Tristete livresca
Titanicul, se spune, era aproape scufundat
iar orchestra sa, dintr-o datorie profesionala, poate din speranta in ajutorul
destinului continua sa cante pe puntea ce disparea din ce in ce, pana cand au
ramas doar sunetele infundate. Orchestra Titanic este si titlul unei piese a
bulgarului Hristo Boytchev. Actiunea te conduce direct in viata, bantuita de
semne de intrebare, reala si totusi iluzorie, construita din cioburi si fragmente apartinand unor
identitati ce se zbat sa fuga din realitate in iluzie, pentru a-si striga apoi,
cu disperare, dorinta de a fi reprimite in mijlocul realitatii. O gara
pustie-cinci vagabonzi care-si traiesc cioburile de viata, sperand si crezand
cu ardoare in trenul care va veni la un moment dat spre a-i duce intr-o lume
mai buna.
Acest
tren cred ca toti il asteptam in sinea noastra. Imi inchipui ca intr-o zi
totusi ar fi venit un tren si n-am mai fi avut putere sau curaj sa ne urcam in
el. Ne epuizasem deja in asteptare si nu ne mai ramasese nicio picatura de
energie pentru a ne bucura de sosirea
lucrului asteptat. Numai ca ne-am fi simtit coplesiti de o mare tristete,
amintindu-ne cat am visat trenul acela care acum pleaca fara noi. Singura sansa
ce ne-a ramas acum este sa uitam de el, sa uitam de toate, sa dormim, iar cand
ne vom trezi , cu ultimele puteri sa asteptam alt tren. De acest tren vorbeste
si Octavian Paler, admitand ca victoria sosita prea tarziu reuseste sa
oboseasca si mai mult pe cel ce si-a dorit-o. Si renunta la ea cu o ultima mare
tristete, deoarece nu e simplu sa porti o batalie si, ajuns la capat, sa-ti dai
seama ca asta a fost totul. Batalia. A existat candva un scop, dar de atata
neimplinire, scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singuratatea, dar nu
vrei sa te resemnezi cu desavarsirea ei.
G.N
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu