Mitul celei de „A Treia Europe”, al Europei chesaro-crăiești ca spațiu macro-idilic, al oazelor de bunăstare și fericire etnică confederate sub herbul cotletelor imperiale ale lui Franz Josef, cotlete care semănau atît de bine cu acvila bicefală habsburgică aterizînd cu capul în jos pe buza de sus a monarhului și cuprinzîndu-i obrazul cu aripile, acest mit e încă popular în rîndul intelighenției românești post-decembriste. E un mit pe care, în mod curios, noua școală istoriografică dedicată trup și suflet demitizărilor istoriei naționale nu a simțit nevoia de a-l dezumfla. Sau de a-l nuanța măcar. De a-i adăuga și niște umbre care să-i dea o oarecare adîncime. De a avansa ipoteza că acvila era, de fapt, un Fledermaus. Nu. A Treia Europă e un poster turistic făcînd reclamă călătoriilor în timp într-o lume în care microcosmosurile etnice gravitau ordonat în jurul unui ax germanic. Într-un fel, mitul k.u.k.Europei e mitul „seriozității germanice” în versiune de export pentru Orient. Aceeași seriozitate, doar că agrementată de valsuri. Un paternalism ceva mai dănțuitor, în loc de spiritul de cazarmă prusac. La o primă vedere, mania pare inocentă, un joc senil cu trecutul. Considerat mai îndeaproape, escapismul k.u.k.European contribuie în mod semnificativ la defectuoasa relație a românilor cu propriul lor trecut și astfel la criza identitară din prezent. Așa-zisa „gestionare” a trecutului s-a făcut în România ultimelor șapte decenii în numele sloganului „trecutul nostru e mai bun decît trecutul vostru”, acolo unde „trecut” e de fapt un mare X care poate însemna orice de la „informatori”, la „mituri”. Intelighenția din România a învățat să schimbe trecuturi cu viteza cu care mecanicii de Formula 1 schimbă cauciucurile la mașinile Ferrari: un scurt pit stop, cîteva rotiri de manivelă istoriografică, realimentarea financiară și România reintră pe pista învîrtirii în gol.
Cît timp viii sunt prinși în acest lanț nesfîrșit al reîncarnărilor mercenare, singurii oameni dezinteresați rămîn morții, răposații, strămoșii, cei care nu se mai pot răsuci decît de indignare. De aceea, consider că istoriografia, mai degrabă decît filosofia, politologia sau alte discipline umaniste care preferă conceptele și se pot dispensa de personalități (în toate sensurile cuvîntului), va deveni din ce în ce mai mult zona în care va prinde cheag o nouă conștiință națională la români. Întreaga lume de azi și înțelesurile ei se pot negocia. Și se negociază intens. Dar tipul de prezență, statornică și în același timp eluzivă, a trecutului, a istoriei, scapă oricărei negocieri. Și, prin aceasta, după cum spunea cîndva A. D. Xenopol, e sfînt[1].
Un astfel de strămoș trezvitor e și Romulus Cîndea, ale cărui scrieri de istorie națională și religioasă ne sunt oferite într-o bună ediție îngrijită de Mircea Tomuș, introdusă de Ioan-Aurel Pop și cu un foarte interesant studiu-prefață de Constantin Necula.[2] Romulus Cîndea s-a născut la 7 octombrie 1886 în Avrig, Sibiu, în familia protopopului Ioan Cîndea. Romulus Cîndea face clasele primare la școala în limba germană din Avrig și, apoi, la Sibiu, unde își continuă studiiile urmînd cursurile Liceului Evanghelic German. În 1905 de înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuți, al cărei Doctor devine în 1912. În 1910-1911 studiază Literele și Filosofia la Universitatea din Berlin, iar între 1911 și 1914 urmează cursurile Facultății de Istorie și Filosofie a Universității din Leipzig, unde devine Doctor în Filosofie în 1916. În perioada 1915-1919 predă istoria bisericească, pedagogie, didactică, metodică și psihologie la Institutul Teologico-Pedagogic din Sibiu. Din 1919 predă la Cernăuți, mai întîi la Facultatea de Teologie, unde e titular al cursului de Istorie bisericească universală, apoi la Facultatea de Litere și Filosofie din Cernăuți, unde e titular al catedrei de Istorie universală medievală, modernă și contemporană (1922-1940). În anul școlar 1923-1924 este decan al Facultății de Litere și Filosofie, iar în 1925-1926 este rector al Universității din Cernăuți. În 1927 este ales primar al Cernăuțiului. În 1929 este ales membru corespondent al Academiei Române. Între 1940 și 1947 este profesor de Istorie universală la Universitatea din Cluj, care între 1940 și 1945 s-a strămutat, din cauza Diktatului de la Viena, la Sibiu. În 1947, Romulus Cîndea se pensionează și se retrage la Avrig, în casa părintească. Moare în 1973.
Conform documentelor CNSAS obținute de Constantin Necula și publicate în prefața sa, Romulus Cîndea a scăpat de persecuțiile comuniste pentru că în epoca interbelică s-a ținut departe de legionarism, iar pe durata celui de al doilea război mondial s-a manifestat la cursuri ca un „neîmpăcat dușman al nemților și în special al sașilor din Ardeal”, conferențiind pe tema conflictelor istorice dintre români și sași sau Curtea vieneză[3]. Apropiat, în Bucovina, de Ion I. Nistor și de PNL în epoca interbelică, Romulus Cîndea și-a petrecut anii celui de Al Doilea Război Mondial colaborînd cu fruntași ai PNȚ. Refuzînd să fie un om al extremelor, al modernizării de tip fascist, Romulus Cîndea a rămas un naționalist creștin de modă veche, de secol al nouăsprezecelea. Tocmai din acest motiv studiile și articolele sale ne îngăduie să privim naționalismul românesc de dinainte de Primul Război Mondial și din epoca interbelică dintr-o perspectivă mai amplă.
În genere, literatura istoriografică, politologică și jurnalistică dedicată naționalismului românesc pune radicalizarea naționalismului românesc interbelic pe seama faptului că România Mare avea o structură demografică alcătuită din circa 70% români (de la 92% în România Mică) și 30% de alte (20 de) origini etnice. Înfăptuirea idealului unirii tuturor provinciilor românești într-o singură țară a avut ca revers diminuarea ponderii demografice a elementului etnic românesc în noul stat al României Mari. Mare pe hartă, România interbelică era micșorată etnic, fragmentată cultural, un mozaic de naționalități alcătuind un stat multicultural. În atari condiții, continuă narațiunea-standard, românii au intrat în concurență cu minoritarii pentru locuri în universitățile nepregătite pentru o asemenea creștere masivă a numărului de studenți, au intrat în concurență și în domeniul meseriilor liberale și, din această cauză, naționalismul românesc a izbucnit în manifestări și mișcări politice radicale, de tipul legionarismului. Acest tip de radicalizare, continuă istoria, a fost posibil și datorită faptului că marea masă a poporului și electoratului român oricum era compusă încă din țărani, adică din oameni care, conform lui Horia Roman Patapievici[4], au „degradat” viața politică a României interbelice introducînd în joc, odată cu abolirea votului cenzitar și ieșirea la vot a „României profunde”, un „mental arhaic” sau „reprezentări arhaice” care cereau revenirea la forme de viață „colectivist-comunitare”. În această versiune, naționalismul românesc interbelic e de sursă proprie, rod al „mentalului arhaic” al românilor iritați de concurența minoritarilor. Completată cu mitul unei Europe Centrale ca sistem de microcosmosuri etnice viețuind armonios sub oblăduirea patriotismului civic habsburgic – al fidelității față de Viena adică –, această versiune a istoriei noastre lasă România Mare în ipostaza de mauvais sauvage al civilizației europene.
Ceea ce nu prea am văzut luat în discuție însă e modul în care naționalismul românesc interbelic a incubat în imperiile (austriac, rus) cărora le-au aparținut provinciile românești unite în 1918 țării. Nu e un secret pentru nimeni faptul că naționalismul liderilor decolonizării din anii ‘50–‘60 ai secolului trecut era (și) de proveniență metropolitană. „Erasmus laid the egg that Luther hatched”, spuneau teologii din epoca Reformei acuzîndu-l pe Erasmus că a „ouat” Reforma pe care apoi a „clocit-o” Martin Luther. Nu e exagerat așadar să avansăm ipoteza că o componentă semnificativă a naționalismului românesc interbelic era de sursă imperială. Cînd spun acest lucru, mă refer la faptul că românii din Imperiul Habsburgic/Austro-Ungar, din rîndul cărora provenea și Romulus Cîndea, au adus cu ei în România Mare un tip de naționalism sceptic față de iluziile statelor multiculturale, iritat deja de modul în care fostul centru imperial se folosise de limbajul patriotismului civic, al loialității față de dinastie, pentru a manipula, învrăjbi și supune minoritățile naționale din cuprisul imperiului. Astfel încît, în 1918, România Mare nu a luat la sîn doar minorități care, poate, uneori, în parte, nu se simțeau confortabil între cadrele unui stat național-unitar, ci și români cu practica și frustrările „minoratului” etnic îndelung exersat între cadrele unui fals paradis multicultural.
Tocmai aceste sechele ale cinismului imperial transpar și din cele mai interesante pagini ale lui Romulus Cîndea. Iată, de exemplu, cum descrie Romulus Cîndea atmosfera în care românii ortodocși au reușit să își ridice catedrală în Sibiu, oraș pe care îl cunoștea bine: „În 1906, catedrala cea nouă fu sfințită în cadrele unor sărbări care luară proporțiile unei uriașe manifestări de vigoare națională, în orașul unde gospodăria săsească, bine închegată și egoistă, teroriza în tăcere, iar elementul unguresc, pripășit aici cu ajutorul guvernului ostil, amenința pe față”[5]. Conviețuirea nu era așadar una neapărat armonioasă, ci mai degrabă tensionată, așezată sub semnul unui fel de anarho-tiranie, în care elementul german reprezenta autoritatea/tirania la care puteau apela românii pentru a scăpa de hărțuirea/anarhia maghiară. Cîndea pomenește de româncele bătute pe stradă cu ciomege pe spinare de către maghiarii care strigau „poftim România Mare” în 1917[6] sau de persecuțiile, arestările și umilințele la care au fost supuși țăranii sau preoții ortodocși români între 1916 și 1918 de către autoritățile maghiare care le cereau românilor să nu se mai numească „români”, ci „maghiari greco-orientali”[7].
Conform lui Cîndea, anarhia maghiară era una de extracție „asiatică”. Romulus Cîndea scrie că maghiarii aveau, față de națiunile care locuiau între granițele Ungariei din 1914, „atitudinea despotului asiatic și tindeau la nimicirea oricărei vieți culturale și politice naționale”: „Popor de altă origine decît popoarele indoeuropene, ungurii au păstrat ceva din istețimea ascunsă a nomadului, o prefăcătorie pe care o are nomadul călător dintr-un loc în altul, care nu respectă obiceiurile și avutul nimănui, o prefăcătorie care-l face pe om să surîdă atunci cînd în gînd îți pregătește moartea”[8]. Clișeele orientaliste folosite de Cîndea în 1926 erau curente în epocă; ele fuseseră folosite și de englezi sau francezi împotriva germanilor (‟the Huns”) în timpul Primului Război Mondial. Henri Massis va dezvolta aceste locuri comune în celebra sa carte Défense de l’Occident (1928), în care elaborează asupra înrudirilor dintre „asiatismul” german și cel rusesc. În timpul Războiului Rece, tropul „despotismului asiatic” a fost transformat în concept istoric cu legitimitate quasi-academică de către marxistul german convertit la antisovietism Karl Wittfogel, în opul Oriental Despotism: A Comparative Study of Total Power (1958), și apoi folosit cu asupra de măsură pentru a explica originea și mecanismele de funcționare ale Uniunii Sovietice[9].
Cîndea însă nu avea ambiția în acest caz de a construi mari sisteme de filosofie istorică, ci își manifesta doar exasperarea față de națiile a căror autoproclamată „superioritate” le dădea mînă liberă la crime, cum ar fi masacrul Otoman al armenilor: „Cînd Statele Unite ale Americii de Nord a protestat împotriva barbariilor comise de turci contra armenilor, un mare ziar german a trădat un secret politic. ‘Wir haben den Armenien geraten, sich dem Herrenvolk des Türken zu fügen!’ Herrenvolk der Türken! Aceasta este concepția cea adevărată a ungurilor: a fi popor exploatator. Prusacii ‘Herrenvolk’, turcii ‘Herrenvolk’, ungurii ‘Herrenvolk’. Iar popoarele alcătuitoare de stat din Germania, Ungaria, Turcia – jertfa ce trebuie să se aducă molohului de ‘Herrenvolk’”[10].
Imaginea aceasta, a subteranei în care au fost românii siliți să trăiască de către „rasele superioare” ale Imperiului Habsburgic/Austro-Ungar, apare cel mai pregnant în articolul „Biserica ardeleană în anii 1916-1918”, în care Cîndea descrie întemnițarea preoților români pe perioada Primului Război Mondial: „Dar nu numai internați fură preoții, unii dintre ei, destul de mulți, fură chiar întemnițați și ținuți mai mult decît un an în temnițile de stat ale Clujului. Cum în Roma veche din timpul persecuțiunilor creștine exista și o ‘Roma sotterranea’, așa se prefăcuse Clujul în două orașe: Clujul vechiu dușmănos, iubitor de petreceri și de lux, și Clujul nou, Clujul temnițelor scunde și umede, care gemeau de români, preoți, învățători, țărani, femei, copii. Cei mai mulți dormeau pe lespedea goală și rece; și zilnic le sunau în urechi numele celor ce erau somați să se prezinte, acuzați fiind de ‘trădare’. Zidurile negre ale Clujului acestuia al tuturor blestemelor cîte ar putea povesti!”[11]. Cîndea menționează și neomenia unor șvabi care, în timpul Primului Război Mondial, „le vindeau pe bani” românilor deportați printre ungurii din comitatul Șopron „pînă și apa de băut”.[12]
Dar ceea ce îl făcea pe Romulus Cîndea, un om altminteri trecut prin școli germane, să deteste cultura germană era faptul că aceasta era în mare măsură un vehicul al mesianismului germanic, mesianism de la care se molipseau și alte popoare din Imperiul Habsburgic care își luau limba și cultura germană drept pavăză și justificare ale propriului lor mesianism național, oricît de ridicol ar fi fost el în esență. Ca exemplu al acestei simbioze, între elementul germanic dominant, autoritar, și germanizanții de alte etnii din teritoriu, încurajați de austrieci doar pentru a-i slăbi pe români, Cîndea se oprește la inaugurarea Universității din Cernăuți în 1875, la aniversarea de către austrieci a o sută de ani de la raptul Bucovinei. După cum arată Cîndea, Universitatea din Cernăuți avea rolul de a germaniza populațiile Bucovinei. De aceea, suplica românilor de a avea cursuri în limba română măcar la Drept, a fost întîmpinată cu ostilitate și dispreț de autoritățile și profesorii austrieci, care găseau că în limba română nu se poate face știință. Universitatea din Cernăuți trebuia să rămînă una germană: „Acest caracter negativ, de slăbire a elementului românesc, se vede și din felul cum s-a desfășurat acea Vereinigungsfeier, mult așteptată de nemți, evrei și ruteni: cortegiul festiv, care avea să meargă la inaugurarea statuii Austriei și apoi la cea a Universității, era deschis de-un ‘banderiu de huțani’, urmînd clerul în frunte cu… cel israelit! Proslăvirea germanismului la Universitate nu era un imn cîntat culturii germane, ci mai mult o jignire a elementului autohton. În discursurile și adresele omagiale pentru noua Universitate […] reprezentanții germanismului autentic, fără să aibă idee de trecutul bietei țărișoare, îmbrăcată în haine de sărbătoare ce-i ardeau trupul, s-au încîntat de răspîndirea culturii germane în Răsărit. Unul dintre ei, economistul, vestit mai tîrziu, G. Schmoller, atunci reprezentant al Universității din Strassburg, descoperi în avîntul său liric-istoric vechi legături între Bucovina și Alsacia, ai cărei căpitani de Strassburg au fost Habsburgi!” În condițiile în care Bucovina avea legături istorice cu România, legături pe care nu le pomenea nimeni, decît, poate, pentru a le bagateliza, e lesne de înțeles scepticismul lui Cîndea față de sofisticatele manipulări ale istoriei la care se dedau reprezentanții culturilor și „raselor” superioare și animozitatea lui de o viață față de reprezentanții culturilor de „Herrenvolk”. Mai ales cînd aceștia își ascund propriul naționalsm feroce sub sloganuri despre cultura înaltă, idealuri umaniste și patriotism civic: „Dar discursul festiv al Decanului Facultății de Drept din Cernăuți, Schuler-Libby, era o necontenită pălmuire a românismului. Sasul din Transilvania, fost profesor la Academia juridică din Sibiu, parcă aduse cu sine ura seculară dintre sași și români. Tot ce a fost trecut moldovenesc aici fu batjocorit: tot disprețul fu aruncat în obrazul Moldovei; constant și cu grijă acest sas bătăios numea pe ruteni înaintea românilor, ca să arate apoi că Universitatea cea nouă trebuie să fie o contrapondere împotriva ‘oarbei îngîmfări naționale’ și împotriva acelora ‘care privesc unirea popoarelor (adică conglomeratul etnic din Austria) cu ochi răi și resping cu copita barbarului știința germană’”. Dezgustat față de tipul de „cosmopolitism spiritual” predicat la inaugurarea Universității din Cernăuți, Cîndea notează: „Și Ștefan Vodă dormea somn adînc în mănăstirea de la Putna”[13]. Aceste rînduri ne silesc să căutăm o altă explicație opoziției lui Romulus Cîndea față de revenirea la catedră a lui Eugen Ehrlich, după 1918, cînd Universitatea din Cernăuți devenise românească. E adevărat că Ehrlich era un cercetător și profesor de mare și meritat prestigiu[14]. Dar explicația lui Lucian Nastasă cum că opoziția lui Cîndea față de revenirea lui Ehrlich, refugiar pe timpul războiului în Elveția, ar fi avut de a face cu teama mediocrului Cîndea de a intra în concurență cu strălucitul Ehrlich mi se pare un simplu proces de intenție.[15] Ce e adevărat e că Ehrlich se manifestase ca prieten al românilor la Universitatea din Cernăuți, fiind apreciat ca atare chiar și în paginile Neamului Românesc a lui N. Iorga[16]. Pe de altă parte, Ehrlich însuși recunoștea în 1910, vorbind unei delegații de studenți români, că: „Din nenorocire nu am ajuns încă să stăpînesc deplin limba română astfel încît să pot grăi cu d-voastră în limba românească cum aș vrea. Dar cred că voi putea să vă înțeleg, chiar fiind a vă răspunde în o altă limbă: nu numai în limba germană, ci și în limba franceză, italiană și engleză”[17]. Așadar, opoziția lui Cîndea față de revenirea lui Ehrlich în rîndurile corpului profesoral poate să fi avut ca origine nu sentimentul de inferioritate al profesorului român, ci o atitudine (antrenată și iritată de vicisitudinile traiului în raiul multicultural k.u.k.) intransigent-principială de tip german față de profesorii care nu cunoșteau noua limbă de predare a universității.
Imperialismul cultural are ca pandant și imperialismul economic, al cărui rezultat este extincția meșteșugurilor locale și pierderea tradițiilor estetice, dezrădăcinarea omului, transformarea lui din producător sau meșter local în consumator. Adică are drept efect sărăcirea spirituală a țăranului român, transformarea lui în ceea ce aș numi „mizerabil”, adică în consumatorul deșeurilor altora. Astfel, scriind despre Miron Cristea ca episcop de Caransebeș, Cîndea notează: „Problema conservării naționale îl preocupa așa de mult că și la deschiderea adunării eparhiale (b.o. la sinodul din 1912) stăruia, în fața deputaților sinodali, pentru o acțiune sistematică în favoarea păstrării portului strămoșesc, amenințat cu pierderea caracterului său de discretă artă originală prin inundarea, la sate, a mărfurilor ieftene și rele, aduse de negustori străini. Este destul de semnificativă critica ce o făcea episcopul acestor tendințe rele, în anul 1912: ‘Portul țăranilor noștri… este străin, luat de la șvabi. Șuba cea frumoasă bănățenească și cămășile albe au dispărut. Abia le vezi, din Paști în Crăciun, la 2-3 inși. Opregul la femei e înlocuit cu zdrențe nemțești. Dară chiar și femeile, care se mai poartă românește, au părăsit din hainele lor cusăturile și formele vechi bătrînești, care singure-s românești, și au introdus forme străine de ornamentica noastră’”[18]. Înstrăinarea sufletească e acompaniată, desigur, de sărăcirea exterioară, de piederea pădurilor obștii românești pe care guvernul maghiar pune mîna cu ajutorul sistemului „preconizat de Viena de a diviza și stăpîni” infiltrînd în fruntea obștii românești oameni recrutati dintre „acei nenorociți romaîni pe care, fie ambiții jignite, fie pofte nemăsurate, îi mînară în tabăra dușmanilor bisericii noastre”. Tacticile k.u.k. includeau cultivarea patimilor, mărirea abuzurilor, întețirea luptelor și demoralizarea intelectualilor idealiști gata să lupte pentru comunitatea românească și drepturile ei.[19]
Cîndea era un naționalist organicist de secol al nouăsprezecelea, dascălii lui fiind N. Iorga și Karl Lamprecht, istorici de la care a învățat despre rolul „permanențelor”. De aceea spunea Cîndea în „Introducere în științele istorice”, prelegere din 30 octombrie 1941: „Fiecare națiune, care e vrednică să trăiască, va contribui, cu energia sa spirituală specifică, cu tendințele sale spre ideal, cu drepturile sale, cu suferințele sale, cu jertfele sale de sînge, cu defectele, cu crimele sale chiar, ca și cu eroismul său, cu tot ce are ea caracteristic, la istoria umanității. O națiune nu răsare spontan și subit ca Minerva din capul lui Jupiter. O națiune este rezultatul năzuințelor și vieții unui întreg șir de generații. O națiune are o tradiție, care se îngemănează, pe cît posibil, cu tradiția generală a omenirii”. Așadar Cîndea opunea „cosmopolitismului spiritual” care ar uni umanitatea la nivel de elite conștiința unei „tradiții generale a omenirii” care ar uni-o la nivel profund, de rădăcini.
Probabil că tocmai această înrădăcinare, biografică și intelectuală, în lumea veche l-a făcut pe Cîndea să dezaprobe huliganismul legionar, și el purtător, la urma urmelor, de cultură imperială germană. Vorbind în Senat în 1931 despre Reforma învățămîntului superior, Cîndea se pronunța clar în favoarea rostului național al universităților „oricît de internațională este știința”[20]. Dar, atrage el atenția, studenții nu trebuie încurajați să asume identitatea de bursieri huliganici: „Dlor, eu nu cer ca studenții noștri să cerșească pe la colțuri de stradă, dar cer o mai mare seriozitate din partea conducătorilor în ce privește ajutoarele pe care le dă statul. Să se dea cît de multe ajutoare băieților capabili care se ridică din țărănimea noastră, să se dea cît mai multe ajutoare, ca să ne putem folosi, mai tîrziu, cît de mult de studenții aceștia, pentru că ei, studenții de astăzi, vor fi conducătorii de mîine ai țării noastre. Dar să se dea așa cum dă tatăl cel bun, care își iubește copiii cu severitate, și-i bate cînd este nevoie, ca să crească așa cum trebuie să crească, să-și poată iubi părinții din care au ieșit și să-și poată stima și iubi totdeauna țara. Fiindcă nu este un lucru de folos și de mîndrie, pentru țara noastră, ceea ce fac unii studenți, cînd sparg geamurile și se plimbă pe străzi huiduind în dreapta și în stînga, pentru că străinătatea care generalizează nu vede decît lucrurile acestea și nu vede ce fac studenții cei buni, care lucrează în camerele lor modeste și prin seminarii și laboratoare”[21]. Desigur că, patriarhal fiind, Romulus Cîndea nu prevede și posibilitatea ca statul să dea ajutoare și fetelor ridicate de la țară, ci doar băieților. Care mai trebuie din cînd în cînd altoiți pentru a crește cum se cuvine și a da rod!
Acesta este portretul omului care, ca istoric, a dat de altminteri foarte bune studii despre „Concordate: Un capitol de istorie publică” și „Catolicismul în Moldova în secolul al XVII-lea” (capitol din teza de doctorat în germană), studii adunate în acest volum și care se citesc cu plăcere și folos și în ziua de azi, alături de foarte frumoasele evocări ale lui Alecu Hurmuzachi, Andrei Șaguna, Vladimir Repta, Constantin Morariu sau ale Arborosenilor. Cartea e a unui personaj care, trăind într-o lume multiculturală așezată sub hegemonie germanică, se întreba cum se pot descîlci toate ițele și armoniza toate interesele contrare și ajungea la următoarea concluzie: „Dar pînă a afla un ‘modus vivendi’ paguba cade tot în sarcina românului, căruia obosit de atîta trudă și îndopat peste măsură cu ‘civilizația’ străină, încep a i se îndoi genunchii de atîta povară”[22].
[1] “Pentru viaţa unui popor nici o carte nu este atît de însemnată ca aceea care cuprinde istoria sa. Noi, poporul român, nu suntem cele cîteva petice de generaţii care trăim astăzi, ci toţi cîţi am fost şi vom mai fi Români, împreună. Conştiinţa istorică a celor din viaţă ne pune în legătură cu trecutul şi ne pregăteşte pentru viitor; între ceea ce este şi ceea ce a fost trebuieşte să fie un şir natural, altfel stăruinţa omului spre a cunoaşte trecutul nu are nici un înţeles. Voim să cunoaştem trecutnl spre a ne înţelege pe noi înşine şi îndată ce îl cunoaştem rău, rău ne înţelegem. Pentru aceea a falsifica istoria este o faptă vrednică de cea mai aspră osîndă, de vreme ce ea ne falsifică conştiinţa naţională. Tot ce-a fost e sfînt, fiindcă a trecut şi nu se mai poate schimba”, scria A. D. Xenopol în articolul premonitoriu ” Radicalismul în învăţămînt şi în cărţile didactice” publicat în Convorbiri literare XI: 6, 1 septembrie 1877. Vezi Convorbiri literare: Corpus de texte reprezentative I:3 (Iași: Ed. Convorbiri literare, 2016).
[2] Romulus Cîndea, Studii și articole (București: Editura Academiei, 2015). Dacă mai adăugăm că volumul îi are ca referenți științifici pe Mircea Păcurariu și Ovidiu Moceanu și ca redactor de carte pe Magdalena Bedrosian, vom înțelege de ce ediția e un model de convergență între filologi, istorici și teologi.
[3] Constantin Necula, ”Recuperarea unei memorii istorice – profesorul, istoricul și universitarul Romulus Cîndea”, în Romulus Cîndea, Studii și articole, pp. 10-21, 20.
[4] Vezi conferința ”Anatomia unei catastrofe” publicată în volumul Politice (1996).
[5] Cîndea, Studii și articole, 205.
[6] Cîndea, Studii și articole, 265.
[7] Cîndea, Studii și articole, 259.
[8] Cîndea, Studii și articole, 241.
[9] Vezi Mircea Platon, ”Astolphe de Custine’s Letters from Russia and the Defense of the West: Patterns of Prejudice from Henri Massis to Walter Bedell Smith”, în Russian History 43:2, pp. 142-180; “‘Protracted Conflict’ The Foreign Policy Research Institute ‘Defense Intellectuals’ and Their Cold War Struggle with Race and Human Rights”, în Du Bois Review: Social Science Research on Race 12 (2), pp. 1-33.
[10] Cîndea, Studii și articole, 242.
[11] Cîndea, Studii și articole, 249.
[12] Cîndea, Studii și articole, 209.
[13] Cîndea, Studii și articole, 297. Vezi și p.320.
[14] ‟Alături de Emile Durkheim şi Max Weber, Eugen Ehrlich este considerat unul din fondatorii sociologiei dreptului, opera sa – în principal Grundlegung der Soziologie des Rechts (Leipzig, 1913) – fiind extrem de apreciată mai ales în SUA şi Japonia. Evreu de origine, convertit apoi la catolicism, Ehrlich s-a născut la Cernăuţi în 1862, iar după studii superioare strălucite s-a specializat în drept roman, în 1896 fiind invitat la Universitatea din Viena ca profesor extraordinar, pentru ca din 1900 să devină titular la cea din Cernăuţi, unde va fi şi rector în 1906-190784. Totodată, Eugen Ehrlich a fost şi unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai Şcolii austriece a ‘dreptului liber’, iar unul din discipolii săi celebri a fost ‘spontaneistul’ Friedrich von Hayek, profund ostil lui Marx şi lui Freud, laureat al premiului Nobel pentru ştiinţe economice în 1974, propovăduitor al ‘societăţii deschise’”, scrie Lucian Nastasă în ”Studiul introductiv” la volumul Antisemitismul universitar în România (1919–1939), ed. Lucian Nastasă (Cluj-Napoca : Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale/Kriterion, 2011), pp. 45=46.
[15] Lucian Nastasă, ‟Studiul introductiv”, Antisemitismul universitar în România (1919–1939), 44.
[16] Liviu Papuc, Olga Iordache, editori, Deceniul limpezirii 1906-1916. Bucovina sub lupa Neamului Românesc a lui N. Iorga (Iași: TipoMoldova, 2015), 415-416.422. Pentru atacuri la adresa lui Ehrlich care ar fi îndrăznit să pîngărească mormîntul lui Ștefan cel Mare ducînd un grup de turiști evrei la Putna, vezi p. 559-560. Atmosfera inflamat naționalistă produsă de tacticile administrației de la Viena nu servea interesele armoniei interetnice.
[17] Papuc, Iordache, Deceniul limpezirii 1906-1916, 416.
[18] Cîndea, Studii și articole, 207.
[19] Cîndea, Studii și articole, 207.
[20] Cîndea, Studii și articole, 319.
[21] Cîndea, Studii și articole, 338.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu