Traducere // Translate

Nicolae Labis a plecat la 21 ani..



Destinul marelui poet Nicolae Labiş (1935-1956) s-a frant intr-o noapte de decembrie, in Bucureşti, cand cel care a scris ‘Moartea căprioarei’ a căzut sub roţile unui tramvai. Labiş şi-a anticipat dispariţia printr-o poezie care astăzi te intampină pe peretele casei memoriale din Mălini (judeţul Suceava).
Marele Nichita Stănescu (1933-1983), mai mare cu doi ani decât Labiş, a povestit, la un moment dat, cam ce a însemnat pentru el întâlnirea cu Nicolae, într- un amfiteatru al Facultăţii de Filologie din Bucureşti. “Ne-a recitat poemul «Moartea căprioarei»… Am rămas cu gura căscată. Până atunci, credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu…”.
Mai mult, Nichita a considerat că nu poate publica nimic cât timp trăieşte Labiş, dovadă că primele poezii ale “Îngerului Blond” apar în martie 1957, la trei luni distanţă de tragicul accident de tramvai.
Fire sensibilă şi cu darul premoniţiei, Labiş şi-a anticipat moartea printr-o poezie scrisă cu câteva luni înaintea accidentului de tramvai care avea să-i curme viaţa. Una dintre surorile poetului, Margareta, a povestit întâmplarea ce a determinat apariţia acelor rânduri tulburătoare: Un fulger i-a lovit casa în vara lui 1956
“O minge de foc (n.r. – un fulger) a pătruns prin firul antenei de radio, prin parteade sus a peretelui exterior, de la camera unde atunci dormeau părinţii şi sora mea Teodora. Globul incandescent a perforat bârnele din lemn şi tencuiala fără să aprindă casa. Tata a văzut îngrozit cum, în întunericul nopţii, mingea de foc dansa imponderabil în aer deasupra patului mare, dublu, şi cum apoi s-a scurs nevăzută prin mânerul de metal al unei umbrele rezemate de peretele opus spărturii”.
Chiar în ultima vară a lui (1956), Labiş – marcat emoţional de “vizita” fulgerului – a aşternut pe hârtie următoarele versuri, interpretând ciudatul eveniment ca pe un avertisment trimis de către moarte, aşa cum consideră şi astăzi sora lui Margareta:

“Ți-a însemnat natura prin trăsnet unde stai,
Zdrelindu-ţi-o, cu flăcări primejdioase, casa,
E semn de neastâmpăr şi de noroc să-l ai
Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa”.


Cearcan

Foto: Massimo Dini

Fata unde te-a cules
Pentru care inteles ,
Pentru unde , pentru cine ,
Curba de intunecime ?

Pentru gandurile tale ,
Pentru visuri , pentru jale ,
Saltul , dragostea si ura . . .
Eu sunt drojdia si-s zgura .


Ciresul

Foto: Soulstratum


E pomul cel mai vechi de-aici, crescut
Din sâmburul ce, poate (cine stie?),
Vreun trecator l-a lepadat în lut,
Ori l-a adus în plisc vreo ciocârlie.

Pe coaja aspra are negre rani,
Cai albi, germani, l-au ros cândva, de foame
Si totusi el mai daruie pomeni
În orice an, de sclipitoare poame.

Crengi rasucite-si clatina la vânt,
Înalt, cu coaja arsa, batrâneasca,
Mai poate el s-adune din pamânt
Puterea care-l face sa rodeasca.

La poala lui e-un cimitir german.
Copii voiosi, cu cusme si sumane,
Se joaca de-a calutul nazdravan,
Zburdând printre mormintele germane.

Se mira: ieri era ciresul gol,
Sclipind ca tuciul în apus de soare,
Si-ast-noapte-a capatat un rotocol
Tremurator, de argintie floare.


Contemplatie


Era o podgorie, poate un han ,
Era si o hruba acolo cu vin .
Scobita-n adanc , cu trepte-n declin ,
Era o podgorie , poate un han .

Si poate visam , dar cred ca priveam
Doua glezne-n adanc , doua albe chemari !
Si-un cantec de fata-n adanc auzeam
Si plansetul vinului curs in caldari .

Afara era o caldura de iad
Si-o muzic-a iadului - scripci si pocale .
Acolo-n racorile beznei
Luminile gleznelor albe si pale .

Oh , lunecoase miragii ,
Tandre ocoluri in timp ,
Miezul atator ravagii ,
Subteranul Olimp !

Crasmarita haiduceasca

Foto: Vlad Dumitrescu

Crasmarita haiduceasca,
Cu catrinta de matasa,
Care-mi cunosti dragostile
Si-mi asterni podinile,
Potera de m-o cata,
Arata-le durda mea !
Spune-le ca-s mort de mult
Si c-ascult de sub pamant
Viscolele fascaind,
Peste varfuri de molid !
Frunzulita lemn curat,
Arata-le c-am muscat
Dintr-un gat de om bogat
S-am murit inveninat !

Dor

Foto: Massimo Dini


Pentru ce-am plecat,
Unde mă îndrept?
S-au întunecat
Sensurile-n
piept,
Dar o flacără
Mă cheamă acolo
Sub straturi de
nea
Şi vreau să treacă
Liniştea mea.

Miorita

Foto: Andrei Baciu

Pe-un picior de plai , pe-o gura de rai ,
Zbuciumat se plange fluierul de fag .
Inima ma strange si-mi patrunde-n sange
Acest cantec dureros si drag .

Stelele faclii , pasarele mii ,
Jalea-si descanta-n fluierul de os . . .
tainic isi framanta cadentarea sfanta
Acest cantec trist si luminos .

Se ingana lin linisti in arin ,
Tremura la stanca fluierul de soc .
Maicuta batrana cu braul de lana ,
Ce mai cati batutul de noroc ?

Braul tau din copci s-a desprins tarzii ,
Pasii ti-i inseamna pe carari de luna . . .
Pentru ce si astazi lacramezi si vii
Cand la stana fluierele suna ?

El cu ochii ca mura , tras ca prin inel ,
El , cu plete negre-n vanturi scuturate ,
N-are sa mai poata mandrul ciobanel
Inaintea ta sa se arate . . .

Ochilor tai tulburi pentru veci li-i dat
Leganat pe triluri , palid , sa il vada ,
Pasilor sa-l cate pentru veci li-i dat
In padurea lunga de balada . . .

Ostenesti . . . O clipa numai sa te-opresti .
Odihneste-ti ochii in afund de zare . . .
Vai , pe zare-s nouri-turmele ceresti-
Si-auzi glasul tragicei mioare . . .

De ce fugi pe campuri , dupa ce chemari ?
Despletit ti-i parul -alba valvaie . . .
Vezi , de vanturi dusa , s-a topit sub zari
Miorita laie , bucalaie . . .

Pe-un picior de plai , pe-o gura de rai ,
Stau cateodata impietrit si mut
Sa-nteleg o clipa nentelesul grai
Plin de jalea unui veac trecut . . .


Sunt Douăzeci De Ani…

Foto: Massimo Dini


Sunt douăzeci de ani şi încă unul...
N-aş vrea nici
unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toţi spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.

Dar toate astea-s
fleacuri: mai presus
Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii:
Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus.
E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.

E steagul cui? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
Când din infernul inimii, mereu,
Însângerat mi-l flutur în afară.

Iar seara, când se lasă cu răcoare,
Şi cerul se întunecă-n frumos
Însângerat şi vast mai ard în zare
Înmiresmând în chip de chiparos.


Moartea caprioarei


Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!


                                                                                                              Selectie: SD

Niciun comentariu: