Interviu cu scriitorul Andrei Vieru
Eugen Istodor
Eşti om sau gloată? Te duce capul să te fereşti de manipulări, ideologii, prejudecăţi? Andrei Vieru consideră că ”gândirea sălbatică” a neşcolitului e cu mult mai vie decât a intelectualui de astăzi. Şcoala cu felul ei de a funcţiona, moralitatea din cărţi povestită, fac parte din formatarea şi starea ezitantă a intelectualului de orice naţie. Gândirea neşcolitului este mai aproape de realitate, de nevoile traiului în comun. Hai să luăm lecţii de gândit cu capul nostru de la Andrei Vieru. Îţi trebuie 1. Logică, 2. Detaşare, 3. Vigilenţă. Poţi? Cartea sa, ”Elogiul Vanităţii” a fost cartea anului în Franţa.
O mulţime, milioane, vor să fie vizibili cu orice preţ, să îşi arate vanitatea, să spună ceva, orice.
Vorbeşti chiar de ultimul pasaj, aşa-zisul epilog din cartea mea ”Elogiul Vanităţii”. Oamenii sunt şi individualităţi, dar sunt şi gloata. De fapt, fiecare dintre noi e şi individ, şi gloată. În fiecare dintre noi stă la pândă gloata. Eu cu ea mă lupt, cu gloata din interiorul meu. Lupta cu spiritul gregar.
Cum să te lupţi cu gloata din tine
Lupta cu gloata din mine e de mai multe feluri. Dacă fac o introspecţie, de exemplu, timiditatea, respectiv lupta cu propria timiditate, e o luptă cu gloata. Dar e o luptă fără sfârşit, care nu are învingător şi nu are învins. Chiar când vorbesc politică cu prietenii mei, de multe ori am impresia că suntem cu toţii la circ şi vedem lucruri diferite. Prietenii mei îl văd pe scamator levitând, în timp ce eu îl văd pe jos.
De ce?
Acesta e un alt aspect, iluzia pe care reuşeşte să ţi-o inducă propaganda de orice fel. Noi nu vedem realitatea, vedem nişte închipuiri care uneori sunt ale noastre şi uneori sunt induse. Este un domeniu de luptă foarte serioasă, pe care fiecare individ o duce sau nu. Eu vreau să văd lumea aşa cum e, nu trecută prin filtrele unei ideologii. Sunt adeptul nu neapărat al statului minimal, dar în orice caz al ideologiei minimale.
Cum te aperi de propagandă, de ideologie?
Pentru cineva cu un trecut comun, cel al comunismului şi al propagandei comuniste, ar fi trebuit să fie simplu. Totuşi, unii au înţeles că rea era propaganda comunistă, eu am înţeles altceva, şi anume că rea era propaganda în general. Eu am înţeles că-mi displace orice tip de propagandă. Deci când vine cineva şi încearcă să mă înveţe cum e bine, frumos şi corect să gândesc, eu spun, în sinea mea, „lasă-mă în pace; vreau să gândesc cu capul meu”.
Cum poţi gândi cu capul tău?
Ai nevoie de un pic de logică şi de un pic de detaşare. Mă rog, logica e necesară, dar nu e de ajuns, fiindcă poţi gândi logic şi îmbina aparenţa logicii cu ceea ce îţi convine. Or, de fapt, aici e partea dificilă. Logică poate să înveţe oricine. Mai greu e să înveţi, să înţelegi ce e, de fapt, wishful thinking. Iar raţiunea îmbibată de wishful thinking trebuie respinsă. Expresia wishful thinking se poate referi la dorinţe proprii şi, deopotrivă, la felul în care vrei ca viziunea ta, ideologia ta, să se suprapună perfect peste realitate. Ele însă nu se suprapun niciodată. Deci trebuie să înveţi să vezi lucrurile, să vezi diferenţe minime care, uneori, sunt semnificative şi care îţi aprind un beculeţ, un semnal de alarmă.
Om liber?
Sigur, e pretenţios să spui „eu sunt liber”. Cred că am un grad de libertate, hai să mă exprim în termeni relativi, la care nu puteam spera acum 20 de ani. Deci, în termeni relativi, să zicem că sunt fericit. Sunt fericit ori de câte ori sunt în stare să îmi dau seama că sunt liber sau să-mi dau seama că n-am fost şi că am greşit.
Greşeala.
Da, recunoaşterea propriilor greşeli te eliberează întotdeauna. E un târg foarte bun pe care poţi să îl faci întotdeauna cu semenii tăi recunoscându-ţi greşelile. Dacă refuzi să ţi le recunoşti, oboseşti foarte repede. E istovitor să-ţi aperi greşelile şi să le erijezi în mari merite de gândire corectă.
Fericirea în 2016 sunt obiectele, consumismul.
Da, uneori obiectele, care sunt diversiune, pot fi şi o diversiune constructivă, utilă. Te reflectă într-un anumit fel şi asta te poate ajuta în lupta cu lumea interioară şi cu lumea exterioară. Pentru mine, un asemenea obiect e pianul, dar nu e singurul.
Lecţia cântatului la pian fără să-i vezi defectele.
Cânţi pe un pian pe care nu îl acordezi zilnic şi el, încetul cu încetul se dezacordează. Te obişnuieşti, pe măsură ce se dezacordează, cu felul în care sună şi de fapt nu-l mai auzi. Şi intră cineva în cameră şi tu auzi imediat că pianul e dezacordat, ceea ce nu auzeai cu 5 secunde înainte. De ce? Fiindcă auzi cu urechea "intrusului", deci auzi proaspăt, împrospătezi o percepţie. Poate că ăsta ar fi trebuit să fie răspunsul la primele tale întrebări. Cum e lupta sau, pur şi simplu, raportarea la tine însuţi prin lume şi viceversa.
„Dacă nu eşti pe Facebook, nu exişti”
Eu nu exist şi sunt foarte mulţumit, până una-alta, că nu exist. Pentru că problema nu e doar să exişti, ci să exişti într-un anumit fel. Adică trebuie să exişti oricum? E oare existenţa un scop în sine?
Cum arăţi că eşti.
Da, dar nu mi-ar plăcea să mă plimb pe stradă chiombindu-mă la un ecran. Şi nu fac asta niciodată. Dacă aş fi pe Facebook, Facebook-ul m-ar obliga să o fac. Adică cine m-ar obliga? Tot oamenii. Nu vreau să-mi impună gloata cum să-mi trăiesc viaţa.
Cioran. I se bătea la uşă şi era întrebat: „Frate, dar tu când te sinucizi?”
Eu l-am citit pe Cioran un pic altfel decât îl citesc unii. Mulţi spun că Cioran e reprezentantul prin excelenţă al pesimismului radical. Pentru mine, Cioran nu e pesimist. Simţi că lui îi place viaţa, deci despre ce pesimism mai vorbim? Nu e că el ar fi trebuit să se sinucidă, dar, ce să vezi?, în ultimul moment a ezitat şi nu s-a mai sinucis. Nici nu i-a trecut prin cap să se sinucidă. La el, sinuciderea e, aşa, o portiţă de scăpare din viaţă. Cum umblau polonezii din exil care nu mai aveau ţară după ce a fost împărţită Polonia între Germania şi Uniunea Sovietică. Ei umblau cu cianura la ei, fiindcă era soluţia cea mai puţin dureroasă să te sinucizi dacă erai prins de nazişti. Cam asta era sinuciderea în mintea lui Cioran: "Poate că mă va pune viaţa într-o situaţie în care acesta ar fi răul cel mai mic." Dar, altfel, lui viaţa îi plăcea. Deci, de fapt, nu e o poziţie filosofică. E o atitudine faţă de viaţă cu care te naşti.
Este vanitos?
Dacă aş spune că nu sunt, probabil că aş da dovadă de orgoliu şi probabil că, de fapt, sunt orgolios. Încerc să-mi atenuez orgoliile. Şi ar fi frumos să poţi să nu fii nici vanitos, nici orgolios. Aş spune că vanitatea la mine îmbracă forme negative. Dar probabil că tot o formă de vanitate e, în ultimă instanţă. Cred că noi, cei ironici, că şi tu eşti ironic, suntem la origine, de fapt, nişte timizi, nu?
Andrei Vieru îşi împarte timpul între muzică şi literatură. Prima sa carte, Ecleziastul vesel (Curtea veche, 2014) a fost iniţial scrisă şi publicată în franceză (Le gai Ecclésiaste, Seuil). A doua sa carte (Éloge de la vanité, Grasset) a fost distinsă cu premiul Casanova, decernat în fiecare an unui autor european de limbă franceză. Ea apare acum în româneşte la editura Humanitas în traducerea autorului.
Vorbeşti chiar de ultimul pasaj, aşa-zisul epilog din cartea mea ”Elogiul Vanităţii”. Oamenii sunt şi individualităţi, dar sunt şi gloata. De fapt, fiecare dintre noi e şi individ, şi gloată. În fiecare dintre noi stă la pândă gloata. Eu cu ea mă lupt, cu gloata din interiorul meu. Lupta cu spiritul gregar.
Cum să te lupţi cu gloata din tine
Lupta cu gloata din mine e de mai multe feluri. Dacă fac o introspecţie, de exemplu, timiditatea, respectiv lupta cu propria timiditate, e o luptă cu gloata. Dar e o luptă fără sfârşit, care nu are învingător şi nu are învins. Chiar când vorbesc politică cu prietenii mei, de multe ori am impresia că suntem cu toţii la circ şi vedem lucruri diferite. Prietenii mei îl văd pe scamator levitând, în timp ce eu îl văd pe jos.
De ce?
Acesta e un alt aspect, iluzia pe care reuşeşte să ţi-o inducă propaganda de orice fel. Noi nu vedem realitatea, vedem nişte închipuiri care uneori sunt ale noastre şi uneori sunt induse. Este un domeniu de luptă foarte serioasă, pe care fiecare individ o duce sau nu. Eu vreau să văd lumea aşa cum e, nu trecută prin filtrele unei ideologii. Sunt adeptul nu neapărat al statului minimal, dar în orice caz al ideologiei minimale.
..
Cum te aperi de propagandă, de ideologie?
Pentru cineva cu un trecut comun, cel al comunismului şi al propagandei comuniste, ar fi trebuit să fie simplu. Totuşi, unii au înţeles că rea era propaganda comunistă, eu am înţeles altceva, şi anume că rea era propaganda în general. Eu am înţeles că-mi displace orice tip de propagandă. Deci când vine cineva şi încearcă să mă înveţe cum e bine, frumos şi corect să gândesc, eu spun, în sinea mea, „lasă-mă în pace; vreau să gândesc cu capul meu”.
Cum poţi gândi cu capul tău?
Ai nevoie de un pic de logică şi de un pic de detaşare. Mă rog, logica e necesară, dar nu e de ajuns, fiindcă poţi gândi logic şi îmbina aparenţa logicii cu ceea ce îţi convine. Or, de fapt, aici e partea dificilă. Logică poate să înveţe oricine. Mai greu e să înveţi, să înţelegi ce e, de fapt, wishful thinking. Iar raţiunea îmbibată de wishful thinking trebuie respinsă. Expresia wishful thinking se poate referi la dorinţe proprii şi, deopotrivă, la felul în care vrei ca viziunea ta, ideologia ta, să se suprapună perfect peste realitate. Ele însă nu se suprapun niciodată. Deci trebuie să înveţi să vezi lucrurile, să vezi diferenţe minime care, uneori, sunt semnificative şi care îţi aprind un beculeţ, un semnal de alarmă.
Om liber?
Sigur, e pretenţios să spui „eu sunt liber”. Cred că am un grad de libertate, hai să mă exprim în termeni relativi, la care nu puteam spera acum 20 de ani. Deci, în termeni relativi, să zicem că sunt fericit. Sunt fericit ori de câte ori sunt în stare să îmi dau seama că sunt liber sau să-mi dau seama că n-am fost şi că am greşit.
Greşeala.
Da, recunoaşterea propriilor greşeli te eliberează întotdeauna. E un târg foarte bun pe care poţi să îl faci întotdeauna cu semenii tăi recunoscându-ţi greşelile. Dacă refuzi să ţi le recunoşti, oboseşti foarte repede. E istovitor să-ţi aperi greşelile şi să le erijezi în mari merite de gândire corectă.
Fericirea în 2016 sunt obiectele, consumismul.
Da, uneori obiectele, care sunt diversiune, pot fi şi o diversiune constructivă, utilă. Te reflectă într-un anumit fel şi asta te poate ajuta în lupta cu lumea interioară şi cu lumea exterioară. Pentru mine, un asemenea obiect e pianul, dar nu e singurul.
Lecţia cântatului la pian fără să-i vezi defectele.
Cânţi pe un pian pe care nu îl acordezi zilnic şi el, încetul cu încetul se dezacordează. Te obişnuieşti, pe măsură ce se dezacordează, cu felul în care sună şi de fapt nu-l mai auzi. Şi intră cineva în cameră şi tu auzi imediat că pianul e dezacordat, ceea ce nu auzeai cu 5 secunde înainte. De ce? Fiindcă auzi cu urechea "intrusului", deci auzi proaspăt, împrospătezi o percepţie. Poate că ăsta ar fi trebuit să fie răspunsul la primele tale întrebări. Cum e lupta sau, pur şi simplu, raportarea la tine însuţi prin lume şi viceversa.
„Dacă nu eşti pe Facebook, nu exişti”
Eu nu exist şi sunt foarte mulţumit, până una-alta, că nu exist. Pentru că problema nu e doar să exişti, ci să exişti într-un anumit fel. Adică trebuie să exişti oricum? E oare existenţa un scop în sine?
Cum arăţi că eşti.
Da, dar nu mi-ar plăcea să mă plimb pe stradă chiombindu-mă la un ecran. Şi nu fac asta niciodată. Dacă aş fi pe Facebook, Facebook-ul m-ar obliga să o fac. Adică cine m-ar obliga? Tot oamenii. Nu vreau să-mi impună gloata cum să-mi trăiesc viaţa.
Cioran. I se bătea la uşă şi era întrebat: „Frate, dar tu când te sinucizi?”
Eu l-am citit pe Cioran un pic altfel decât îl citesc unii. Mulţi spun că Cioran e reprezentantul prin excelenţă al pesimismului radical. Pentru mine, Cioran nu e pesimist. Simţi că lui îi place viaţa, deci despre ce pesimism mai vorbim? Nu e că el ar fi trebuit să se sinucidă, dar, ce să vezi?, în ultimul moment a ezitat şi nu s-a mai sinucis. Nici nu i-a trecut prin cap să se sinucidă. La el, sinuciderea e, aşa, o portiţă de scăpare din viaţă. Cum umblau polonezii din exil care nu mai aveau ţară după ce a fost împărţită Polonia între Germania şi Uniunea Sovietică. Ei umblau cu cianura la ei, fiindcă era soluţia cea mai puţin dureroasă să te sinucizi dacă erai prins de nazişti. Cam asta era sinuciderea în mintea lui Cioran: "Poate că mă va pune viaţa într-o situaţie în care acesta ar fi răul cel mai mic." Dar, altfel, lui viaţa îi plăcea. Deci, de fapt, nu e o poziţie filosofică. E o atitudine faţă de viaţă cu care te naşti.
Este vanitos?
Dacă aş spune că nu sunt, probabil că aş da dovadă de orgoliu şi probabil că, de fapt, sunt orgolios. Încerc să-mi atenuez orgoliile. Şi ar fi frumos să poţi să nu fii nici vanitos, nici orgolios. Aş spune că vanitatea la mine îmbracă forme negative. Dar probabil că tot o formă de vanitate e, în ultimă instanţă. Cred că noi, cei ironici, că şi tu eşti ironic, suntem la origine, de fapt, nişte timizi, nu?
Andrei Vieru îşi împarte timpul între muzică şi literatură. Prima sa carte, Ecleziastul vesel (Curtea veche, 2014) a fost iniţial scrisă şi publicată în franceză (Le gai Ecclésiaste, Seuil). A doua sa carte (Éloge de la vanité, Grasset) a fost distinsă cu premiul Casanova, decernat în fiecare an unui autor european de limbă franceză. Ea apare acum în româneşte la editura Humanitas în traducerea autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu