Amintiri cu Radu Lupu

https://www.youtube.com/watch?v=BatjiA6VPWI

Si ascultandu-l pe Radu, mi-am adus aminte de micul capitol pe care i l-am dedicat in jurnalul meu : Amintiri din Orasul Stalin. Il redau, daca sunteti interesati de extraordinarul, talentatul pianist roman:
Radu Lupu: 

Pe Radu îl cunoşteam de la 5 ani, fiind fiul unui profesor de matematică evreu, coleg cu mama la Şcoala metalurgică. Tatăl lui era de fapt un avocat de renume de dinainte de război, exmatriculat din Barou, nu ştiu din ce cauză. Fusese un om bogat, era un om inteligent, fin, dotat cu un umor rar întâlnit. Bancurile lui despre evrei erau delicioase. Devenit peste noapte profesor de matematică, împlinea colectivul de la acea şcoală tehnică, plin de profesori ce nu se bucurau de încrederea regimului şi de elevi ori foarte săraci, ori fii de chiaburi. Oricum, controlul şcolii era perfect, iar profesorii erau tăcuţi şi conformi, atât cât să enerveze tovarăşii sub acoperire. Este evident că nici între ei profesorii nu aveau încredere unul în celălalt şi nu se apărau în cauze extreme. 

Nu ştiu cum se face că Mauriciu, tatăl lui Radu, s-a ataşat de mama, 
persoană tonică, cu o pregătire superioară deosebită, complet inutilă la aceeasi şcoală tehnică. Amiciţia lor s-a extins la nivelul familiilor. 
Anişoara, mama lui Radu era profesoară de franceză, în veşnică căutare de meditaţii în perioada în care i-am cunoscut. Trăiau cu toţii, părinţii, mama Anişoarei, o bătrână surdă şi zbârcită şi Radu, într-o chicinetă la subsolul hotelului Aro. N-am fost niciodată la ei, căci Mauriciu nu încuraja vizitele din lipsă de spaţiu, dar şi din cauza soacrei despre care făcea un haz permanent. Îmi închipuiam cum se mişcau în acel spaţiu, în condiţiile în care pianul de concert al lui Radu ocupa jumătate din spaţiu. 
Veneau în schimb ei la noi, aproape săptămânal în casa noastră mare unde Radu se aşeza la pianina mea şi mă umplea de admiraţie doar dacă îşi aşeza scaunul, printr-un gest teatral de mare artist. Începea apoi brusc cu un pasaj briliant, în forţă, chiar dacă el avea doar şase-şapte ani. Urechea lui era perfectă, digitaţia asemenea, iar stilul inconfundabil încă de când avea nevoie de câteva partituri groase puse sub funduleţ. 
În asemenea ocazii, eu mă inhibam şi nu doream să mă produc la pian, deşi ceea ce ştiam, mai puţin strălucitor şi epatant, avea sensibilitate şi acurateţe.

Ca şi Horia, Radu făcea impresia că talentul şi destinul l-au ales pe el de la vârsta de 4 ani. De fapt, Radu a fost întotdeauna cu repertoriul de la Şcoală cu cel puţin un an înaintea mea. La toate producţiile, unde cei mai siguri şi mai talentaţi copii cântau în sălile de spectacol ale oraşului la instrumentul respectiv, Radu era cel care încheia în forţă spectacolul, eu fiind pe antepenultimul loc, înaintea unui violonist, Mircea. Prezenţa lui Radu în Şcoală m-a ambiţionat şi mi-a dat încredere, căci în culise, de fiecare dată când mă vedea palidă şi cu mâinile reci de emoţie, obişnuia să mă încurajeze: ei ce crezi că se poate întâmpla, oare nu mergi pe stradă şi-ţi cade un găinaţ în cap? Se întâmplă ceva tragic, ei spune! 

Prezenţa lui Radu în viaţa muzicală a oraşului a fost importantă pentru mine pentru că a creat mediul de concurenţă capabil să scoată din mine o pianistă destul de bună, dar a fost importantă şi prietenia noastră căci datorită ei am devenit în timp o persoană mai sigură pe ea, mai încrezătoare. Cred că în sinea lui, nu mă aprecia în mod deosebit ca pianistă, dar aştepta cu plăcere să-l provoc la joacă în grădină, să-l fac să râdă, să-l învăţ să se joace cu pisicuţii mici, să-l scot pe neştiute din casă ca să-i arăt dealurile din împrejurimi, să ne jucăm de-a v-aţi-ascunselea cu copiii de pe stradă, prietenii mei. Bănuiesc că aceste clipe de nostalgie după o copilărie normală erau destul de rare. Radu era de fapt pe de o parte bântuit de misiunea lui specială şi evidentă şi pe de altă parte de un orgoliu care nu-i permitea să admită că poate exista un pianist mai bun decât el. 

Începând cu clasa a noua, fiecare elev trebuia să cânte cu orchestra filarmonicii cel puţin o parte dintr-un concert. Repertoriul era precis pentru acea etapă şi cuprindea Haydn, apoi Mozart. În ultimii doi ani era obligatoriu să înregistrăm la radio un studiu, un preludiu sau o toccată, dacă se poate aparţinând unor compozitori ruşi sau români, o piesă sau un set de piese ale lui Bela Bartok şi în ultimul an se pregătea un concert în trei părţi pentru a fi susţinut în calitate de solist al filarmonicii din Braşov. Eu am urmat exact repertoriul lui Radu, dar el mă devansa cu un an, căci profesoara lui, după cinci-şase ani de studii nu mai avea ce să-l înveţe. Aşa se face că am cântat şi eu cu Filarmonica condusă de dirijorul Andrei Lukacs părţi din Haydn (do major), Mozart (la major), concertul integral al lui Kabalevski, cântat în Braşov doar de două ori: de Radu în 61 şi de mine în 62. 

Viaţa ne-a despărţit după terminarea liceului. Radu a plecat la Conservatorul din Moscova unde a studiat 5 ani ca să revină apoi şi să câştige concursul Enescu la pian. A plecat destul de repede din ţară, întâi la Londra, mai apoi la Lausanne. Părinţii lui nu s-au putut despărţi de Braşov şi au rămas după plecarea lui Radu într-o casă mai decentă de pe Maior Cranţa, aproape de liceul de Muzică unde Anişoara ajunsese directoare pentru vreo zece ani până la anii de pensionare. Mauriciu pleda în ultimii ani de viaţă la Bucureşti, rămăsese la fel de legat de mama, deşi tata nu era chiar cel mai încântat de prezenţa lui, fără să aibe acest fapt nici o conotaţie antisemită. Pur şi simplu, nu-i plăcea modul în care se apleca la urechea mamei şi-i spunea câte un banc la care mama se amuza cu râsul ei copios şi sănătos. 
Pe Radu l-am mai văzut de trei ori după perioada noastră de prietenie. 

Devenise mare specialist în Schubert, poate cel mai bun. A fost în ţară cu un recital Schubert, în anii 70, cu concertul nr.4 de Beethowen în 85 şi cu concertul nr.2 de Brahms în 2004. Primele dăţi n-am reuşit să trec de pază ca să-l văd şi nici nu am ştiut la ce hotel stă. În 2004, l-am aşteptat cu lacrimi în ochi, şi l-am văzut aplecat de spate, stând pe scaun departe de pian, cu spatele lipit de spătar, căci afecţiunea de coloană dobândită de el ca şi de mine în anii fără căldură în Braşovul ploios, era vizibilă şi dureroasă. 
Avea un păr lung, dezordonat, o chelie nepotrivită cu restul de păr, şi în special avea acelaşi gest arhicunoscut de a se aşeza la pian, a intra în atmosferă timp de minute bune şi a ataca partitura brusc, într-o forţă rar întâlnită. Pasiunea, combustia erau aceleaşi, maturitatea îi dăduse doar răbdarea de a executa mişcările adagio şi pasajele pianissime. 

Schubert şi Radu 
Cu un mic bacşiş dat portarului am reuşit să–l găsesc într-o cămăruţă a Sălii Palatului. Era singur cu un student român topit de admiraţie. Nu m-a recunoscut, trecuseră 41 de ani de la ultima noastră întâlnire. Şi-a adus aminte de mine doar când i-am povestit de Kabalevski al nostru şi de casa noastră mare şi frumoasă. Era curios să-i povestesc despre revoluţie, despre ce cred românii, despre şanse. Am vorbit cu mare emoţie o oră. M-a invitat la Lausanne, fără să mai apuc să-i spun că rând pe rând l-am căutat la Londra şi în Israel, unde auzisem că s-ar fi stabilit. De fapt, nici cei de la Ambasadă nu ştiau nimic despre el. Ne-am despărţit cu impresia că e ultima noastră vedere. 

 Am rămas să mă gândesc dacă şi în ce măsură un artist excepţional ca el, născut şi ridicat în Oraşul Stalin a avut o carieră strălucită pur şi simplu pentru că, chiar şi comuniştilor le convenea să aibe oameni autentic excepţionali, că ceva din aerul conspirativ al lui Mauriciu avea şi conotaţii ascunse, sau pur şi simplu că pe Radu nu l-a interesat toată viaţa decât muzica, şi deloc politica şi dictatura. 
Rămâne un mister pentru mine şi acum mobilul interior al lui Radu care-l făcea să exprime cu mai multă patimă şi durere decât oricare alt pianist pasajele dramatice, cu mai multă forţă şi revoltă preludiile şi 
impromptuurile, cu mai multă serenitate şi aristocratică delicateţe pasajele de linişte şi poveste. 

Ori de câte ori vreau să ascult ceva aproape de perfecţiune, imboldul mă face să mă gândesc la Impromptu-ul nr.142 al lui Schubert, dumnezeieşte servit de interpretarea lui Radu. Acolo, zeul Schubert s-a întâlnit într-un mod unic şi fericit cu Radu pentru a te conduce spre astre, într-o lume visată. 
Încă nu ştiu ce a însemnat pentru Radu traiul şi evoluţia sa din perioada oraşului Stalin, nu ştiu ce anume l-a făcut să vrea să dovedească, să exprime, să se opună la ceva, să convingă în mod imperios necesar asupra adevărului neîntâmplător ştiut doar de el. O suferinţă îmi este clar că a justificat exprimarea sa unică şi sclipitoare. Oscilez în a considera această suferinţă o manifestare a ruşinii, a revoltei sau a poverii de a fi genial. 

Oricum, acum, la cei şaizeci de ani ai noştri, Radu a rămas acelaşi ales al soartei, dăruit şi posedat, un exemplar unic al Oraşului Stalin, un cetăţean de vază al mapamondului. 
Lipsa de aer din locuinţa lui, precaritatea veniturilor familiei, lipsa partiturilor sau a înregistrărilor celebre, lipsa garderobei adecvate, zâmbetele ironice ale colegilor ce-l dispreţuiau că nu ştie să bage vreun gol in poarta şcolii, nu l-au afectat. Vicisitudinile oraşului şi ale istoriei pare că nu i-au perturbat traseul programat de destin, sau poate acesta l-a trimis în lume cu o platoşă ocrotitoare. Singurul rezultat vizibil se află în ermetismul şi lipsa de „socializare” de care dă dovadă. Duhul rău l-a atins prea puţin. A fost şi rămâne un ales.

Fragment din "Amintiri din Orasul Stalin", Smaranda Dobrescu, 2008