Ilinca Bernea: Despre ce e romanul meu

Cartea le-o dedic celor trei musulmani din viața mea, nu doar pentru că mi-au fost muze sau pentru că subiectul romanului atinge în mod direct problema islamofobiei și simt nevoia să mă arăt solidară cu ei, ci și pentru că, acum nu mai departe de un an, eram o ingnorantă în ce privește diversitatea, frumusețea și poezia culturilor musulmane și, grație întâlnirii cu ei, le-am descoperit și încă le descopăr... dar mai ales pentru că discreția și profunzimea felului lor de a fi și de a-și manifesta credința m-au făcut pur și simplu să-mi fie dor de religia mea, de care mă îndepărtasem destul de radical, din motive întemeiate, la vremea lor. Când i-am cunoscut, mi-am zis: ”în sfârșit trei buni creștini”.



În partea istorică a romanului, care se petrece în Renașterea otomană, personajul principal feminin este o georgiană, salvată de viol de către un ameji otoman, pe nume Mehr, care se îndrăgostește de ea nemărturisit și decide să o ia sclavă și să o ducă cu el la Istanbul.

Soarta lor va fi una tragică și va avea și o altă victimă, în persoana surorii lui, care a fost favorabilă legăturii dintre ei.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult în 500 de ani.

Întrupați în personajele din contemporaneitate, cei doi au, la rândul lor, de întâmpinat forme de ostilitate inter-religioasă. În plus, iubitul turc al Alinei este stigmatizat în anturajul ei și pentru că nu are studii superioare. Ea capătă o aversie din ce în ce mai mare pe parcursul derulării evenimentelor, față de tertipurile și ipocriziile din mediul academic.

Grație rețelelor mediatice în orice societate sunt, de fapt, două societăți. Una virtualizată și transparentă și alta de culise.

Dacă Londra mediatică e una plină de englezi care iubesc Islamul, cea nevăzută e întrucâtva diferită...


E o ficțiune cu noi toți, în fond.

Eu m-am distribuit în pielea unei georgiene din secolul XVI.

Sunt fascinată de ceva vreme de georgieni. În ziua în care i-am cunoscut pe fiecare dintre musulmanii mei, le-am dat să asculte o piesă pe care o iubesc cu gândul la multitudinea de legende de la Marea Neagră.

Asta sper să fie și cartea mea. O legendă de la Marea Neagră.



Sunt trei teme existențiale care se întrepătrund:

1. inevitabila îmbătrânire și conștiința pierderii și a degradării

2. libertatea, surprinsă în ambele ipostaze - ca lipsă acută și ca exces

3. frumusețea ca element catalizator al pasiunii sexuale și ca elixir al fericirii

Romanul explorează destul de laborios chinurile intime ale unei femei, aflată la apogeul feminității, în cea mai profund erotică formă a ei, care e nevoită să se miște într-un mediu social de eunuci și de blazați, un mediu de-sexualizat și lipsit de pasionalitate...

În cele mai multe țări occidentale până în 30 de ani ești hărțuită sexual, între 30 și 40 ești ignorată, după 40 începi să fii umilită, iar România se aliniază occidentului din acest punct de vedere. În schimb, din perspectiva bărbaților turci, o femeie abia după 40 de ani înflorește, ceea ce este un adevăr natural, incontestabil. Alina descoperă luciditatea lor în domeniu, cu aceeași bucurie cu care mi-a fost și mie dat să aflu, la Londra, că nu sunt nici urâtă nici babă...


Oricărei femei, dacă îi spui că e frumoasă, înflorește, devine atentă, emotivă, receptivă. Ultima scorpie poate fi convertită, cu acestă vorbă magică, în nimfă. Personajul Alinei tăiește într-un mediu în care bărbații nu fac complimente femeilor nici plătiți sau sub amenințare... și îi e limpede de ce ele sunt atât de înțepate, orgolioase și disprețuitoare la adresa lor, de ostile, de dispuse să îi umilească și să îi bombardeze cu reproșuri. Un singur ”ești frumoasă” spus, chiar și fără convingere, pur experimental, de amorul artei ar răsturna situația. Dar vanitatea bărbaților din lumea în care se mișcă Alina, dublată de spaima de a da peste vreo nebună de care nu mai scapă, le pune piedică și ajung să aibă relații incomode și tensionate, când lucrurile ar putea sta altfel.

Nici nu are importanță cine ți-o spune, în ce context. Această afirmație prespune să vezi o ființă ca întreg, suflet/expresie/corp. Frumuseștea, o știu și adepții platonismului, este perechea erosului și e făcută din aceeași substanță.

Se știe, ancestral, că dragostea se adresează frumuseții, că îi este dedicată... Contemporanii se încăpățânează, însă, să o aservească altor valori și de aceea trăiesc forme de erotism-surogat, contrafăcut. O arăt, în roman, în diverse moduri și contexte.

Atunci când cel mai frumos și mai senzual bărbat pe care i-a fost dat să îl vadă îi spune că e sălbatic de frumoasă, Alina realizează că omul spune adevărul și că pur și simplu a fost ”ignorată” de niște ignoranți în domeniu, se îndrăgostește fulgerător și alege să-l urmeze cu ochii închiși.

Forând ceva mai adânc, problema de fond, articulată în cartea mea a aceea a lipsei de educație estetică, a faptului că trăim, în lumea occidentală, într-un context în care toate valorile și virtuțile considerate prin tradiție (feminine) tind să fie declasate, tratate peiorativ, depreciate cronic, iar frumusețea este una dintre aceste virtuți.

Făt Frumos e un tip din orientul mijlociu, dintr-o Turcie sfâșiată politic în prezent, refugiat pe teren occidental, care are, în pofida, convingerilor libertariene, încă legături puternice cu tradițiile ex levantine și otomane care evaluau femeile în funcție de resursele lor de pasiune și dăruire și talent erotic. În occident femeile dezirabile au devenit cele independente, cele cu care poți avea relații superficiale, ocazionale, făra implicații și consecințe majore, care nu te solicită cine știe ce pe nici un plan... În mod paradoxal, otomanul o pune pe Alina în ambele posturi simultan: îi oferă o relație de tip occidental - fără complicații - și totodată îi pretinde implicarea erotică absolută, îi cere intensitate și ardoare dincolo de orice angajament.

Amândoi își trag sevele din aceeași voluptate a explorării și devorării frumuseții celuilalt, cu toate cele cinci simțuri solicitate la extrem. Lucrurile o iau razna în timp și ajung să caute senzații din ce în ce mai tari, să treacă peste orice limite.

Alina are de ales între două situații extreme, tipice pentru situația în care se află femeile în occident, în era post-feministă: aceea de a fi o ”eunucă” respectabilă, înconjurată de atenție, admirație, într-un mediu steril erotic și orb la tot ce înseamnă feminitate, farmec, grație și de a-și investi pasiunea în altceva, așa cum o face Eser, sau de a accepta să fie târfa lui Făt Frumos, știind că el îi stimulează exact ceea ce occidentalii ei intelectuali îi refuză: voluptatea de a trăi ca o ființă pasională în plan carnal. Are de ales între a-și îngropa de vie mintea sau corpul. De a fi doar suflet și minte sau doar doar trup și suflet. Și, spre deosebire de Eser, care alege să-și mortifice trupul, Alina alege să îți sacrifice dorința de a avea cu el o relație umană firească, preferă să sacrifice, cel puțin în raport cu el, dorința de a fi mai mult decât un obiect al dorinței lui... Sexul, e mai important decât orice altă realitate...



Inițial am vrut să scriu o carte despre cum e să trăiești în pielea unei femei a cărei singură dorință a fost să fie pusă măcar o dată în viață în postura unei femei frumoase... și care a eșueat sistematic. Oricât s-ar strădui i se spune: ești frumoasă, dar ești mai mult decât atât, ceea ce e demoralizant: orice femeie știe că mai mult de atât nu se poate și că acest ”mai mult” e, de fapt, un mod de a spune: ai alte calități păpușă. Ești frumoasă și atât e recunoașterea supremă a feminității și puterii de atracție, când cineva te ia cu frumusețea sufletului și a minții e clar că nu ești atractivă, pentru că acestea sunt lucruri subînțelese, subordonate ”frumuseții pur și simplu”. Orice femeie o știe în forul ei lăuntric. E de la sine înțeles că o tută dizgrațioasă și ranchiunoasă, nu poate fi frumoasă, de aceea orice atribut supra-adăugat frumuseții, o trage în jos, o minimalizează.

Tema îmbătrânirii e, cumva intrinsec legată de cea a frumuseții... Dacă ai fost tratată în tinerețe ca o femeie frumoasă îmbătrânești mai ușor, mai senin. Dar când știi că ai ratat prima tinerețe te simți altfel...



TEMA DRAGOSTEI

Dragostea e un sentiment supralicitat cultural si din acest motiv usor de mistificat, speculat, de travestit și surogat-izat. De aceea în romanul meu am ales să fie o temă subsidiară și nu principală.

Romantismul a fost, poate, singurul curent, care a reușit să-i redea dimensiunile naturale (sălbăticia) și să o readucă în matcă, adică să o scoată din zona -moralismelor și maniilor explicative, a corolarelor umanistoide - s-o ducă acolo unde îi e locul, adică dincolo de bine și rău, dar utilitarismul, inflitrat în gândirea celor mai mulți dintre contemporani, o reconfigurează și reprogramează în termeni foarte dubioși, eludând, în încercarea de a o reprezenta, tocmai identitatea celor doi poli care o produc și întrețin. Și mă refer la o identitate metafizică, la ceea ce se poate numi suflet individual. NU mecanismele care generează evenimente și situații în relațiile de cuplu, nu jocurile de rol sau raporturile de forțe dintre x și y dau seama despre dragostea lor ci esența individualității lor.

Eu una nu cred că acea legătură excepțională dintre doi inși pe care unii o numesc dragoste (eu aș evita) poate fi dresată în vreun fel, că poate fi construită, provocată, îmbânzită sau ajustată... Cred doar în sfanta afinitate... când doi inși au ceva esential in comun, iubirea e inerenta... nu e ceva proiectat ci insasi vibratia rezonantei dintre ei. Chestiunea e pură armonie și compatibilitate, nu e o proiecție ci, mult mai degrabă, o reacție directă și spontană la un tip de stimul, e ceea ce te scoate din ficțiunile obișnuite, din peisajele interioare cu care ești deprins și îți creează altele, noi, de o mai mare intensitate... e ceea ce trăiești când încetezi să mai ai nevoie să faci proiecții pentru a putea valoriza o ființă, o situație. Proiecția este,în mare măsură, o funcție compensatorie a percepției realului, ori dragostea este o pătrundere în infrarealitate...



Mai fac o ultimă mențiune.

E greu să îi spui unui om că ți-a fost muză pentru ultimele două romane (despre cel mai recent încă nu vorbim). Eu, una, m-aș simți ca naiba să știu că a făcut până și Juian Barnes literatură, inspirat de întâmplări și întâlniri cu mine, de orice fel ar fi ele.

Odată pentru că literatura e doar un joc și, orice ar fi, e mai prejos de realitatea care a alimentat-o și, apoi, pentru că în viață e întotdeauna mai bine… chiar și atunci când e tragic, chiar și atunci când ni se pare că ar fi mai rău, tot mai bine e. Pentru că e aievea.

Când spui despre o carte de ficțiune că e inspirată din realitate, despre ce realitate e vorba? și oare o serie de evenimente gândite și înțelese într-o anumită cheie chiar corespund unui adevăr, de orice fel? Și cum e dacă, la un anumit interval de timp, te pomenești că acel mod de a vedea lucrurile se întemeia pe o eroare de înțelegere și interpretate? dacă descoperi ceva care schimbă complet macazul în mintea ta și, inerent, în felul de a concepe acele evenimente? Mai poți spune că ”ficțiunea” a fost influențată de realitate? Interpretarea greșită, care a generat-o, are vreun temei real?

Numele Tău și alte Erezii este o carte inspirată de niște experiențe trăite, dar duse ficțional la paroxism, e o carte care extrage din ele cam toate extazurile și coșmarurile posibile și le asamblează într-o formulă care depășește bine orice corespondență cu ”realitatea”.

Poate că tocmai asta e menirea literaturii, să împingă materia primă a unor întâmplări de viață în zone extreme sau umbroase ale trăirii și să le treacă prin diverse cercuri posibile ale infernurilor și paradisurilor interioare.

Nu vreau să las impresia unei confesiuni cu această carte, nu atât pentru că mi-ar fi jenă să se creadă că în sinea mea sunt disperată că îmbătrânesc sau că nu sunt frumoasă pentru că asta e adevărat, că aș fi atât de zbuciumată și de melancolică precum personajul care scrie la persoana întâi, cât nu vreau să se creadă că muza mea ar fi un tip cu un caracter întunecat, problematic, chit că eu însămi am crezut-o, pe termen scurt, la un moment dat. Cel care mi-a inspirat pasiunea din spuma căreia a țâșnit cartea este, de departe, figura masculină cea mai pură și mai solară, mai generoasă și mai sensibilă pe care mi-a fost dat să o cunosc.

Când nu avem toate răspunsurile în situații esențiale, tindem să proiectăm coșmaruri în spațiul de vacuitate a înțelegerii, dacă am fost loviți de viață, și utopii, dacă am fost răsfățați.

Faptul că eu am proiectat coșmaruri e o dovadă că am avut o viață rea... Atât.