ce le 

consemnează atît de stîngaci! Dar un sunet cheamă după el alt sunet, o literă altă literă şi iată 

cum se naşte acest puzzle neaşteptat. Dar aşa cum se ordonează, la fel de neaşteptat se pot 

iar desface nodurile“. Romanul e un „puzzle neaşteptat“, în care o literă cheamă o altă literă, 

o poveste „înnoadă“ o altă poveste, iar Julius Zimberlan e cronicarul din umbră al acestei noi

lumi româneşti, cea mai nouă achiziţie din vasta sa colecţie de „țări vizitate“; primele două cărţi, 

Enigmele infinite şi Hotarele istorice, creează deja o reţea de înţelesuri, adunînd vocalizele pe 

portativul unui concert interpretat de o orchestră simfonică. (…)

„Enigmele infinite. Vocalize în Do Major“ (I)

„Justificare“, nu „Prefaţă“ şi nici „Întroducere“! „Prefaţa“ sau „Întroducerea“ nu exprimă decât

 ceea ce fac şi „lansările de carte“ în faţa publicului: momente mai mult sau mai puţin festive,

 în care este posibil orice, în afară de a fi arătat şi doar cel mai mic cusur al lucrării prezentate

 şi – Doamne fereşte! – vreo umbră pe chipul gloriosului autor.

Justificare

Această „Justificare“ nu vrea decât să repete că la fel ca un instrumentist obligat la sute de ore

de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de

antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiţie, la fel şi scriitorul

depune ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman. La fel şi scriitorul ar trebui

să depună ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman… La fel şi scriitorul ar

 trebui să facă vocalize.

În ceea ce mă priveşte, după cei douăzeci şi şapte ani, două luni şi patru zile cât am trăit sub

 zodia CELOR O SUTĂ, simt nevoia unui asemenea antrenament, înainte de a mă angaja

într-un nou proiect de anduranţă. În speranţa că acesta îmi va mai fi îngăduit…

Iar dacă unii vor constata că exerciţiile acestea sunt inegale, ei vor trebui să ştie că aceste texte

nu sunt decât rodul câte unei zile: există zile mai bune şi există zile mai puţin bune. Şi chiar şi

zile când n-ai nici un chef să faci „vocalize“. Dar le faci. Există zile mai bune şi există zile mai

puţin bune. Atât pentru scriitor, cât şi pentru cititor. Mai ales că, pentru început, vocalizele din

acest caiet sunt încă exerciţii liber alese.

Aşadar, un prim caiet de vocalize:

Vocalize în Do Major

Enigmele infinite

În care va fi vorba despre două sute unu enigme veşnice, vieţi, sinucideri, supravieţuiri şi, în

primul rând, întrebări repetate cărora li se tot caută răspunsul.

(De citit cu linguriţa)

Enigmele nu sunt niciodată cuprinse în acţiune, ci doar în explicarea acţiunii.

1. O enigmă pentru eternitate

Julius Zimberlan privi ţintă spre un anumit punct al bibliotecii: de pe fotoliul în care şedea,
nu putea distinge ce anume se afla acolo, printre cărţi. Un bibelou pus de nevastă-sa? Un
volum cu cotorul rupt? Micul sfeşnic de argint? Julius Zimberlan îşi miji tot mai tare ochii, însă
tot nu reuşi să identifice intrusul.

Hotărî să se scoale în picioare şi să se apropie de raft, dar tocmai atunci suferi infarctul acela
 fatal şi nu mai apucă să facă paşii necesari. Doar vreo patru – cinci paşi…

Acolo, în sferele infinite şi nelimitate de timp, Julius Zimberlan n-a mai avut decât o singură
problemă – pe care ştia că n-o va putea rezolva nicicând: ce s-a aflat pe raftul al treilea al
bibliotecii sale, obiectul acela pe care nu l-a putut identifica. În sferele infinite şi nelimitate
de timp, totul este veşnic. Ca şi enigma nicicând rezolvată a lui Julius Zimberlan.

2. Încă o enigmă

S-a constatat că Julius Zimberlan a început, într-o seară anterioară, să manipuleze poporul.
Lumea a fost foarte indignată, astfel încât despre lucrul acesta s-a scris şi în ziare.

Într-o altă frumoasă dimineaţă de toamnă, s-a aflat că Gough este manipulat de către Finch.
Dar că Finch, la rîndul său, este manipulat de către Ragnar. Acesta era manipulat de către
Poolo, Poolo de către Silar, Silar de către Ahbar, Ahbar de către Matouschek şi Julius
Zimberlan, Matouschek de către Smith. (Smith, de fapt, se numeşte Greenwald, deşi unii
specialişti pretind că în America ar fi fost cunoscut drept Raul Pablo Jimenez, putând fi întâlnit
 zilnic în Parcul Central). Acest individ, să-i zicem Smith, a fost manipulat de către Mîrşin, iar
Mîrşin, se pare, de către o femeie, o anume Lidia Bach. (Însă acest lucru nu s-a putut dovedi
 niciodată). Lidia Bach a fost manipulată de către un pitic, unu’ Roby, iar Roby de către o
mătuşă a sa, o paralitică pe numele ei de fată Ford Taunus. (Numele acesta i-a adus mari
 neplăceri şi o mare concurenţă în manipularea lui Roby). Ford Taunus a fost manipulată de
către V. U. De ce?

De ce se întâmplă toate acestea, s-a întrebat lumea, mai pe şoptite, mai cu voce tare. De ce?

Întrucât nu s-a putut da până astăzi un răspuns mulţumitor, ziarele au început să se ocupe
mai rar de numiţii mai sus.

Azi se ştie doar că Lidia Bach s-ar mai fi potolit, ocupându-se acum, pe ascuns, cu negoţul de
bune intenţii. Dar, în mod sigur, V. U. o manipulează şi pe mai departe pe Ford Taunus, aceasta
pe nepotul ei, Roby, Roby se pare că nu mai manipulează pe nimeni: de când Lidia Bach s-ar
fi apucat de comerţul ilicit, plânge toată ziua şi dezleagă cuvinte încrucişate. Deşi firul s-a rupt
, Mîrşin nu conteneşte în a-l manipula pe Smith, alias Jimenez, alias Greenwald; acesta îi
manipulează în continuare pe Matouschek şi pe Julius Zimberlan; Matouschek pe Ahbar,
Ahbar pe Finch, iar Finch pe Gough. Lucrurile au devenit atât de evidente, încât ziarele nici
nu mai au de ce să scrie despre toate astea.

Dar Roby de ce nu mai manipulează pe nimeni, iar Mîrşin de ce nu mai este manipulat? Asta
în vreme ce toţi ceilalţi… Nici asta nu este frumos, mai ales că nu întotdeauna originalitatea –
după cum spune un vechi proverb lugojean – este şi înţelepciune.

De ce nu se mai lasă unii manipulaţi? Ottomar Klapp a pus întrebarea mai pertinent într-un
celebru curs exhaustiv: „De ce sunt unii care nu-şi găsesc manipulanţii?“. Ori de câte ori s-a
 dat un răspuns ce părea mulţumitor, au început să apară nenumăratele excepţii.

Iată încă o mare enigmă a omenirii. Iar faptul că Lidia Bach se ocupă acum de altceva, n-are
 în nici un caz darul de a uşura descifrarea tainei.

3. Vis, realitate, vis

Julius Zimberlan nu este decât prizonierul vechii enigme postulate încă în secolul al VI-lea
î. Ch. de către efesianul Micos. Ca şi acela, şi Julius Zimberlan a visat (visează?) că este
un tigru. Are o înfăţişare de tigru, apucături de tigru, suflet de tigru. Ca şi filosoful, aşa şi
Julius Zimberlan (are impresia că) se trezeşte şi devine Julius Zimberlan, aşa cum şi filosoful
Micos a avut impresia că se trezeşte şi redevine filosoful Micos. Julius Zimberlan se scoală
din patul său, se duce la cafetiera sa, îşi toarnă lichidul negru în ceaşca sa.

Problema lui este identică problemei lui Micos: s-a trezit el, Julius Zimberlan, şi nu mai este
tigru ori tigrul tocmai visează că este Julius Zomberlan?

De douăzeci şi şapte de veacuri, enigma nu a putut fi elucidată. Nici după ce, în atât amar
de vreme, atât filosoful Micos, cât şi Julius Zimberlan, cât şi tigrul ar fi trebuit cu toţii să fi
murit de mult.

4. Problema câinilor

Un câine a văzut un câine. Care a văzut un câine. Care a văzut un câine.

Câinele s-a întrebat câţi câini au fost de faţă. Doi, fiindcă un câine a văzut un câine, care
câine l-a văzut pe el, care l-a văzut pe cel ce l-a văzut pe el? Sau mai mulţi câini, fiindcă
fiecare a stat cu capul în altă parte, văzând alţi câini? Câţi? Ori poate că n-a fost decât el
singur şi imaginea sa i s-a oglindit în balta din caldarâmul spart?

Un câine a văzut un câine. Care a văzut un câine. Care a văzut un câine.

Câinele s-a întrebat câţi câini au fost de faţă, dar n-a reuşit să rezolve problema pe loc. Iar
după aceea n-a mai reuşit să reconstituie situaţia iniţială. De atunci, când vedeţi câini rămaşi
profund pe gânduri, să ştiţi că la această problemă cugetă. Uneori, faptul că nu-i dau de
capăt îi face să-şi iasă din fire şi să muşte.

5. Sinucigaşul

Poyy l-a înşelat pe Julius cu Finch. De tristeţe, Julius se aruncă în ocean. Muri şi se transformă
într-un peşte mare.

Cuprins de remuşcări, Finch publică în milioane de exemplare următorul anunţ:

– Copii, dacă-l prindeţi vreodată pe Julius în undiţa voastră, aruncaţi-l înapoi în apă! A fost
ultima lui dorinţă.

Ori de câte ori prinde un peşte, Finch se întreabă dacă nu s-a agăţat în undiţa sa tocmai
Julius, iar Poyy se reculege în fiecare săptămână la groapa lui Julius, cu care ocazie îi
pune pe mormânt trei râme grase.

6. O moarte ratată

După ce-şi dădu duhul, Julius Zimberlan porni pe marea veşnică spre rai. Pe drum, însă,
fu atacat de piraţii lui Finch. Superiori numericeşte şi dispunând de o tehnică de luptă mult
mai modernă, piraţii lui Finch câştigară şi această luptă nedreaptă.

Dar Finch constată că nu are ce face cu Julius: nu-l putea nici omorî, întrucât Julius nu mai
era viu, şi nici nu-l putea folosi în vreun scop anume, pentru acelaşi motiv. Însă nici mort nu
 era Julius, fiindcă nu ajunsese încă nici în rai şi nici în iad. Neavând ce face cu el, Finch îl
aruncă înapoi în mare.

– Cititorule, îl poţi întâlni pe Julius Zimberlan în fiecare zi de 29 aprilie, îl vei vedea hoinărind
prin străzile pustii ale marilor porturi sau şezând la o masă retrasă a vreunei taverne. Trage-ţi
un scaun lângă el şi oferă-i ceva de băut! Dar nu-i vorbi! În felul acesta îl ajuţi să moară. Poate
va reuşi. Poate…