Numele tău și alte erezii – Ilinca Bernea
Alina Isac Alak
Recentul roman al Ilincăi Bernea, „Numele tău și alte ereziiˮ, apărut la editura Polirom, se desfășoară pe două planuri: unul care vizează timpul prezent și unul care juxtapune acestui prezent o epopee care are loc în Renașterea Otomană. Ketevan, o tânără georgiană, atacată de un grup de soldați ai Semilunei în timpul campaniei militare care s-a soldat cu incorporarea unei bucăți din Georgia Imperiului Otoman, este salvată de viol de către un ameji otoman, pe nume Mehr, care se îndrăgostește de ea nemărturisit și, luând în considerare faptul că fata l-ar putea iniția în studiul unui nou instrument cu coarde apărut în Spania și numit chitară, decide să o ia sclavă și să o ducă cu el la Istanbul. Fiind deja însurat cu alte trei femei și având și grija unei surori văduve, nu e ușor să o integreze în familie pe frumoasa de neam străin.
În paralel, cinci veacuri mai târziu, se derulează confesiunea povestitoarei. Povestea începe în momentul în care ea, aflată în plină criză a vârstei mijlocii, devine amanta unui bărbat misterios care preferă să rămână anonim și cu care are o legătură de un erotism incontrolabil. Neavând o biografie clară, și neștiind despre el altceva decât că este turc, ea își imaginează toate peripețiile cuplului Mehr-Ketevan în contul vacuității în care plutește imaginea lui. În momentul în care trăiește cu el cele mai intense experiențe sexuale, care îi servesc și ca mijloace de auto-cunoaștere, are loc lovitura de stat din Turcia și represiunea puterii. El dispare, iar ea e convinsă o vreme că e un dizident al regimului de la Ankara și că e arestat sau urmărit de autorități. Pe măsură ce întorsăturile de situație din carte o fac să se confrunte cu o realitate nedorită, are loc o mutație în conștiința și în simțirea ei și se redescoperă într-o postură neașteptată, în care e dispusă să treacă peste limite, să facă sacrificii, să accepte compromisuri. Forța sexualității se dovedește mai presus de morală, de orgolii, de simțul de conservare, de orice altă dorință.
„Numele tău și alte erezii” este un roman despre creștini, musulmani, atei, dar care pare a fi scris din perspectiva unei budiste tantrice, o adeptă mai punk și originală, e drept. Probleme contemporane socio-politice grave precum fanatismul de factură religioasă sau atee, islamofobia, excesiv uzitata ciocnire a civilizațiilor, analize crude și neconcesive ale statutului femeilor musulmane și occidentale, pasionate disecări multistratificate ale hedonismului și hipertrofierii raționalismului european, introspecții needulcorate și lucide sunt redate într-un stil uneori grav, filosofic, alteori plin de umor și duritate, țesând o scriitură vie, autentică, intensă, fascinantă, care se citește pe nerăsuflate. Romanul este complex și probabil fiecare cititor se va regăsi privilegiat în cel puțin una dintre temele abordate – libertatea, frumusețea, iubirea, îmbătrânirea. Eu îmi asum propria subiectivitate și privilegiul recenzoarei și voi discuta doar despre două dimensiuni umane fundamentale în jurul cărora îmi par a gravita celelalte teme: erosul și credința, unite prin dubla lor înrădăcinare în inimă.
Romanul vorbește din inimă, despre inimă, despre adevărurile sale monadice, simple, nediscursive, despre ceea ce rămâne din credință și iubire dacă lăsăm între paranteze mare parte din condiționările și contingențele socio-culturale și istorice care determină cunoașterea Celuilalt. Aici Celălalt apare sub forma unui bărbat musulman, musulmanul funcționând astăzi ca simbol al alterității absolute, al străinului periculos care, prin îndrăgostire, pune în criză tot ceea ce credeam anterior că am cunoaște despre el. Alina, povestitoarea, se îndrăgostește fulminant de acest personaj masculin enigmatic care refuză să comunice verbal semnificativ, pentru că el dorește „să o trăiascăˮ, nu să o cunoască. Minimalismul discursiv nu le mai permite minții celor doi să brodeze scenarii, supoziții și așteptări – pasibile de a fi veridice și, inerent, capabile de a te face să te disipezi în ele – legate de celălalt partener, iar cuplul își trăiește simplu, atipic și primordial relația mai mult în trup. Măștile sociale și veșmintele culturale aleatorii cad, nu-și mai au rostul. Îmbrățișarea trupului, a naturii și naturalului într-o societate occidentală încă schizoidă, simultan pornografică și somatofobă, coincide cu o întregire a ființei și o redescoperire de sine care transgresează în punerea în discuție a divinității. Ce mai e iubirea în acest context? Abandon absolut, renunțare la ego, trup care se deschide înspre conștiință și credință, extaz care coboară în trup și te unifică interior. În cazul Alinei, e implicit recuperată feminist, dar original femeia din ea și feminitatea. Ce rămâne din credință în cazul musulmanului Mehr și creștinei Ketevan? O recunoaștere trăită a unicității divinității, divinitate care nu poate fi decât iubire și care este regăsită atât în paginile cărților sfinte, cât și „în cântecul valurilor, de ce nu?”. O afirmație de altfel cât se poate de coranică, un leitmotiv al textului islamic fiind acela al semnelor divine prezente deopotrivă în Carte și în univers.
Romanul vorbește din inimă, despre inimă, despre adevărurile sale monadice, simple, nediscursive, despre ceea ce rămâne din credință și iubire dacă lăsăm între paranteze mare parte din condiționările și contingențele socio-culturale și istorice care determină cunoașterea Celuilalt. Aici Celălalt apare sub forma unui bărbat musulman, musulmanul funcționând astăzi ca simbol al alterității absolute, al străinului periculos care, prin îndrăgostire, pune în criză tot ceea ce credeam anterior că am cunoaște despre el. Alina, povestitoarea, se îndrăgostește fulminant de acest personaj masculin enigmatic care refuză să comunice verbal semnificativ, pentru că el dorește „să o trăiascăˮ, nu să o cunoască. Minimalismul discursiv nu le mai permite minții celor doi să brodeze scenarii, supoziții și așteptări – pasibile de a fi veridice și, inerent, capabile de a te face să te disipezi în ele – legate de celălalt partener, iar cuplul își trăiește simplu, atipic și primordial relația mai mult în trup. Măștile sociale și veșmintele culturale aleatorii cad, nu-și mai au rostul. Îmbrățișarea trupului, a naturii și naturalului într-o societate occidentală încă schizoidă, simultan pornografică și somatofobă, coincide cu o întregire a ființei și o redescoperire de sine care transgresează în punerea în discuție a divinității. Ce mai e iubirea în acest context? Abandon absolut, renunțare la ego, trup care se deschide înspre conștiință și credință, extaz care coboară în trup și te unifică interior. În cazul Alinei, e implicit recuperată feminist, dar original femeia din ea și feminitatea. Ce rămâne din credință în cazul musulmanului Mehr și creștinei Ketevan? O recunoaștere trăită a unicității divinității, divinitate care nu poate fi decât iubire și care este regăsită atât în paginile cărților sfinte, cât și „în cântecul valurilor, de ce nu?”. O afirmație de altfel cât se poate de coranică, un leitmotiv al textului islamic fiind acela al semnelor divine prezente deopotrivă în Carte și în univers.
Lecturarea romanului coincide cu un proces de dezgolire interioară și nu pentru că pornește de la o cufundare în erosul feminin, nemediat de percepția masculină, ci pentru că ajunge, deloc paradoxal, mai degrabă inevitabil, la credință, la acea esență a credinței – trăirea, trăirea de sine, trăirea de altul în actul erotic, trăirea sacrului, toate având ca punte de legătură inima, centrarea în inimă. Inima este concepută aici nu ca sediu al unor afecte aleatorii și evanescente, ci direct ca instanță cognitivă transcendentală, ca organ noetic de cunoaștere, sursă a unei gnoze întregitoare și unificatoare, loc de îngropare a logicii dihotomice și ierarhice chinuite de a împărți lumea în categorii absolute, rigide și cuminți. Este vorba despre acea inimă din isihasmul creștin, în care mintea coboară pentru a trezi astfel sufletul și a accede la lumina divină, dar și despre acea inimă/qalb din islam, centrul ultim al ființei, lăcaș al taqwa-ei/al evlaviei. Fără a intra în detalii scolastice, menționez că taqwa este un termen polisemantic, în mod nefericit și plicticos reducționist tradus doar prin evlavie, pietate. Taqwa implică simultan o stare de conștiință, un mod moral de a exista în societate și un set de credințe asumate, starea aparte de conștiință filtrând însă în registrul sacrului cunoașterea și moralitatea oricărui individ. Așadar taqwa reprezintă esența credinței și unicul criteriu de decelare a superiorității unei persoane; credința, cel puțin pentru musulmanii angajați într-o viziune mistică, nu rezidă într-un bagaj informațional judicios construit sau într-un praxis legalist rigid, ci în această stare de conștiință înrădăcinată în inimă și generatoare de o cunoaștere netăiată în cuvinte și succesiuni de gânduri, o cunoaștere care antrenează ființa umană ca întreg alcătuit din trup, minte și suflet.
Adevărul inimii se manifestă în starea de evlavie, taqwa. De starea inimii depinde această conștiință/trezie/luciditate extremă a sufletului care ar trebui sa fie taqwa și tot de starea inimii depind intențiile noastre după care, în islam, sunt judecate faptele noastre. În discuția cu preotul Dimitri despre credință, iubire, sex și păcat, Alina pare că redescoperă această logică islamică uitată a eticului unit cu frumosul (ihsan) în și prin iubire:
„Înţelepţii, din toate colţurile lumii, ştiu că adevărul despre sine nu poate fi descifrat dacă te identifici cu ceea ce gândeşti aşa cum fac cei mai mulţi dintre occidentali, nici cu ceea ce ţi se întâmplă, nici cu propriile tale fapte şi expresii, căci orice identificare este, de fapt, o adormire a sufletului, o instalare a sa într-un vis. De trezit te trezeşti iubind, nu ştii cum faci, nu ştii cum se întâmplă şi probabil că nici nu e nevoie să ştii. …
– Cum poţi ajunge la inima unui om cu mintea?
– Păi nu ajungi cu mintea, ci tot cu inima, mi-a răspuns, fără să stea pe gânduri, Dimitri.
– Inima e o zonă erogenă, i-am zis, zâmbind triumfătoare. De ce ar fi lăsat aşa Dumnezeu lucrurile dacă ar fi vrut ca înflăcărările inimii să nu ne împingă spre păcatul cărnii cum îi ziceţi voi?ˮ
– Cum poţi ajunge la inima unui om cu mintea?
– Păi nu ajungi cu mintea, ci tot cu inima, mi-a răspuns, fără să stea pe gânduri, Dimitri.
– Inima e o zonă erogenă, i-am zis, zâmbind triumfătoare. De ce ar fi lăsat aşa Dumnezeu lucrurile dacă ar fi vrut ca înflăcărările inimii să nu ne împingă spre păcatul cărnii cum îi ziceţi voi?ˮ
Autoarea continuă să plonjeze de-a lungul întregii cărți în analize filosofice nuanțate și necruțătoare ale acestei puneri în opoziție a remanenței culturale somatofobe occidentale cu o anume trăire senzuală, un hedonism metafizic aparte, specific orientalilor, fără a aluneca însă într-un clișeu orientalist inversat valoric. În islam, ca și în buddhismul tantric, procesul soteriologic, mântuirea nu impune divorțul de trup, de lume, de viața activă. Trupul nu este receptat ca o entitate grobiană păcătoasă, maculată, care funcționează ca un obstacol în devenirea spirituală; omul este deopotrivă trup și suflet, iar cele două dimensiuni nu se află într-o dinamică beligerantă. Elevarea spirituală nu se intensifică direct proporțional cu gradul de recluziune și ascetism practicat. Dacă inima este purificată, cunoașterea care emerge are puterea de a resacraliza lumea și de a dizolva clivajele și dihotomiile construite și întreținute învrăjbitor de către rațiune. „Dușmanulˮ pe catre lumile diferite ale lui Mehr și Enver, Ketevan și Alina îi construiesc devin pur și simplu omul de lângă noi, seamănul nostru întru umanitate. Mai mult decât atât, dacă taqwa este prezentă în inimă, prin această stare unică de conștiință toate actele cotidiene pot fi transfigurate în ibadat, în acte de adorare a divinității. Astfel până și actul erotic este recuperat în această dimensiune a sacrului. Spune Alina:
„Aşadar iubirea, despre care ştim ce e, ne pune în legătură lumile prin care circulăm, fără să ni le facă neapărat inteligibile. Pur şi simplu ne redă un sentiment al întregului şi şansa de a trăi nefragmentaţi, care se datorează exclusiv faptului ca ne-am resituat în centrul propriei existenţe, adică în inimă. Se spune că e omnipoetent. Logica omenească poate deconstrui imediat această ipoteză. Se spune că ar avea darul ubicuităţii sau că ar fi omniscient. Că ar fi justiţie pură, cosmică. Nimic din toate acestea nu stă în picioare la un sumar examen al raţiunii.
Logica ateistă poate infirma lejer toate argumentele teologice.
Nu poate infirma iubirea.
De aceea, pentru mine, singura şansă de a ieşi de sub spectrul ateismului era prin iubire, mai exact prin iubirea erotică, pentru că e cea mai intensă, mai persistentă şi mai sigură.
Dumnezeu e în centrul centrului din centrul universului care coincide cu centrul centrului acestei vietăţi fabuloase care este inima. La el nu poţi ajunge niciodată dacă nu te situezi mai întâi în centrul tău propriu. Din câte atribute are Dumnezeu, unul singur depinde de teologie, mai precis nu depinde de nici o logică: iubirea.ˮ
Logica ateistă poate infirma lejer toate argumentele teologice.
Nu poate infirma iubirea.
De aceea, pentru mine, singura şansă de a ieşi de sub spectrul ateismului era prin iubire, mai exact prin iubirea erotică, pentru că e cea mai intensă, mai persistentă şi mai sigură.
Dumnezeu e în centrul centrului din centrul universului care coincide cu centrul centrului acestei vietăţi fabuloase care este inima. La el nu poţi ajunge niciodată dacă nu te situezi mai întâi în centrul tău propriu. Din câte atribute are Dumnezeu, unul singur depinde de teologie, mai precis nu depinde de nici o logică: iubirea.ˮ
Nu este nimic mai apropiat de acel loc de origine – declarat islamic, doctrinar – paradisiacă, inima, decât erosul. Rău-famatele fecioare din paradisul islamic, care nu știu dacă nu populează mai mult imaginarul orientalist decât mințile psihopaților teroriști, sunt simple simboluri ale fericirii paradisiace, ale extazului mistic. Nu există extaz mai democratic diseminat umanității decât experiența erotică. Unica modalitate de a evada din propriul ego și a ieși înspre celălalt, a te cufunda în celălalt rămâne climaxul erotic. Tumultul mental, conștiința egotică/nafs se transcende pe sine doar în momentul împlinirii fulgurante prin eros care rămâne astfel singurul paradis revelat omului obișnuit. Așa cum, din perspectivă islamică, credința trece testul suprem al autenticității dacă împlinirea duală prin rugăciune și fapte bune generează transcenderea amorțelii cotidiene într-o stare de conștiință superioară, taqwa, la fel și iubirea nu poate eluda verificarea sa în spirit și trup. Trupul este testul dur al disciplinei spirituale, dar și al iubirii. Cunoașterea teologică reală și iubirea deplină trebuie să coboare și în trup, nu pot fi disimulate discursiv sau argumentate rațional. Altfel ne confruntăm, social, cu retorica închistată legislativ, plină de teos a extremiștilor religioși, acum musulmani, și faptele lor vidate de orice conținut etic și frumusețe spirituală, dar și, în plan personal, cu iubirea deferentă, chinuit-cuminte și complexată trupește a unor intelectuali occidentali, transformați în personaje savuroase de către Ilinca Bernea.
Romanul „Numele tău și alte erezii” este indirect și o pledoarie pentru calea de mijloc, concepută nu ca o medie aristotelică formală între două extreme, ci, la fel, în stil islamic sau buddhist, drept o cufundare absolută în realitatea prezentă, corporală, palpabilă, o imersiune în conștiința care percepe obiectele, acea taqwa islamică/stare de conștiință responsabilă de resacralizarea mundanului și integrarea intelectului/’aql într-o iubire care te unifică cu tine însuți, Dumnezeu, natura, universul, celălalt seamăn al tău. Adevărurile ultime ale ființei coincid cu o recuperare în sfera eticului și metafizicii a frumosului/ihsan, etapa superioară, ultimă de manifestare a credinței. Frumusețea, ne spune Ilinca Bernea, reprezintă o categorie ontologică, o unitate de măsură a unicității ființelor și lucrurilor, ceea ce particularizează și creează linii de forță, intensități, nuanțe, și în natură și în cultură. Romanul său este unul frumos și seducător: Ilinca te amăgește cu interludii filosofice pasionate și vii, îți oferă hrană pentru minte, pentru ca apoi să te trăsnească drept în inimă.
Aparuta in LaPunkt, 14.06.2017
Aparuta in LaPunkt, 14.06.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu