Atat
Nichita Stanescu cat si George Tarnea legati in viata prin legaturi sufletesti
si inrudire literara, amandoi plecand mult prea devreme, au indragit caii. De
cele mai multe ori calul, animalul mandru, si mai ales liber in zborul lui era
imaginea folosita pentru a crea iluzia unei dragoste lipsita de
constrangeri, un sentiment ingemanat vantului ce ravaseste coama calului in
galopul sau spre zari necunoscute. Se pare insa ca amandoi cunosteau traditia potrivit careia, la origine, calul
tasneste galopînd ca sangele in vine, din bezna adancurilor, fie din
maruntaiele pamantului, fie din adancurile marii. Acest cal arhetipal este
purtatorul deopotriva al vietii si al mortii, fiind legat atat de focul ce
nimiceste si triumfa, cat si de apa ce hraneste si ineaca. Multi considera
calul simbol al inconstientului, al dorintei nestavilite. Dar după noapte vine
ziua si se întîmpla ca acesta sa-si paraseasca aripile intunecate, inaltandu-se
la ceruri, in plina lumina. Atunci el apare intr-un alb vesmant de slava, reprezentand
instinctul stavilit, sublimat.
Nichita Stanescu
TREI CAI
Ea mi-a spus, căci mă iubise, –
despre marele Ulise,
care tocmai plânsu-mi-se
de rău gând, de negre vise.
El mi-a spus, căci mă urâse, –
despre lucrurile plânse,
despre vremurile scurse,
despre patemile duse.
Ei mi-au spus, căci mă uitară, –
despre-o grea şi dulce seară,
când trei magi din Sud picară
cu trei cai de sare-amară
Cu trei cai de unt-de-lemn,
cu trei cai de lemn solemn,
cu trei cai de rădăcină
în zăbale de lumină
Cu trei cai de chiparos
cu trei cai sculptaţi din os
de din osul meu din piept
potcovit şi înţelept
...de când tu l-ai sărutat
cu un tandru nechezat.
CAI (Niciodată)
Ce-ai pus, mă, atâţia cai în drum
să mă-ncetinesc în coame
cum mă întorc cu gura scrum
sărutată de icoane
ce-ai pus să m-aţine in fire
din căderea dulce a mea
prin vedenii şi prin nevorbire
ah, tot caii şi caii în frunţi cu stea
da-m-aş dus în şei de piele
ca s-atârn de cerul lung
şi să plâng numai spre stele
niciodată spre pământ
TRIST CANTEC DE DRAGOSTE
Numai viata mea va muri pentru mine-ntr-adevar, candva.
Numai iarba stie gustul pamantului.
Numai sangelui meu ii e dor, intr-adevar,
de inima mea, cand o paraseste.
Aerul e-nalt, tu esti inalta,
tristetea mea e inalta.
Vine o vreme cand mor caii.
Vine o vreme cand se invechesc masinile.
Vine o vreme cand ploua rece
si toate femeile poarta capul tau
si rochiile tale.
Vine si o pasare mare, alba.
AH, COPACULE
Ah, copacule, frunza ta imi cade pe umar,
soarele-si roteste ochiul, cazand la orizont,
umbra ta e lunga si subtire
pe campul acesta pustiu, de piatra
Am ramas asa, tinand in mana
saua si hamurile cu miros de cal
Mi-ar parea foarte rau sa mor...
Poate si pentru ca nu mi-e sete,
pentru ca as vrea sa plec, ramanand
de dragul unui cal care putrezeste
si-al unui copac cu frunze cazand
Pana unde - nici eu nu stiu
si nici ce intamplari vor fi in sufletul meu.
Ah, copacule, stelele sar dintr-o margine de pamant
si e dulce caldura si e un timp si e o liniste
ca o flacare verzuie, arzand!
QUADRIGA
Lui Mihai Eminescu
Suieră o quadrigâ pe câmpia
secundelor mele.
Are patru cai, doi luptători.
Unul e cu ochii-n frunze, altul
cu ochii în lacrămi.
Unul îşi ţine inima înainte, în cai,
altul şi-o târăşte peste pietre, în urmă.
Unul strânge frâiele cu mâna dreaptă,
altul tristeţea în braţe.
Unul e neclintit, cu armele,
celălat cu amintirile.
şuieră o quadrigă pe câmpia secundelor mele.
Are patru cai negri, are doi luptători.
Unul îşi ţine viaţa în vulturi,
altul îşi ţine viaţa în roţile rostogolite,
şi caii aleargă, până când sparg cu boturile
secunda,
aleargă-n afară, aleargă-n afară
şi nu se mai văd.
George Tarnea
BALADE PENTRU ZIUA MARTEI
BALADA FERICIRII PARTICULARE
Undeva-ntr-o casă
cu prea multe geamuri
domnişoara Marta
croşetează hamuri
Pentru caii care
au fugit să pască
din grădina nopţii
pronia cerească
Plînge cînd primeşte
cîte-o veste tristă
dar îi ţine partea
lumea fantezistă
Şi visează lucruri
pentru casa-n care
vor avea un nume
formele precare
Casa ei cuminte
şi nespus de scundă
cît să-ncapă visul
nunţii de-o secundă
Domnişoara Marta
croşetînd de-o viaţă
îşi păzeşte caii
înşiraţi pe aţă
CAII
Mizăm pe calul argintiu
Cîştigă un trăpaş albastru
Caii aceştia nici nu ştiu
Ce-nseamnă milă sau dezastru
Sar neglijenţi peste ce-am vrea
Să fie marele obstacol
Şi ne produc o veste rea
Cu primul număr din spectacol
Mizăm pe calul federal
Cîştigă calul periferic
Caii aceştia-n general
Au suflet orb sau luciferic
Ne lasă fără alt cuvînt
Într-o perfidă resemnare
Şi pleacă răscoliţi de vînt
Să pască ierburi selenare.
BALADA JOCULUI DE ŞAH
Reginele ucid perfid
pionii taberei adverse
dar cînd nebunii le desfid
se-aruncă-n vid pe căi diverse
Scăpaţi din turnurile reci
cu toată ura strînsă-n coame
pe zigzagatele poteci
se-nfruntă caii morţi de foame
Doar regii ospătînd pe brînci
îşi oglindesc tristeţea-n linguri
ştiind ce frig va fi atunci
cînd vor rămîne singuri-singuri
BALADA CAILOR VERZI
Şi se ducea bunicul după cai
Strivind cîineşte iarba sub călcîie
Pînă-l izbeau pe-o vale dinspre rai
Miresmele de smirnă şi tămîie.
Atunci cădea-n genunchi prin mărăcini
Însîngerîndu-şi carnea de pe oase
Şi chiuia din cer către vecini
A stirpe cu deprinderi bătăioase.
Se mai vîrau şi dracii uneori
La căutarea asta zăbăucă
Trăgînd în bietul om de după nori
Cu gloanţe aburii de dor de ducă.
De-i căşuna pe hamuri din senin
Şi le smulgea din cui cu tot cu toartă
Şi le mînjea cu coajă de arin,
Să nu se vadă noaptea cum le poartă.
Mai către ziuă căuta prilej
De răscolit prin stelele bolnave
Cum ar fi-ntors grădina vrej cu vrej
Să desluşească urme de potcoave.
Tot colinda bunicul îngrozit
Fîneţele veciei de cărbune,
Dar caii lui cu duhul înverzit
Nu se-arătau niciunde să-l îmbune.
Apoi mai gîrbov şi mai gol de somn
Urca mai sus prin vremea în schimbare
Pînă la curtea nu ştiu cărui domn
Să-i pună despre hamuri o-ntrebare.
Selectie: SD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu