Traducere // Translate

Leonte Ivanov - Anii de ocna ai lui Dostoievski

Aparut in Convorbiri literare in 17 noiembrie 2016

Din corespondența lui Dostoievski s-au păstrat circa 950 de scrisori, despre alte 400 se știe că au existat, însă n-au ajuns pînă la noi.
Ceea ce conferă valoare segmentului epistolar al creației dostoievskiene este, în primul rînd, deosebita sinceritate a autorului, dorința de a-și deschide și despovăra sufletul de multitudinea de griji, de întrebări și contradicții. Apoi, luate cronologic, scrisorile reprezintă romanul vieții lui Dostoievski, surprind evoluția lui spirituală din anii de liceu și pînă în etapa finalizării Fraților Karamazov. Sunt și laborator de creație, și jurnal intim, și spovedanie, și artă poetică. Trezesc interes, incită prin profunzimea și originalitatea ideilor, prin opiniile scriitorului despre viață, despre Rusia și Europa, despre literatură și contemporanii săi, despre credință și valorile umane. Multe din ideile dezvoltate ulterior în nuvele și romane își au originea în aceste epistole, după cum o bună parte din eroii lui Dostoievski au drept prototip persoane reale, corespondenți de-ai romancierului. Harul de povestitor al lui Fiodor Mihailovici se răsfrînge și asupra scrisorilor, există în ele fragmente de un dramatism copleșitor, portrete ale unor persoane demne de statutul de erou literar și, mai cu seamă, povești de viață, de iubire și de moarte din care avem cu toții de învățat.
Ne-am oprit, în cele ce urmează, asupra uneia din aceste scrisori, concepute de Dostoievski imediat după ieșirea din ocnă, mai exact la ispășirea celor patru ani de muncă silnică, la care fusese condamnat în celebrul „caz Petrașevski”. Romancierul găsise o cale neoficială de a coresponda cu fratele său Mihail, aflat la Petersburg, astfel încît, după lunga perioadă în care nu avusese dreptul la pană și hîrtie, are prilejul să-i povestească pe larg întregul calvar al vieții de ocnaș, prevenindu-l totodată să distrugă, după lectură, lunga spovedanie. Din fericire, Mihail Dostoievski n-a făcut-o, scrisoarea i-a revenit scriitorului după moartea, în 1864, a lui Mihail Dostoievski, pentru ca, după 1881, să treacă în posesia fiului scriitorului, Fiodor Fiodorovici Dostoievski. Actualmente, originalul acesteia se afla în substanțialul „Fond Dostoievski” de la Biblioteca de Stat din Moscova. Traducerea scrisorii s-a făcut după ediția Полное собрание сочинений и писем в тридцати томах. Том двадцать восьмой, книга первая. Письма1832-1859/ Opere complete în treizeci de volume. Volumul 28, partea 1. Scrisori 1832 – 1859, Leningrad, 1985, p. 166 – 174.



Către M.M. Dostoievski
Omsk, 30 ianuarie – 22 februarie 1854

În sfârșit, se pare, pot sta de vorbă cu tine mai pe larg şi mai temeinic.[1] Dar, înainte să însăilez două-trei cuvinte, te-aş ruga să-mi spui, pentru Dumnezeu, de ce nu mi-ai scris nici măcar un rând pînă acum?[2] Puteam, oare, să mă aştept la aşa ceva de la tine? Mă crezi că, în situaţia mea de însingurat, de om închis, am căzut nu o dată pradă unei adevărate disperări, crezînd că nu mai eşti pe lume, şi atunci, nopţi în şir, cugetam ce s-ar întîmpla cu copiii tăi şi-mi blestemam soarta că nu le pot fi de ajutor. Altă dată, cînd aflam cu siguranţă că trăieşti, mă cuprindea chiar furia (numai că acest lucru se petrecea în ceasurile de boală, care n-au fost puţine), şi te certam cu amărăciune.[3] După care, şi această stare îmi trecea; încercam să te scuz, străduindu-mă să născocesc toate justificările, mă linişteam cu cele mai bune dintre ele şi nu mi-am pierdut nici măcar o singură dată încrederea în tine: ştiu că mă iubeşti şi că mă pomeneşti numai de bine. Ţi-am scris o scrisoare prin intermediul Statului nostru Major. Trebuia să ajungă în mod cert la tine, am aşteptat un răspuns, dar nu l-am primit. Oare nu cumva ţi-au interzis să-mi scrii? Că doar acest lucru este permis, iar aici toţi condamnaţii politic primesc cîteva scrisori pe an. Durov[4] a primit în cîteva rînduri, şi de multe ori, la întrebările conducerii cu privire la regimul scrisorilor, permisiunea de a le scrie era confirmată.[5] Se pare că am ghicit adevărata pricină a tăcerii tale. În comoditatea ta, n-ai fost să soliciţi acest lucru poliţiei şi, chiar dacă ai fost, te-ai resemnat după primul răspuns negativ, poate chiar de la un asemenea om, care nici măcar nu ştia prea bine cum stau treburile. Prin aceasta, mi-ai pricinuit multă tristeţe egoistă: „Iată, cugetam în sene-mi, dacă el nici măcar pentru o scrisoare nu poate să facă demersuri, o va face cînd va fi vorba de un lucru important pentru mine?” Scrie-mi şi răspunde-mi cît mai repede şi, înainte de toate, fă-o în mod oficial, nu aştepta vreo ocazie, scrie-mi cît mai amănunţit şi mai pe larg. Faţă de voi sînt acum un om înstrăinat şi aş vrea să mă lipesc din nou, dar nu pot. Les absents ont toujours tort.* Nu cumva o să se întîmple şi între noi acest lucru? Dar, să nu-ţi fie teamă, cred în tine.
Iată, a trecut deja o săptămînă de cînd am ieşit de la ocnă. Această scrisoare îţi este trimisă în cel mai adînc secret, iar despre ea să nu sufli nimănui o vorbă. De altminteri, o să-ţi trimit şi o scrisoare oficială, prin Statul Major al Corpului de armată siberian. La cea oficială, răspunde-mi fără zăbavă, iar la aceasta, cu primul prilej favorabil. La o adică, şi în cea oficială trebuie să-mi expui cît mai amănunţit ceea ce s-a petrecut mai important cu tine în toţi aceşti patru ani. În ce mă priveşte, m-aş bucura să-ţi pot trimite volume întregi. Dar, cum şi pentru această scrisoare de-abia dacă găsesc vreme, voi scrie doar ceea ce are mai multă însemnătate.
Ce are mai multă însemnătate? Şi ce anume a avut pentru mine mai multă importanță în ultimul timp? Oricum ai sta să te gîndeşti, reiese de îndată că nu voi izbuti să îngrămădesc nimic în această scrisoare. Însă cum să-ţi transmit ce am în minte, capacitatea de înţelegere, tot ce-am trăit, de ce anume m-am convins şi la ce am cugetat în aceşti ani? Nu voi încerca să fac asta. Un asemenea efort e absolut cu neputinţă. Nu-mi place să fac nimic pe jumătate, iar să-ţi spun ceva acolo aproape că nu înseamnă nimic. De altminteri, principalul raport e în faţa ta. Citeşte şi extrage din el ce doreşti. Sînt dator să fac acest lucru şi, de aceea, trec la amintiri.
Oare mai ţii minte cum ne-am despărţit, dragul, scumpul, iubitul meu frate? De îndată ce m-ai părăsit, ne-au dus, pe trei dintre noi: pe Durov, pe Jastrzębski[6] şi pe mine, să ne pună în lanţuri. La orele 12 fix, adică exact de Crăciun, am purtat pentru prima oară lanţurile. Cîntăreau vreo 10 funţi[7], iar ca să umbli cu ele era din cale-afară de anevoios. De aceea, ne-au aşezat în sănii descoperite, pe fiecare în cîte una, însoţiţi de cîte un jandarm, şi astfel, în patru sănii, cu curierul special în frunte, am părăsit Petersburgul. Îmi simţeam sufletul greu şi oarecum răvăşit, nesigur din cauza multitudinii de sentimente adunate. Inima-mi trăia un soi de deşertăciune şi, din această cauză, mă durea şi tînjea în surdină. Însă aerul proaspăt mă înviora şi, aşa cum în mod obişnuit înaintea fiecărui pas nou în viaţă simţi un fel de vioiciune şi dîrzenie, şi eu eram în esenţă foarte liniştit şi priveam ţintă Petersburgul, trecînd pe lîngă clădirile luminate de sărbătoare şi luîndu-mi rămas-bun de la fiecare casă în parte. Ne-au dus pe lîngă locuinţa ta, iar la Kraevski era mare iluminaţie. Mi-ai spus că avea brad şi că Emilia Fiodorovna şi copiii au plecat la el, şi iată că, în faţa acestei case, m-am simţit cumplit de trist. Ca şi cum mi-am luat rămas-bun de la copilaşi. Mi-era milă de ei, iar mai tîrziu, după ce-au trecut niște ani, de cîte ori îmi aminteam de ei, aproape că aveam lacrimi în ochi. Ne-au purtat spre Iaroslavl’[8], iar apoi, spre ziuă, după trei sau patru staţii, ne-am oprit la Schlüsselburg[9], la un tractir. Ne-am năpustit asupra ceaiului, de parcă nu mîncaserăm de-o săptămînă. După 8 luni de detenţie, aşa de tare am flămînzit la capătul celor 60 de verste de drum pe timp de iarnă, încît ţi-e mai mare dragul să-ţi aminteşti. Eram vesel, Durov trăncănea fără-ncetare, iar lui Jastrzębski îi apăreau fel de fel de grozăvii în viitor. Îl observam cu atenție și-l descoseam pe curierul nostru special. S-a dovedit a fi un bătrîn cumsecade, bun la suflet şi binevoitor faţă de noi, cum nici nu-ţi poţi închipui, un om trecut prin multe, care a călătorit cu depeşe prin întreaga Europă. Ne era drag, ne-a făcut mult bine. Numele lui este Kuzma Prokofievici Prokofiev. Printre altele, ne-a mutat în sănii acoperite, ceea ce ne-a picat foarte bine, întrucît gerurile erau cumplite. A doua zi, era sărbătoare, vizitii se aşezau în sănii îmbrăcaţi în armeace[10]din postav gri nemţesc, cu chimire de un roşu aprins, pe uliţele satelor nici ţipenie. O zi de iarnă dintre cele mai ciudate. Eram purtaţi prin locuri pustii, pe şleaul Petersburgului, Novgorodului, Iaroslavl’ului ş.a.m.d. Orăşelele rare, neînsemnate. Numai că am pornit la drum în timpul sărbătorilor, de aceea, de băut şi de mîncat se găsea peste tot. Îngheţam bocnă. Eram îmbrăcaţi călduros, dar să stai, spre exemplu, zece ore, fără să cobori din chibitcă, şi să parcurgi 5-6 staţii era aproape insuportabil. Frigul mă pătrundea pînă-n măduva oaselor şi abia reuşeam apoi să mă dezmorţesc în camerele încălzite. Dar, lucru ciudat: drumul m-a înzdrăvenit complet. În gubernia Perm’[11], am suportat o noapte la minus 40 de grade. Nu ţi-aş recomanda aşa ceva. Destul de neplăcut. Clipa în care am traversat Munții Urali a fost una tristă. Caii şi chibitcele s-au împotmolit în nămeţi. Viscolea. Am coborît din căruţe, era noapte, am aşteptat în picioare pînă ce-au scos chibitcile la drum. În jur, zăpadă, furtună; graniţa cu Europa, în faţa noastră, Siberia şi destinul tainic cuprins în ea, în urmă, întreg trecutul: mă apăsa tristeţea, mi-au dat lacrimile. Pe tot parcursul drumului ieşeau să ne vadă sate întregi şi, fără să ţină seama că purtam lanţuri, în staţii ne luau de trei ori mai scump. Singur Kuzma Prokofiici a luat asupra sa aproape jumătate din cheltuielile noastre, le-a luat cu forţa şi, în felul acesta, am plătit fiecare doar cîte 15 ruble de argint cheltuieli de drum; pe 11 ianuarie, am ajuns la Tobolsk[12] şi, după ce-am fost prezentaţi autorităţilor şi perchiziţionaţi, prilej cu care ne-au confiscat toţi banii, am fost duşi, eu, Durov şi Jastrzębski, într-o cămăruţă aparte; ceilalţi, Speşnev[13] şi încă cîțiva, care au fost trimişi înaintea noastră, stăteau închişi într-un alt loc şi, în tot acest timp, aproape că nu ne-am văzut unii cu alţii. Mi-aş fi dorit să-ţi povestesc mult mai amănunţit despre cele şase zile cît am stat la Tobolsk şi despre impresiile pe care mi le-a făcut oraşul. Însă nu e locul acum.[14] Voi spune doar că simpatia vie, compasiunea oamenilor ne-au recompensat, făcîndu-ne să ne simțim aproape fericiți. Deportaţii vremurilor de dinainte (mai exact, nu ei, ci soţiile lor) au avut grijă de noi ca de rude. Ce suflete admirabile, călite de cei 25 de ani de nenorociri şi sacrificii.[15] Le-am zărit doar în treacăt, întrucît eram ţinuţi din scurt. Iar ele ne trimiteau mîncare, haine, ne alinau şi ne dădeau curaj. Cum plecasem îmbrăcat subţire, fără să-mi fi luat măcar haine groase, am regretat acest lucru […].* Dar mi-au trimis chiar şi o haină groasă. În cele din urmă am plecat, iar peste trei zile, am ajuns la Omsk.[16] Încă din Tobolsk, am aflat despre cei ce ne vor fi şefi direcţi. Comandantul era un om foarte cumsecade, însă platz-maiorul Krivţov era o canalie cum rar întîlneşti, un mic barbar, cîrcotaş, beţiv, tot ceea ce poţi să-ți închipui mai respingător.[17] Totul a pornit de la faptul că ne-a ocărît, pe mine şi pe Durov, pe seama faptei noastre, făcîndu-ne proşti şi a promis că, la prima abatere, va recurge la pedeapsa corporală. Era deja de doi ani platz-maior şi făcea cele mai cumplite nedreptăţi. După doi ani, a fost trimis în judecată.[18] M-a ferit Dumnezeu de el. Trecea pe la noi întotdeauna beat (treaz nu l-am văzut), se lega de deţinutul treaz şi-l bătea sub pretextul că respectivul e beat turtă. Altă dată, pe timpul inspecţiei nocturne, îl snopea pe motivul că arestatul nu doarme pe partea dreaptă, pentru că ţipă sau delirează în somn, pentru tot ce i se năzărea minţii lui turmentate. Ei bine, cu un asemenea om trebuia să trăieşti nevătămat, iar acest om scria rapoarte şi dădea referinţe, lună de lună, despre noi la Petersburg. Cu ocnaşii am făcut cunoştinţă încă de la Tobolsk, iar aici, la Omsk, m-am așezat să trăiesc printre ei vreme de patru ani. Sînt oameni brutali, irascibili, înrăiţi. Ura pe care o au faţă de nobili depăşeşte orice limită şi, de aceea, pe noi, nobilii, ne-au întîmpinat cu duşmănie şi cu o bucurie răutăcioasă faţă de necazul nostru.[19] Dacă ne-ar fi dat pe mîna lor, ne mîncau de vii. De altminteri, judecă şi tu, ce mai protecţie şi aceea, cînd a trebuit, cîţiva ani în şir, să trăieşti, să bei şi să mănînci, să dormi alături de aceşti oameni, cînd nici măcar nu aveai timp să te plîngi de nenumăratele şi feluritele lor ofense. „Voi, dvorenii, clonțuri de fier[20], ne-aţi tot ciugulit. Înainte erai boier, chinuiai poporul, iar acum ai ajuns mai rău ca ultimul dintre oameni, eşti fratele nostru”[21] – iată tema care a fost în toi vreme de 4 ani. 150 de duşmani n-au obosit să ne tot persecute, le făcea plăcere, aceasta le era desfătarea, preocuparea de bază şi, dacă exista ceva cu care puteam să scăpăm de necaz, acestea erau indiferenţa, superioritatea morală, pe care persecutorii nu puteau să nu le înţeleagă şi le respectau, ca şi nesupunerea în faţa voinţei lor. Erau conştienţi în permanenţă de faptul că le sîntem superiori. Habar n-aveau despre natura infracţiunii noastre. Noi înşine nu aduceam vorba despre aşa ceva şi, de aceea, nu ne înţelegeam unii pe alţii, astfel încît a trebuit să suportăm întreaga lor prigoană şi dorinţă de răzbunare, cu care trăiesc şi respiră, faţă de nobilime. Era foarte rău de trăit. Ocna militară e mai rea decît cea civilă.[22] Toţi aceşti patru ani i-am petrecut neîntrerupt în închisoare, în spatele zidurilor, şi ieşeam doar la lucru. Munca ce ne revenea era grea, firește, nu întotdeauna, iar eu, pe vreme rea, în umezeală, în noroi ori iarna, pe ger năprasnic, se întîmpla să mă sleiesc cu totul de puteri. Odată, am stat preț de patru ore la o lucrare urgentă, cînd mercurul a îngheţat şi erau, probabil, 40 de grade sub zero. Atunci mi-a degerat un picior. Trăiam laolaltă, cu toţii grămadă, într-una din cazărmi. Imaginează-ţi o clădire veche de lemn, şubredă, care ar fi trebui demult dărîmată şi care nu mai poate sluji la nimic. Vara, zăpuşeala e de neîndurat, iarna, frigul e insuportabil. Duşumelele au putrezit toate. Pe podea, murdăria e de un verşoc[23], poţi să aluneci şi să cazi. Micile geamuri sînt acoperite de chiciură, astfel că, pe parcursul întregii zile, aproape că nu poţi citi. Gheaţa de pe sticlă e şi ea de un verşoc. Din tavan picură, totul e lunecos. Stăteam înghesuiţi ca sardelele. Poţi să arzi şi o căruţă de lemne, cald nu se face (în cameră, gheaţa abia dacă se topeşte), iar fumul e de neîndurat: aşa e toată iarna. Tot aici, în cazarmă, arestaţii îşi spală rufăria şi împroşcă cu apă prin întreaga cămăruţă. Nici n-ai unde să te întorci. De la amurg şi pînă se face ziuă, nu poţi să ieşi pentru tine afară, căci cazarma se încuie, iar în antreuri se pun hîrdaie, de aceea duhoarea te dă gata. Ocnaşii put ca porcii şi spun că nu se poate să nu faci mizerii, că doar „eşti om viu”. Dormeam direct pe paturile de scînduri, ni se permitea doar o pernă. Pe timp de noapte, ne acopeream cu micile scurteice, iar picioarele rămîneau mereu dezgolite. Tremurai de frig cît îi nopticica. Purici, şi păduchi, şi gîndaci, să-i aduni grămadă. Iarna purtăm cojoace scurte, adesea mizerabile, care aproape că nu ne încălzesc, iar în picioare, cizme cu carîmbii scurţi, poftim de umblă cînd e ger. Ne dădeau să mîncăm pîine şi supă de varză, în care se cuvenea să se pună, de cap de om, cîte ¼ de funt de carne de vită; carnea însă o pun mărunțită, aşa încît n-am văzut niciodată. De sărbători, caşa aproape că nu are ulei. În timpul postului, doar varză cu apă, mai nimic adăugat. Mi-am deranjat la culme stomacul şi, în cîteva rînduri, am stat bolnav. Gîndeşte-te şi tu, puteai oare să trăieşti fără bani şi, dacă nu i-aş fi avut, aş fi murit cu siguranţă, şi nimeni, niciunul dintre arestaţi n-ar fi suportat o asemenea viaţă. Fiecare însă meştereşte cîte ceva, vinde şi-şi procură cîte o copeică. Am băut ceai şi, uneori, am mîncat bucata de carne de vită, iar aceasta m-a salvat. Nici să fumezi tutun nu era voie, căci te puteai sufoca într-un asemenea zăduf. Toate acestea se făceau pe ascuns. Am zăcut adesea în spital, bolnav.[24] Din cauza slăbirii nervilor, s-a întîmplat să am o criză de epilepsie, dar, la o adică, acest lucru mi se întîmplă rar.[25] Mai sufăr şi de reumatism la picioare. În afară de aceasta, mă simt destul de sănătos. Adaugă la aceste plăceri imposibilitatea aproape totală de a avea o carte, căci ceea ce procuri trebuie citit pe furiş[26], veşnica gîlceavă şi ceartă din jurul tău, sudălmile, strigătele, zarva, tărăboiul, faptul că ești în permanenţă sub escortă, nici o clipă singur, şi toate acestea vreme de patru ani fără nici o schimbare, – iată, ce-i drept, poţi fi scuzat, dacă spui că a fost rău. În afară de asta, răspunderea pe care o aveai mereu în față, lanţurile şi deplina tristețe, iată viaţa pe care o duc. Ce s-a ales de sufletul meu, de convingerile avute, de mintea şi inima mea în aceşti patru ani, prefer să nu-ţi spun. Ar fi multe de povestit. Însă permanenta concentrare asupra propriei persoane, în care mă refugiasem de cruda realitate, şi-a arătat roadele. Am, în clipa de faţă, multe trebuinţe şi speranţe, la care nici nu m-aş fi gîndit. Dar toate acestea sînt secrete, aşa încît le ocolim. În primul rînd: să nu mă uiţi şi ajută-mă. Am nevoie de cărţi şi de bani. Trimite-mi, în numele lui Hristos.
Omskul e un orăşel dezgustător. Copaci aproape că nu există. Vara e zăpuşeală şi un vînt cu nisip, iarna viscoleşte. Vreo priveliște n-am văzut. Un orăşel murdar, cazon şi respingător în cel mai înalt grad.[27]Mă refer la poporul de rînd. Dacă n-aş fi cunoscut aici oameni, aş fi pierit cu totul. K.I. Ivanov[28] mi-a fost ca un frate. A făcut pentru mine tot ce i-a stat în putinţă. Îi sînt dator cu bani. Dacă se va nimeri prin Petersburg, mulţumeşte-i.[29] Îi datorez 25 de ruble de argint. Dar, cum să-i plătesc pentru ospitalitate, pentru permanenta disponibilitate de a îndeplini orice dorinţă, pentru atenţia şi preocuparea frățească? Si nu e singurul! Frăţioare, sînt pe lume mulţi oameni cu suflet nobil.
Ţi-am scris deja că tăcerea ta m-a chinuit uneori. Îţi mulţumesc pentru banii trimişi. Cu prima scrisoare (chiar şi oficială, căci încă nu ştiu dacă acum am voie să-ţi transmit veşti), aşadar cu prima scrisoare să-mi povestești amănunţit despre situaţia ta, despre Emilia Fiodorovna, despre copii, despre toate rudele şi cunoştinţele, despre cei din Moscova, cine trăieşte, cine a murit, despre negustoria pe care o faci; scrie-mi ce capital investești în negoţ[30], ieşi în cîştig, ai reuşit să încropeşti ceva, şi, în sfîrşit, dacă mă poţi ajuta cumva cu bani şi ce sumă eşti în stare să-mi trimiţi anual. Însă, în scrisoarea oficială, în caz că-ţi găsesc o altă adresă, să nu-mi trimiţi bani. Deocamdată, trimite-mi din partea lui Mihail Petrovici(înţelegi).[31] Numai că, în clipa de față, mai am bani; prin urmare, nevoia e de cărţi. Dacă poţi, trimite-mi revistele de anul acesta, măcar „Otecestvennîe zapiski”. Dar, neapărat, iată ce: am nevoie (nevoie extremă) de istoricii antici (în traducere franţuzească) şi de cei noi*, de economişti şi de părinţii Bisericii. Alege ediţiile cele mai ieftine şi mai compacte. Trimite-mi-le neîntîrziat.[32] Sînt detaşat la Semipalatinsk, aproape că în stepa kirghiză.[33] O să-ți trimit adresa. Pentru orice eventualitate, iat-o: la Semipalatinsk, Batalionul № 7 de infanterie. Aceasta este adresa oficială. La aceasta să-mi trimiți scrisorile. Pentru cărţi însă, îţi voi trimite alta. Deocamdată, scrie-mi ca din partea lui Mihail Petrovici. Să ştii doar că prima carte de care am nevoie este lexiconul nemţesc.[34]
N-am idee ce mă aşteaptă la Semipalatinsk. Sînt destul de indiferent faţă de această slujbă. Dar iată faţă de ce nu pot rămîne indiferent: stăruie pentru mine, roagă pe cineva. Oare n-aş putea, peste un an sau doi, să fiu mutat în Caucaz, e totuşi Rusia![35] E dorinţa mea fierbinte, solicită în numele lui Hristos! Frate, nu mă da uitării! Iată, îţi scriu şi dispun de toate, chiar şi de averea ta. Numai că încrederea mea în tine nu s-a stins. Mi-eşti frate şi mă iubeşti. Am nevoie de bani. Trebuie să trăiesc, frate. Anii aceştia nu vor trece în zadar. Am nevoie de bani şi de cărţi. Ceea ce vei cheltui pentru mine nu se va pierde. Nu furi de la copii tăi dacă-mi dai mie. Numai să rămîn printre cei vii și o să ţi-i înapoiez cu prisosinţă. Că doar o să-mi permită să tipăresc peste vreo şase ani, ori, poate, şi mai devreme. Căci multe se pot schimba, iar eu acum n-o să scriu prostii. Vei auzi de mine.
Ne vom vedea, frate, foarte curînd. Cred în asta ca în doi ori doi. Mi-e sufletul senin. Întreg viitorul meu şi tot ce voi face parcă le văd în faţa ochilor. Sînt mulţumit de viaţă. De un lucru trebuie să te păzești: de oameni şi de samavolnicie. Nimereşti în faţa şefului care-ţi poartă pică (există asemenea indivizi), se leagă de ceva şi te nenoroceşte sau te distruge prin slujbă, iar eu mă simt atît de lipsit de puteri, încît, fireşte, nu voi fi în stare să port întrega greutate a slujbei de soldat. „Acolo, toţi sînt oameni simpli”, îmi tot repetă ca să mă îmbărbăteze. Numai că de omul simplu mă tem mai mult decît de cel complicat. La o adică, oameni sînt peste tot. Şi la ocnă, în cei patru ani, am reuşit să descopăr oameni printre tîlhari. Mă crezi: există caractere profunde, puternice, admirabile, şi cît de vesel a fost să găsesc, sub coaja groasă, aurul. Şi nu unul, nici două, ci cîteva. Pe unele, nu ai cum să nu le respecţi, altele sînt de-a dreptul minunate. Pe un tînăr cerchez (trimis la ocnă pentru tîlhărie) l-am învăţat limba rusă şi să citească.[36]Cu ce recunoştinţă m-a înconjurat! Un alt ocnaş, despărţindu-se de mine, a izbucnit în plîns.[37] Îi mai dădeam bani, parcă prea mulţi? Însă, pentru aceasta, recunoştinţa lui a fost nemărginită. Dar, printre altele, caracterul meu s-a stricat; eram capricios, lipsit de răbdare faţă de ei. Îmi respectau starea de spirit şi suportau totul fără să murmure. A propos. Câte tipuri din popor am extras la ocnă, cîte caractere! M-am obişnuit cu ei şi, de aceea, se pare, îi cunosc destul de bine. Cîte poveşti de-ale vagabonzilor şi tîlharilor şi, în genere, din întreagul trai nenorocit şi sumbru. Îmi va ajunge pentru tomuri întregi. Ce popor straniu. În genere, pentru mine, timpul nu e pierdut. Dacă n-am reuşit să cunosc Rusia, poporul rus îl cunosc bine, atît de bine, cum, poate, nu sînt mulţi cei care-l ştiu. Dar, aceasta este mica mea vanitate! Scuzabilă, sper.[38]
Frate! Scrie-mi neapărat despre toate circumstanţele importante ale vieţii tale. Adreseaz-o la Semipalatinsk oficial şi ne oficial, cum ştii deja. Scrie-mi despre toţi cunoscuţii noştri petersburghezi, scrie-mi despre literatură (cu cît mai multe detalii) şi, în sfîrşit, despre cunoştinţele din Moscova. Ce face fratele Kolea? Ce face (lucrul acesta e important), ce face surioara Saşenka? Unchiul mai trăieşte? Cum o mai duce fratele Andrei? Mătuşii o să-i scriu prin sora Saşa, cînd voi avea prilejul. Scrisoarea de faţă e în secret. Pentru Dumnezeu, această epistolă păstreaz-o în taină, ba chiar poți s-o arzi: să nu-i compromiţi pe oameni. Nu mă uita în privinţa cărţilor, dragă prietene. Ce-i mai important: istorici, economişti, „Otecestvennîe zapiski”, Sfinţii Părinţi şi istoria Bisericii. Trimite-mi-le în momente diferite, dar fă-o neîntîrziat. Mă folosesc de buzunarul tău ca de al meu, dar o fac din cauză că nu ştiu care e situaţia ta financiară. Scrie-mi despre această situaţie ceva precis, ca să am idee. Dar să ştii, frate, cărţile înseamnă viaţă, sînt pîinea mea, viitorul meu! Nu mă lăsa de izbelişte, pentru Dumnezeu. Poftim! Întreabă dacă e permis, dacă poţi cumva să-mi trimiţi cărţi în mod oficial? La o adică, cît mai precaut. Dacă se poate oficial, atunci trimite-mi. Dacă nu, atunci prin fratele Konstantin Ivanovici, pe numele său; mi le vor transmite. De altminteri, Konstantin Ivanovici va fi el însuşi la Petersburg anul acesta; o să-ţi povestească totul. Ce familie are! Ce soţie! O tînără doamnă, fiica decembristului Annenkov, ce inimă, ce suflet, şi cîte au trebuit să îndure!
Mă voi strădui să-ţi găsesc o altă adresă în Semipalatinsk, locul spre care voi poni peste o săptămînă. Mai sînt încă puţin bolnav şi, din cauza aceasta, voi întîrzia o vreme. Trimite-mi CoranulCritique de raison pure a lui Kant şi dacă poţi cumva, nu pe cale oficială, atunci trimite-mi neapărat Hegel şi, îndeosebi, cartea sa Istoria filosofiei.[39] Cu acestea, întregul meu viitor e întregit! Dar, pentru Dumnezeu, străduieşte-te şi întreabă de mutarea mea în Caucaz, treci şi informează-te la cei care cunosc problema, dacă voi putea tipări şi cum trebuie solicitat acest lucru. Voi cere să mi se permită peste vreo doi sau trei ani. Iată, pînă atunci, te rog să mă hrăneşti. Fără bani, o să mă sugrume viața de soldat. Dar vezi! Oare nu m-ar putea ajuta celelalte rude cu cite ceva-acolo, fie şi o singură dată? În acest caz, să-ţi dea banii ţie, iar tu să mi-i trimiţi. De altfel, în scrisorile către Verocika şi către mătuşă, nu le cer. Îşi vor da seama şi singuri, dacă le îndeamnă inima.
Filippov, plecînd la Sevastopol[40], mi-a dăruit 25 de ruble de argint. Le-a lăsat la comandantul Nabokov[41], astfel încît nici n-am ştiut. S-a gîndit că n-o să am bani. Ce suflet bun. Toţi deportaţii noştri trăiesc modest. Toll şi-a ispăşit pedeapsa la ocnă, se află la Tomsk şi trăieşte destul de bine.[42]Jastrzębski şi-o isprăveşte la Tara.[43] Speşnev se află în gubernia Irkutsk[44], a cucerit dragostea şi respectul tuturor. Ciudată soartă are acest om! Indiferent unde şi cum îşi face apariţia, oamenii cei mai spontani, cei mai inimaginabili îl înconjoară pe dată cu veneraţie şi respect.  Petraşevski, ca şi mai înainte, e lipsit de bunul simţ.[45] Mombelli şi Lvov sînt sănătoşi, iar Grigoriev, sărmanul, a-nnebunit cu totul şi stă în spital.[46] Voi ce mai faceţi? Te-ai văzut cumva cu m-me Pleşceeva[47], ce-i face fiul? De la arestaţii care au trecut pe-aici am auzit că se află în Fortăreaţa Orsk[48] şi că mai e în viaţă[49], iar Golovinski se află de mult timp în Caucaz.[50] Cum mai stai cu literatura şi în cadrul ei? Măcar scrii ceva? Ce mai face Kraevski şi în ce relaţii sînteţi? Ostrovski mie nu-mi place[51], pe Pisemski nu l-am citit deloc[52], Drujinin îmi provoacă greaţă[53], Evghenia Tur însă m-a încîntat.[54] Krestovski îmi place de asemenea.[55]
Multe aş mai fi vrut să-ţi scriu; dar a trecut atîta timp, încît mi-e greu chiar şi cu această scrisoare. Că doar e imposibil să ne fi schimbat chiar atît de mult unul faţă de celălalt. Sărută-i pe copii. Îşi mai amintesc ei de unchiul Fedia? Salutări tuturor cunoscuţilor; scrisoarea de faţă însă rămîne în mare secret. Cu bine, cu bine, dragul meu! Vei auzi de mine şi, poate, o să mă vezi. Ne vom vedea neapărat! Cu bine. Citeşte bine ceea ce-ţi scriu. Scrie-mi mai des (chiar şi oficial). Te îmbrăţişez pe tine şi pe toţi ai tăi de nenumărate ori.

Al tău.

P.S. Ai primit cumva Povestea pentru copii, pe care am scris-o în fortăreaţă? Dacă e la tine, nu te folosi de ea şi n-o arăta nimănui.[56] Cine este acel Cernov, care a scris Dublul în anul ’50?[57] Şi trimite-mi, te rog, ţigări, nu de calitate, dar americane, şi trabucuri, însă neapărat cu surpriză.

22 februarie

Mîine, din cîte se pare, voi pleca la Semipalatinsk. Konstantin Ivanovici va fi aici pînă în mai. Cred că poţi, dacă doreşti să-mi trimiţi ceva – cărţi, spre exemplu – să le expediezi încă pe vechiul nume al lui Mihail Petrovici.
La Semipalatinsk, e posibil să-ţi dau o altă adresă (neoficială). Oficial, scrie-mi neapărat, cît poţi de repede şi de des. Pentru Dumnezeu, stăruie pentru mine. Nu e posibil oare să merg în Caucaz sau oriunde în afara Siberiei? Acum voi scrie romane şi drame şi, pe deasupra, trebuie să citesc mult, foarte mult. Nu mă da uitării şi, încă o dată, rămîi cu bine. Sărută-i pe copii. Al tău. La revedere.

[1] Scrisoarea lui Dostoievski a fost trimisă pe cale neoficială; din cuprinsul ei, înțelegem că nu este singura pe care Fiodor Mihailovici i-a scris-o fratelui său la Petersburg în cei patru ani scurși din momentul despărțirii. Termenul celor patru ani de muncă silnică expirase pe 23 ianuarie 1854.
[2] Mihail Dostoievski îi va explica, în scrisoarea de răspuns, motivele îndelungatei sale tăceri: „Vreau în sfîrșit să mă justific în fața ta, vreau să încalc pentru întîia oară ordinul pe care l-am primit, de a nu purta cu tine corespondență în secret, sub amenințarea unei pedepse mari. Și, de aceea, ascultă și dă crezare fiecărui cuvînt al meu. Va fi o mărturisire sinceră, pornită din inimă. La vreo trei luni de la despărțirea noastră, am început să fac demersuri pentru a mi se permite să-ți scriu. Dumnezeu și conștiința mea îmi sunt martori, m-am străduit îndelung și cu zel. Mi s-a răspuns, în temeiul legilor, că, atîta timp cît te găsești la ocnă, lucrul acesta nu e posibil…” (Scrisoare din aprilie 1856.)
[3] Veștile despre Mihail Dostoievski îi parveneau romancierului de la soția decembristului Fonvizin, Natalia Dmitrievna Fonvizina (1805 – 1869).
[4] Serghei Fiodorovoici Durov (1815 – 1869), poet, prozator, amfitrionul unui „salonuli literar-muzical” frecventat, printre alții, și de Dostoievski. După ispășirea celor patru ani de ocnă, va fi trimis ca simplu soldat într-un batalion de linie din Petropavlovsk, însă, din cauza sănătății precare, va fi scos din rîndul armatei și trecut în rîndul funcționarilor civili. În 1863, i se va permite să părăsească Siberia și să se stabilească la Petersburg.
[5] A existat o dispoziție secretă a Ministerului de război, transmisă conducerii din teritoriu, prin care aceasta din urmă era însărcinată să verifice întreaga corespondență a celor aflați în serviciul militar și în detașamentele de arestați și, în cazul în care scrisorile nu conțineau nimic suspicios ori împotriva legii, să fie înmînate destinatarilor. Cele cu conținut „criminal” urmau să ia calea Cancelariei a III-a de poliție politică.
[6] Jan Ferdynand (Ivan Lvovici) Jastrzębski (1814 -1886), absolvent al Universității din Harkov, specialist în economie politică, memorialist (Как я встретился и как расстался с Достоевским/ Cum l-am întîlnit și cum m-am despărțit de Dostoievski). În 1857, obține permisiunea de a părăsi Siberia și i se redă titlul nobiliar.
[7] 1 funt (pfund) era egal cu aproximativ 0,5 kg.
[8] Unul din orașele vechi ale Rusiei, situat pe malul Volgăi, întemeiat în secolul al XI-lea de către Iaroslav cel Înțelept.
[9] Inițial, cetatea Oreșek, întemeiată în 1323; din 1780, orașul Schlüsselburg, situat la 24 km est de Petersburg.
[10] Îmbrăcăminte bărbătească ce se purta peste caftan, şubă sau scurteică, pe vreme rea sau la drum. Se confecţionau din blană de oaie, din piele de cămilă sau din postav.
[11] Gubernie din partea de răsărit a Rusiei europene, cu centrul administrativ în orașul Perm’, port pe rîul Kama.
[12] Întemeiat în 1587, Tobolskul devine centrul Siberiei stăpînite de ruși, iar din 1711, oraș de reședință al guvernatorului acestei provinvii. În închisoarea din Tobolsk va sta închis și scriitorul V.G. Korolenko.
[13] Nikolai Aleksandrovici Speșnev (1821 – 1882), coleg cu Petrașevski la liceul din Țarskoe Selo, bun cunoscător al doctrinei socialiste, pe care și-o însușise în străinătate. Cu Dostoievski se întîlnește întîia oară în toamna anului 1848. Fire misterioasă și rece, persoană greu abordabilă, cu o față „care nu-și schimba niciodată expresia”, Speșnev este unul din prototipurile lui Nikolai Stavroghin din romanul Demonii.
[14] Dostoievski va descrie acest prin contact cu lumea ocnașilor din Tobolsk în viitoarea sa carte Însemnări din Casa morții.
[15] Dostoievski se referă, desigur, la decembriști și la soțiile acestora, care i-au însoțit de bunăvoie pe cei condamnați în cunoscuta revoltă din 14 (26) decembrie 1825.
[16] Inițial, fortăreață pentru apărarea granițelor sudice ale Rusiei (1716), Omskul devine oraș în 1782 și se va dezvolta cu precădere în secolul al XIX-lea. Universitatea de Stat de aici poartă numele lui F.M. Dostoievski.
[17] Vasili Grigorievici Krivțov (1804 – 1861) va servi drept prototip pentru șeful temniței din Însemnări din Casa morții, unde era poreclit de către deținuți „Cel cu opt ochi” („Fiară-vede-tot”, în versiunea românească din ediția de Opere). În 1845, va fi judecat pentru implicarea în vînzarea de votcă printre deținuți. Referințe despre Krivțov găsim și în memorialistica lui Simon Tokarszewski (Siedem lat katorgi/ Șapte ani de ocnă, Warszawa, 1907)
[18] Krivțov va fi comandantul închisorii din Omsk între 2 octombrie 1846 și 2 noiembrie 1851. În urma unei inspecții venite din Petersburg, el va fi trimis în judecată și sfătuit să-și dea demisia.
[19] Ostilitatea dintre rușii de rînd și „dvoreni” este una din temele dezvoltate de Dostoievski în cartea sa consacrată Casei morții.
[20] În original, железные носы – , ”nasuri/ clonțuri de fier”, expresie cu care erau porecliți condamnații politic.
*Indescifrabil.

[21] Dostoievski va alcătui, după ispășirea anilor de ocnă, un caiet cu expresii, vorbe de duh, proverbe, și zicători ale locuitorilor din Siberia (Caietul siberian). Fraza reprodusă în textul scrisorii va suna aproximativ la fel în gura unuia dintre personajele Însemnărilor, Akim Akimîci.
[22] În sensul că întreaga organizare a unei asemenea ocnă e de tip cazon, extrem de severă, „asemănătoare cu cea din detașamentele de deținuți din Rusia”.
[23] Pe timpul lui Dostoievski, 1 verșoc = 148 dintr-un stînjen  = 116 dintr-un arșin, ceea ce echivala cu 4,44 cm. La noi, 1 verșoc = 1 palmac = 3,4 cm.
[24] Atît Dostoievski, cît și Durov au stat în repetate rînduri în Spitalul militar din Omsk, unde medic-șef era Ivan Ivanovici Troițki, o persoană de o bunătate rar întîlnită, care a făcut tot ce-i sta în puteri pentru a le ușura soarta deținuților. În favoarea celor doi, interveniseră pe lîngă doctor N.D. Fonvizina și Ivan Vikentievici Jdan-Pușkin.
[25] Este greu de stabilit cînd apar primele manifestări ale epilepsiei la Dostoievski; dacă scriitorul mărturisește în scrisoarea de față că ele au apărut în anii de ocnă, doctorul S.D. Ianovski mărturisește că, încă din anii 1846 – 1848, epilepsia se manifesta în forme ușoare la Fiodor Mihailovici.
[26] Înalta poruncă cu privire la cărțile permise deținuților politic suna tranșant: „ …în afara celor bisericești, altele să nu li se dea”. Prin intermediul doctorului Troițki, la Dostoievski au ajuns cîteva numere din revista „Христианское чтение”/ „Lectură creștină” și, se pare, două romane ale lui Dickens, pe care le-a citit în spital. De asemenea, scriitorul solicita prietenilor săi din Tobolsk Istoria războiului iudeilor contra romanilor și Antichitățile iudaice ale lui Josephus Flavius.
[27] Situat la vărsarea rîului Omi în Irtîș, cu o veche fortăreață și cu stepa ce începea dincolo de zidurile acesteia, Omskul trebuie să fi avut un pitoresc al său. De altminteri, în Însemnări din Casa morții, autorul ne oferă un alt chip al orașului, ceva mai apropiat de adevăr.
[28] Konstantin Ivanovici Ivanov (1823  – 1887), inginer militar, a slujit în Siberia între 1848 și 1854. Dostoievski îl cunoștea din Petersburg, de la Școala Superioară de ingineri. Prin intermediul lui Konstantin Ivanov, Dostoievski a corespondat în secret cu fratele său, Mihail.
[29] Peste numai două luni, K.I. Ivanov va fi mutat cu serviciul la Petersburg.
[30] Mihail Dostoievski deschisese o fabrică de tutun și se ocupa cu negoțul de țigări; se pare că investise în acest mod banii ce-i reveniseră din vînzarea, cu doi ani în urmă, a domeniului de la Darovoe.
[31] Desigur, un nume inventat.
[32] Cărțile trimise de Mihail Dostoievski n-au ajuns la destinatar.
[33] Semipalatinsk – oraș situat pe malurile rîului Irtîș, întemeiat de cuceritorul Siberiei, Ermak, în 1718, actualmente în Kazahstan.
[34] Pentru niște traduceri din germană plănuite de Dostoievski.
[35] Dorința lui Fiodor Mihailovici de a fi mutat cu serviciul în Caucaz nu se baza doar pe aura de mister, eroism și poezie, cu care e învăluită această regiune în opera unor scriitori, precum Derjavin ori Lermontov, ci și pe posibilitatea de face parte din armata operativă și de a obține mai repede cinul de ofițer.
*Vico, Guizot, Thierry. Thiers, Ranke etc. (n.a.).

[36] Acest cerchez va sluji drept prototip pentru personajul Ali din Însemnări din Casa morții.
[37] Episod care se regăsește și în Însemnări.
[38] Experiența de viață acumulată în anii de ocnă îi va fi deosebit de utilă în creație. Dostoievski se mîndrea cu faptul că, deși n-a călătorit prea mult prin Rusia, poporul rus îi era cunoscut prin observație directă, prin studierea caracterului, reacțiilor, comportamentului și vorbirii acestuia.
[39] Dostoievski va primi un exemplar al Coranului în limba franceză (Paris, 1847), după cum a putut citi și Critica rațiunii pure a lui Immanuel Kant; idei din această lucrare se vor regăsi în romanele ulterioare, îndeosebi în Frații Karamazov.
[40] Pe Pavel Nikolaevici Filippov (1825 – 1855) Dostoievski l-a cunoscut în anul 1848, la Pargolovo, și l-a introdus în cercul lui Durov. Condamnat la moarte în cazul Petrașevski, Filippov va fi transferat în detașamentele de arestați din Ismail. În 1855, va trece în armata operativă și va muri, la scurtă vreme după aceea, din pricina rănilor căpătate la asediul cetății Kars (fostă capitală a Armeniei, cucerită apoi de turci).
[41]Ivan Aleksandrovici Nabokov (1787 – 1852), comandantul Fortăreței Sf. Petru și Pavel și președintele Comisiei de anchetă în cazul Petrașevski.
[42] Toll, Felix-Emmanuel Gustavovici (1823 – 1867), scriitor, pedagog, profesor de literatură rusă. Ateu convins, va participa la întrunirile celor din grupul Petrașevski. Va ispăși doi ani de ocnă, după care se va stabili la tomsk, unde se va împrieteni cu Mihail Bakunin. Din 1859, va trăi la Petersburg.  Va publica un roman Труд и капитал/ Muncă și capital (1860) și o serie de texte cu caracter memorialistic, СибирскиеочеркиSchițe siberiene (1864). Idei ale acestuia cu privire la religie se regăsesc în opiniile lui Ivan Karamazov.
[43] Unul din cele mai vechi oraşe din Siberia, situat pe malul stîng al Irtîșului, întemeiat la sfîrşitul secolului al XVI-lea, la scurt timp după campania lui Ermak.
[44] Speșnev va fi eliberat din ocnă după promulgarea Manifestului din 26 august 1856. În surghiun, va edita „Curierul gubernial de Irkutsk”.
[45] Pe Dostoievski l-a uimit întotdeauna, după cum mărturisește în fața comisiei de anchetă din 1848, „numeroasele excentricități și ciudățenii ale caracterului lui Petrașevski… Am auzit în de cîteva ori opinia că Petrașevski are mai multă minte, decît înțelepciune”.
[46] Nikolai Aleksandrovici Mombelli (1823 – 1902), locotenent, petrașevist, condamnat la 15 ani de muncă silnică. Fiodor Nikolaevici Lvov (1823 – 1885), scriitor, publicist. A lăsat una dintre primele scrieri cu caracter memorialistic despre experiența ocnei,  Выдержки их воспоминаний ссыльно-каторжного/Extrase din amintirile unui ocnaș deportat (1861). Nikolai Petrovici Grigoriev (1822 – 1866), locotenent, condamnat la 15 ani de muncă silnică, pe care o va ispăși într-o uzină din Nercinsk. Boala psihică, ce începuse să se manifeste încă din Fortăreața Sf. Petru și Pavel, se înrăutățește tot mai mult, iar în 1857, Grigoriev va fi dat în grija familiei și-și va trăi ultimii ani la Nijni Novgorod.
[47] Elena Aleksandrovna Pleșceeva (n. Gorskina, m. 1879), mama scriitorului Aleksei Nikolaevici Pleșceev.
[48] Fortăreață întemeiată pe timpul împărătesei Anna Ioannovna, în anul 1735. În jurul ei se va forma viitorul oraș Orsk, aflat la 286 km sud-est de Orenburg, la vărsarea rîului Or în rîul Ural.
[49] Aleksei Nikolaevici Pleșceev (1825 – 1893), poet, prozator, dramaturg și publicist, colaborator la revistele „Sovremennik” și „Otecestvennîe zapiski”, prieten apropiat al lui Dostoievski. După ispășirea a patru ani de ocnă, a fost trimis ca soldat în Batalionul de linie din Orenburg, unde, participînd la campanii militare, va fi avansat pînă la gradul de sublocotenet. În 1859, primește acceptul de a se stabili la Moscova.
[50] Vasili Andreevici Golovinski (1829 – 1875), jurist, condamnat la moarte în cazul Petrașevski, pedeapsa fiindu-i comutată în serviciu militar, ca soldat, în Batalionul de linie din Orenburg. În 1851, va fi mutat în Caucaz. Dostoievski îl va reîntîlni la Tver´, în 1859.
[51] Dostoievski citise teatrul lui Aleksandr Nikolaevici Ostrovski (1823 – 1886) doar secvențial, după cum îi erau cunoscute mai multe referințe critice pe marginea lor. Ulterior, în deceniile șapte–opt, cînd va avea acces la textele integrale, va aprecia în mod deosebit piesele acestui dramaturg, îndeosebi pe cele inspirate din mediul negustoresc. Cei doi vor face cunoștință în 1861.
[52] Aleksei Feofilaktovici Pisemski (1821 – 1861), prozator, dramaturg, memorialist, autor al romanelor Тысеча душO mie de suflete (1858), Мещане/ Moșierii, a dramei Горькая судьбина/ Soartă amară(1859), precum și a cărții de amintiri La cumpăna veacului. Dostoievski a fost rezervat față de creația lui Pisemski, criticîndu-i realismul prea „pămîntean”, lipsa de originalitate, faptul că abordează vechi teme într-o tonalitate nouă.
[53] Aleksandr Vasilievici Drujinin (1824 – 1864), prozator și critic literar, traducător; creația sa a fost comentată negativ de către Dostoievski. De reținut doar nuvela Polinka Saks, tipărită în nr. 12/ 1847 al revistei „Sovremennik”.
[54] Evghenia Tur (Elizaveta Vasilievna Sailhas de Tournemire, 1815 – 1892), scriitoare, amfitrioana unui renumit salon literar. Sora scriitorului Aleksandr Vasilievici Suhov-Kobîlin (1817 – 1903). În anii premergători scrisorii de față, Evgheniei Tur i-au fost publicate mai multe nuvele și povestiri: Ошибка/ Greșeala (1849), Долг/ Datoria, Две сестры/ Două surori (1851), romanele Племянница/ Nepoata(1851) și Три поры жизни/ Trei perioade ale vieții (1853 – 1854))
[55] V. Krestovski era unul din pseudonimele scriitoarei Nadejda Dmitrievna Hvoșcinskaia (1822 – 1889). Dostoievski îi citise probabil nuvela Anna Mihailovna, apărută în revista „Otecestvennîe zapiski” în 1850. Din creația acesteia, de o mare popularitate în anii 1860 – 1870 s-a bucurat romanul БольшаяМедведицаUrsa Mare.
[56]Povestirea Micul erou.
[57] În numărul 1 pe1850 al revistei „Otecestvennîe zapiski”, apărea sub semnătura lui A. Cernov povestirea Двойник/ Dublul, o imitație după nuvela lui Dostoievski, în care se dezbătea posibilitatea ca, pe cale științifică, să poată fi create dubluri ale oamenilor. Cernov era pseudonimul scriitorului și criticului literar Nikolai Dmitrievici Ahșarumov (1819 – 1893).

Un comentariu:

Unknown spunea...

O mărturie uimitoare despre un vrăjitor care mi-a adus soția înapoi. Numele meu este Wallace, locuiesc în SUA și sunt fericit căsătorit cu o soție frumoasă și îngrijitoare, cu trei copii. O problemă foarte mare a avut loc în familia mea acum cinci luni, între mine și soția mea. Atat de groaznic incat a dus cauza la tribunal pentru divort. A spus ca nu a vrut niciodata sa stea cu mine din nou ca nu ma mai iubeste. Ea mi-a împrăștiat casa și mi-a făcut pe mine și pe copiii mei să treacă prin mai multe dureri. Am încercat tot ce mi-a fost posibil să o iau înapoi, după ce am cerșit foarte mult, iar ea a confirmat că ea și-a luat decizia să nu mă vadă niciodată. Într-o seară, am întâlnit un prieten care mi-a cerut soția. I-am explicat toate lucrurile, el mi-a spus că singura modalitate prin care pot să-mi aduc soția înapoi este să vizitez o vrăjitoare, pentru că a lucrat cu adevărat și pentru el. Nu am crezut niciodata in vraja, dar nu am avut nici o optiune decat sa-i urmez sfaturile. Apoi mi-a dat adresa de e-mail a vrăjitorului pe care l-a vizitat. În dimineața următoare am trimis un e-mail la adresa și vrăjitorul mi-a asigurat că îmi voi lua soția în trei zile. O declarație uimitoare! N-am crezut, a vorbit cu mine și mi-a spus tot ce trebuie să fac. În cea de-a doua dimineață, surprinzător, soția mea care nu mi-a sunat în ultimele cinci luni mi-a chemat să-mi spună că se întoarce așa a revenit în aceeași zi cu multă dragoste și bucurie și ea și-a cerut scuze pentru greșelile ei Durerea pe care mi-a provocat-o eu și copiii mei. Apoi, din acea zi, relația noastră este acum mai puternică decât oricând, cu ajutorul unei vrăjitoare. Vă sfătuiesc să vizitați același email {drogudugusolutionspell@gmail.com}, dacă vă aflați într-o astfel de situație sau dacă aveți vreo problemă legată de "a vă aduce înapoi sau de a primi promovarea în biroul dvs., vorbiți și Ascultați sau aveți orice fel de boală, cum ar fi cancerul, HIV SIDA, sau orice fel de dezabilități Contactați-l astăzi pe acest e-mail: drogudugusolutionspell@gmail.com