Femeia in pictura lui NicolaeTonitza

O privire retrospectivă asupra operei lui Tonitza ne revelează în prima perioadă o pictură academistă purtând pecetea școlii müncheneze, și, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii. În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-și însuși viziunea impresionistă, dar preferința lui pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenția spre creațiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntașii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanșat de Ștefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonița să rămână la o treaptă inferioară, deși el și-a descoperit multe afinități cu pictorul "Anemonelor". După această perioadă, tablourile realizate între 1930 și 1935 își cuceresc deplina autonomie artistică, eliberându-se de orice influențe. Grafica, plină de maliție și deseori de dramatism - a colaborat la numeroase reviste culturale și sociale ale vremii: "Rampa", "Flacăra", "Clopotul", "Hiena" etc. - sunt mărturii ale participării intense la viața epocii.

Pictura rămâne, dincolo de frământările cotidiene, de angajarea în evenimentele contemporane, senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă înțeleasă ca expresie a permanenței valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează în portretele de copii. "Ochii lui Tonitza", ochii copiilor pictați de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocență, cu o amară melancolie și candoare. Ochii aceștia mari, rotunzi și expresivi ca si femeile naturale, adevarate pictate de Tonitza sunt inconfundabile peceti ale stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.

Peste 60 ani unele din portretele de femei ale lui Tonitza le asociem iata,  elogiului adus acestora de catre poetul Adrian Paunescu: Cantec femeiesc.

Cantec femeiesc

Asa e mama si a fost bunica

Asa suntem femei lânga femei

Parem nimic si nu-nsemnam nimica

Doar niste “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenti, iar ele foarte calme

Ei încurcând ce ele limpezesc

Ei numai talpi si ele numai palme

Acesta e destinul femeiesc.

Si-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic maret, nimic impunator.

Schimbându-si dupa ei si drum si nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâtia pasi ce au facut prin casa

Si pentru care plata nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa

Ar fi ajuns si dincolo de cer.

Ei fac ce fac si tot ce fac se vede

Ba strica mult si ele-ndreapta tot

Si de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbatrânesc si nu mai pot.

Asa e mama si a fost bunica

Si ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

Decât curat si uneori copii.

Suntem veriga firului de ata

În fiecare lant facut din doi

Ce greu cu noi femeile în viata

Dar e si imposibil fara noi…