Este italian, auster, cincizeci de ani. El plimba asupra celorlalti clienti ai hotelului si personalului hotelului elvetian, unde locuieste de opt ani, o privire amprentata de o oboseala superioara. Numele sau este singurul care nepotrivit cu personajul tradeaza o frivolitate secreta si involuntara: Titta Di Girolamo.. Viata lui Titta (Toni Servillo, superb, de te intrebi cum de juriul de la Cannes nu i-a acordat premiul pentru interpretare masculina in 2004) este reglata precum o partitura muzicala: isi petrece dupa amiezele la barul hotelului, mereu in acelasi colt, pe acelasi fotoliu. In carnetelul sau el isi noteaza impresiile personale si unele preofesiuni de credint. Printre altele: “Nu subestima consecintele dragostei”, de exemplu.
Odata pe saptamana, miercurea la ora 10 isi injecteaza – si asta de 24 ani – o portie de heroina. La intervale regulate, o femeie misterioasa depune in camera sa o valiza burdusita de bani, pe care acesta ii duce la o banca si-i pune la treaba pe angajatii bancii sa-i numere inca odata manual. Banii, o mare cantitate in hartie sunt depusi apoi la acea banca. Directorului bancii care de fiecare data se mira de ce personajul nostru nu castiga timp trecand banii prin masina ultrarapida de numarat ii raspunde invariabil cu unul din crezurile sale, probabil notat in micul carnetel: “Intr-o lume dominata de masini este important in primul rand sa nu-ti pierzi increderea in oameni.”
Titta Di Girolami pare sa fie pierdut in contemplarea unui lucru sau unei situatii ascunse. Fiecare om are secretul sau. Acesta are mai mult decat un singur secret..
Omul nostru apare ca un suflet in durere, fumand fara intrerupere tigarete lungi si lasand impresia ca viata lui reprezinta o metafora a vidului. Dar sa faci un film despre vid- si nu despre ajungerea la starea de vid - nu e fara indoiala prea simplu. Este si motivul pentru care regizorul se angajeaza sa umple acest spatiu vacant furnizandu-ne un numar de chei. Ceea ce are ca efect anihilarea farmecului intrinsec a ceea ce vedem ca se transforma dintr-un film inclinat spre psihologic si introspectie intr-un film energic de actiune. Si totusi avem un singur regizor, un singur scenarist.
In culoarele goale ale hotelului, regizorul Paolo Sorrentino capteaza, cu eleganta si precizie de bijutier vidul care se instaleaza intre oameni si mai ales, vidul care separa pentru intotdeauna eroul de el insusi. Cu aceasta camera care se apropie si aluneca distantandu-se, el pare sa orchestreze in fiece moment o ceremonie secreta si sofisticata, De altfel toata actiunea din jurul personajului (sau a lui Toni Servillo?) este sofisticata, desi foarte saraca in explicatii prin firul narativ sau mimica usor interpretabila. Prin acest procedeu de spionaj regizorul lasa sa se intrezareasca o lume care se dezvaluie, oameni intr-o asteptare perpetua, apasati de iminenta unui pericol invizibil. O lume decalata, absurda si amenintatoare.
Si totul se desfasoara cu precizie de ceasornic pana ce Titta descopera camera sa invadata de doi tipi ce par a nu sti de gluma si acesta isi pierde instantaneu imperturbabilul sau calm aratandu-se profund terorizat:” Am facut ceva gresit”? Caci Titta Di Girolami are un secret, fara indoiala. Un secret dezvaluit cam la mijlocul actiunii filmului. Secret previzibil si a carui dezvaluire nu risipeste suspansul.
Expert contabil respectat, casatorit, tata de familie, acesta negociase in urma cu zece ani investitii pentru Mafia, care s-au dovedit destul de repede a fi fost o catastrofa. Mafia a avut incredere in onestitatea lui si hazardul ce insoteste marile afaceri si in loc sa-l asasineze, a devenit omul ei de incredere pe langa o banca elvetiana. Separat de ai sai, obligat sa –si petreaca serile impreuna cu un cuplu de trisori la jocul de carti, Titta are impresia ca i s-a furat viata.
Nimic nu pare sa-l atinga pe acest om, inchistat in tacerea lui, impermeabil sentimentelor, pana intr-o zi cand se indragosteste de Sofia, frumoasa barmanita careia refuzase ani de zile cu obstinatie sa-i raspunda salutului de ramas bun pe care fata i-l adresa seara la plecare.
Consecintele acestei iubiri ii schimba viata lui Titta. Cedeaza pentru ultima data dragostei, fara sa masoare – in ciuda promisiunii scrise pe carnetelul sau - consecintele tragice, pentru el si pentru tanara femeie interpretata cu o senzualitate luminoasa de catre Olivia Magnani. Acest sentiment neprevazut de Titta face de fapt sa explodeze ordinea bine stabilita a lucrurilor, a ritualurilor sale, fapt care devine pentru eroul nostru cheia razvratirii si rascumpararii sale, dand acestei povesti intunecate agerime. Si explicand intensa sa melancolie.
Lumea lui Titta Di Girolami era dominata de ordine. Dragostea reprezinta dezordinea. Simplul fapt de a deveni constient de existenta Sofiei, va readuce perfecta simetrie in viata sa.
Caci, in partea a doua, Paolo Sorrentini schimba ritmul. Reflexia filosofica se transforma pe parcurs, trecand printr-o atmosfera inghetata ca sa se termine intr-un western italian. Evident, cu distanta intelectuala respectiva. De aici incolo, filmul ar fi putut sa imprumute titlul unui film de-al lui Bertolucci, de exemplu, “Tragedia unui om ridicol” sau al vreunui regizor german de genul: “Onoarea pierduta a lui Titta Girolami”. Caci demnitatea pierduta a acestui om cumsecade il va arata in esenta sa de om speriat care ofera bani pentru liniste, bani furati de la hoti, cuplul de cartofori batrani care nu sperau intr-un asa noroc, venit de fapt din inselarea la “popa prostu` “ a insusi personajului discret si calm care e Titta..
Consecintele dragostei este un film care te deruteaza. Exagerat de seducator prin unele idei de regie, un ritm extrem de rapid care se ciocnește cu imaginea aseptică, o alegere muzicală care întărește acest aspect de „clip“, si jocul lui Toni Servillo, fascinant, hipnotic; teribil de agasant prin presupunerea unui mister, prelungit de actiune un timp prea indelungat, prin imposibilitatea unei empatii infime fata de personaje, prin aspectul aproape pretios al unor scene si printr-un sentiment de neimplinire, nefinalizare..
Paolo Sorrentini revendica o viziune italiana a Mafiei, o tema putin exploatata in prezent pe cat a fost ea de uzitata in trecut in cinematografia peninsulei. Dar intentia se pierde, si nu ramane la urma urmelor decat un film cu o estetica inghetata, interpretat magistral si zadarnic de prodigios.
Am fi nedrepti sa nu amintim de fapt partea cea mai frumoasa dar si cea mai dureroasa a filmului: increderea in oameni. Trecuta ca o profesiune de credinta in carnetelul cunoscut, Titta o pune in legatura cu prietenul sau din copilarie in care avea deplina incredere, caruia ii acorda titlul de prieten, termen unic, singular si salvator pentru un om coplesit de dureri precum Titta. Daca acesta si-ar fi pierdut toate sperantele, increderea in prietenul sau din copilarie va fi ramas intacta. Acestea le povestea Titta fratelui sau ce-i facea o scurta vizita la hotel. Parca constient ca filmul nu avea acel licar emotional necesar, scena finala sugerand ca la panoul de comanda al calaului s-ar afla chiar prietenul vechi al lui Titta transforma idea umana de incredere desavarsita in prietenie intr-un cuvant fara substanta si sens.
Si din pacate nu Mafia era raspunzatoare in acest caz.
GN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu