Ilinca Bernea: Infrarealism textual

Eu una țin foarte mult la poezia asta pentru că mă reprezintă mult mai bine decât altele. E obraznică și senzuală și ludică și lirică și dramatică în același timp și povestea din background e una reală nu inventată. Visez la o formă de exprimare atât de liberă și de autentică încât cel care o receptează să-ți poată identifica presiunea pașilor, să zicem, după aroma umorului conținut în text... ceva în genul. Eu și amicul meu Sam Brenton, poet britanic, ne-am gândit că practicăm o formă de infran-realism textual. Asta înțeleg eu prin infrarealism: să atingi ultima redută a firescului - personal. Totul s-a spus, mai ales în poezie. Nu contează ce spui ci cum spui... iar acest cum e infinit, terenul de joacă nu are limite. De ce zic că mai ales în poezie totul s-a spus pentru că din punctul meu de vedere poezia lirica este carnația textuala a felului propriu fiecăruia de a trăi erotic. E doar despre dragoste. Pentru că tot ce nu e dragoste e proză... prozaicitate...

Ars Poetica

Ideile sunt reci ca niște lingouri de aur. Le poți stoca prin arhive.
N-am treabă cu ideile. Nu am nici un mesaj important de transmis, nimic folositor speciei.
Nu sunt bună să fac pe sfinxul.
Poezia mea e făcută din toate derapajele și zgomotele, din vuietul străzilor la asfințit, din becurile sparte, din pasiunile care mor virgine, din cărțile pe care nimeni nu le citește.
Din gesturile și imboldurile sortite uitării. Din așteptatul în zadar.
Din luminile care se sting și nu se mai aprind niciodată.
Din urmele trecerii, din căderi, din risipe, din tot ce nu s-a spus la timp.
Din felul în care mi-a zâmbit la stop un vagabond.
Din foamea unui câine anume.
Din dorul de ducă care nu mă apucă niciodată la fel.
Din tot ce uitarea înșfacă și înfulecă.
Din toate acele mărunțișuri și fapte particulare pe care vântul le împinge pe un drum fără întoarcere.

Poezia mea e, uneori, în perioadele grele, chiar despre gunoiul căzând prin țeava burlanului.
N-am nimic de spus din ce s-ar putea traduce în înțelesuri simple și clare.

De fapt nu am de transmis decât lucruri intraductibile
Cum ar fi momentul în care nici carnea nici cerul nu te mai încap
căci inima ți-a crescut dintr-odată prea mult
sau lumea în care s-a foit i-a rămas mică

Lucruri
intraductibile -
ropotul ploii care pătrunde în încăpere ca un martor
liniștea care se lasă după ce ne iubim feroce
mirosul nostru împreună
hărțile extazului care ne rămân încrustate în piele două săptămâni
despre asta merită scris
pentru că acest ceva-sublim
pentru care fiecare dintre noi ar fi dispus să ia acum un glonț în țeastă
sau chiar, mai grav, să-și ia un job oarecare
poate oricând dispărea

pentru că noi nu vom mai fi
vor fi alții
iar poezia mea este despre o tistețe care e numai și numai a noastră
si despre un fel care e numai si numai al nostru de a ne abandona
sau de-a ne pierde cu firea, despre o ironie care e numai a noastră
și a soartei noastre

Ce am de spus n-are legătură cu nimic din ceea ce mă compune și descompune
din ceea ce te compune și descompune
ce e esențial e doar între noi
doar între noi
atunci când dispar rând pe rând trecutul, guvernele, chiriile
sălile de așteptare
atunci când dispar toate cuvintele

Cum dracului să traduci în română, în turcă, în engleză
momentul în care îmi pui mâna pe ochi
și îmi spui
trăiește?

Despre asta merită scris

Restul sunt lingouri de aur.

Infractorii

Te iau pe sus, te leagă fedeleș îți dau și câteva scatoalce
să-ți scoată sclavia din cap
îți predau încă o dată lecția cu libertatea
cu o răbdare de pus în ramă
- O femeie adevărată
răzbește, se ține pe tocuri, dreaptă ca un par
și se iubește singură

- Proasta dracului, te-am crescut să fii demnă,
te-am spălat, te-am țesălat
te-am învățat să ții o armă în mână
te-am scos din rahatul tău de visătoare

- Doamnă inchizitoare, nu știu ce să fac,
au trecut 10 luni și nu pot să-i uit nici măcar o clipire de gene
ba, chiar, aș putea spune că ochii lui devin în amintire
tot mai chinuiți pe zi ce trece
parcă m-ar implora

- Nu ți-ar fi rușine
să iubești un derbedeu!
Te-am crescut ca pe un mic burghez
la piepturile noastre socialiste
Te-am îndopat cu orgolii din cele mai fine, caviar nu alta,
ți-am dat premii de mică, nenorocito
te-am ținut în academii pe banii statului
spre gloria neamului femeiesc
și ție nu-ți trece
răsfățata naibii

- Doamnă profesoară, mă scuzați, n-am vrut
chiar îmi dau osteneala
dar recidivez mereu
visez mereu cum vine, îmbrăcat la patru ace, în costum de mafiot
din acela negru cu dungi albe, fine
la volanul unui Aston Martin
mă pescuiește din mizeria din Bruce Grove și mă duce la un hotel de lux
eu sunt toată numai zdrențe, cu pantofii scâlciați
n-am nici fardurile la mine
mă gândesc cu groază că îmi vede ridurile
- Ești în lumea mea, păpușă, zice, și eu pot fac să dispară toate ridurile
așa cum pot face să dispară și Turnul Londrei dacă vreau
Îmi oferă, în entuziasmul lui, toate anotimpurile, toate diminețile
toate cele cinci feluri de extaz cunoscute
până și peria lui de dinți

- Rea și încăpățânată ai fost și așa ai rămas
Te-am crescut în spirit revoluționar
și tu visezi la peria lui de dinți

*

Se spune că unii infractori simt o dorință arzătoare
complulsivă
de a se denunța singuri

Eu, bunăoară, umblu noaptea
să cumpăr spray de graffiti să-ți scriu numele pe ziduri
și să înșir toate datele situației
în trei limbi
îmi vine să scriu până și cuvântul-tabu

Chiar ai vrea să fii... așa ceva... pentru mine?
sau zici doar așa? te minunezi
 eu îți răspund de fiecare dată un DA hotărât

Și cădem vreo trei ceasuri în transă mistică
Ni se pare că nu există distanță obstacol groapă
adversar
pe care fabra noastră
să nu le poată învinge

sănătoși suntem
dările le-am plătit
încă pielea ne stă întinsă peste coapse

trei ore de grație în care tu faci ceva pe gloria mundi
eu pe cursul de umanism

după care revenim la normal
fiecare în cușca lui
la sapa lui
să învățăm ce-i libertatea

să fim realiști, iubitule
n-ai tu bani să mă ții în sclavie...