Traducere // Translate

Patriotism prin Ordonanţă de urgenţă

Despre Cuminţenia Pămîntului, ieri şi azi






cumintenia-doar-pentru-petreAm aşteptat să se termine colecta de bani pentru Cuminţenie, ca să nu stăvilesc cumva avalanşa lucrativ-patriotică.
Nu cred în patriotism prin Ordonanţă de urgenţă. Şi nu cred că un singur om, ajuns într-o funcţie atît de importantă, îşi poate permite să se joace cu sentimentele populaţiei şi cu lucruri la care nu se pricepe. Dovadă că le-a încurcat pe toate. Teatre, Operă, concursuri de manageri culturali, această campanie. Cum să anunţi în aprilie o campanie cu termen final în 30 septembrie, cînd nu ştii cine‑o face, cum o face, cînd o face, de ce o face. Se alege agenţia peste trei săptămîni, campania video apare după o lună, operatorii de telefonie în august, şi tu nu rămîi în minister (sau măcar să ceri din afara lui să te ocupi pro bono de această poveste). Heirupismul patriotard duce la monstruozităţi de tipul copiei de polistiren de un metru şi jumătate, vopsită cu auriu de sobe, de la Promenada Mall, deasupra unei urne de sticlă în care oamenii să arunce cu bani (iniţiativă proprie a magazinului). Sau la diacritizarea numelui scris pe atelierul din faţa Centrului Pompidou de la Paris. Bine că nu a scrijelit nimeni căciuliţe şi virguliţe pe lespedea de pe mormînt. Nu-i timpul trecut. Bine că am scăpat de „repatrierea moaştelor“.

Despre donaţia atelierului

Dar una e să scrii un articol ca acesta, poate polemic, şi alta e să scrii într-un act oficial cum e „Nota de fundamentare“ pentru „Ordonanţa de urgenţă privind stabilirea măsurilor necesare în vederea asigurării resurselor financiare pentru achiziţionarea unui bun cultural mobil clasat, prin exercitarea dreptului de preempţiune de către Statul român“ lucruri luate de pe Wikipedia. De pildă, domnul Vlad Alexandrescu scrie în sus-numita notă de fundamentare următoarele: „În contextul în care anul acesta (2016) aniversăm Anul Brâncuşi şi avem în vedere înfiinţarea Muzeului Naţional «Constantin Brâncuşi», conform legii 199/2015, nevoia achiziţiei de către Statul Român a acestei lucrări devine o prioritate naţională şi un act de reparaţie morală făcută faţă de artistul care şi-a dorit ca ţara lui să fie depozitara memoriei artistice a acestuia, dorinţă refuzată de către statul comunist de la acea vreme“.
Ministrul Culturii ar fi trebuit să-şi ia un consilier mai bătrîn sau măcar să citească interviurile doamnei Doina Lemny, dacă tot a chemat-o să facă parte din comisia de negociere. Ar fi aflat că povestea donaţiei atelierului cu 200 de sculpturi către Statul român e o gogoriţă mestecată zilnic de tot felul de patriotarzi care vor să-i umble la oase, să-i ia ADN-ul şi să-l compare cu Brâncuşii din Hobiţa şi să dea Statul francez în judecată. Or, dacă asta poate fi scris pe Wikipedia, nu poate fi reluat într-un act oficial al Guvernului.
Ar mai fi aflat că în jurul operelor lui Brâncuşi s-au purtat întotdeauna discuţii contradictorii şi că mai mult rău i-au făcut alţii decît comuniştii. De la Matisse la judecătorii şi avocaţii americani, de la comanditarii monumentului din cimitirul Montparnasse, care sigur nu au vrut un Sărut, la gorjenii care i-au spus zeci de ani Coloanei „sula lui Tătărăscu“.
Pe ce se bazează însă această poveste a donaţiei atelierului lui Brâncuşi (cu tot ce cuprindea el) către Statul român, în anii 1950? Pe o confuzie. Dintr-un proces-verbal al şedinţei Secţiei de ştiinţa limbii, literatură şi arte a Academiei RPR din 7 martie 1951 (şedinţă prezidată de „tov. acad. Mihail Sadoveanu“) aflăm mai multe lucruri. Tov. acad. G. Călinescu „constată că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte. D-sa clarifică noţiunea de realism, în sensul vederilor criticilor de artă sovietici, ca o transpunere pe plan superior a realităţii şi nu ca o reproducere fotografică a ei, aşa cum e înţeles în mod stîngist. D-sa încheie arătînd inutilitatea continuării discuţiilor asupra lui Brâncuşi“. Iar tov. acad. George Oprescu „spune că nota tov. Călinescu a lămurit o serie de ches­tiuni importante. D-sa arată că datele şi faptele citate de D-sa cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate, şi îl ilustrează ca pe un om de talent şi de mari speranţe în prima parte a activităţii sale, dar care, sub influenţa unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul şi a cubismului, a devenit formalist, chiar cînd foloseşte elemente din arta populară, speculînd prin mijloace bizare gusturilor morbide ale societăţii burgheze“. Tov. prof. Alexandru Graur „este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul cărora se grupează antidemocraţii în artă“.
Iată fraza pe care se bazează confuzia. Importantă, imensă confuzie, pentru că e vorba despre întreg atelierul lui Brâncuşi, cu zeci de opere, fotografii etc. De fapt, e vorba de alcătuirea Muzeului Naţional de Artă al României, în care ar fi trebuit să fie cîte o operă-două de Paciurea, Brâncuşi şi alţii. Chiar G. Călinescu scrie, într-un referat ulterior, despre Brâncuşi: „Deunăzi însă, colegul Jalea a venit cu un elogiu al lui Brâncuşi, care a stîrnit o adevărată atmosferă de apoteoză pentru suprarealismul pe care-l condamnasem mai înainte, motivînd gestul prin aceea că alcătuirea Muzeului reclamă o reconsiderare a operei unei mari personalităţi de reputaţie mondială etc.“. Am subliniat: „alcătuirea Muzeului“. Nici vorbă despre vreo donaţie.
proces-verbal-predare-primire-mai-1957

Acesta este statul comunist care nu i-a înţeles opera. În 1951. Trei intelectuali de marcă: un critic literar, un critic de artă şi un mare lingvist. Ce poţi să-i mai replici lui Călinescu, dacă el asta credea: „Cînd deci Brâncuşi repudiază pe Michelangelo ca făcător de beufteak-uri, revelă mentalitatea sa asculpturală, în consonanţă cu producţia sa decorativă, senzuală şi abstractă, nu însă plastică. Fără muşchi ca expresie materială a inteligibilităţii umane nu poate exista sculptură“ (Biblioteca Academiei Române, arhitect G. Călinescu, III, mss. 38, f. 146-150. Caligrafiat pe 5 file veline, format mare, cu cerneală albastră). Şi pasărea în văzduh trebuie să aibă pene şi cioc…
În 1910, Cuminţenia expusă la Bucureşti a împărţit opinia publică în două: de o parte admiratorii: N.D. Cocea, Camil Ressu, Cecilia Cuţescu Storck, Urmuz, de alta, voci foarte critice, între care chiar fostul profesor de estetică şi istoria artelor al lui Brâncuşi la Şcoala de Arte Frumoase, Alexandru Tzigara-Samurcaş. Nu i‑au făcut mai mult rău lui Brâncuşi decît i-a făcut, după 1989, Radu Varia Coloanei fără sfîrşit. La fel şi azi, sîntem împărţiţi în tabere, pro şi contra Ţepei din Piaţa Revoluţiei, în care s-a aruncat cu vopsea roşie, sau a Aripilor anticomuniste din locul lui Lenin, sau a „nasturelui“, cum îi spun rău-voitorii monumentului lui Paul Neagu, mutat din Piaţa Charles de Gaulle mai la vale.

O fantasmagorie

Circulă, de asemenea, în media o istorie care, prin repetiţie, riscă să devină adevăr. Altfel, e o fantasmagorie. Dar iată, e povestită de însuşi dl Ionel Haiduc, fost preşedinte al Academiei Române: „Este o istorie neplăcută în memoria noastră […]. Partidul a trimis la Paris o delegaţie [să vadă atelierul şi pe Brâncuşi – n.m., C.M.]. Constanţa Crăciun, ministrul Culturii, de profesie ţesătoare [în realitate, profesoară de limba germană – n.m.]. De la ministrul de Interne, Teoharie Georgescu. Şi Leonte Răutu, care era viitorul ideolog al partidului. Cei trei delegaţi, care n‑aveau nimic de a face cu arta, s-au întors în ţară şi i-au spus lui Gheorghiu-Dej că orice ţăran neinstruit putea face sculpturi ca ale lui Brâncuşi…“. Iar Dej a pus următoarea rezoluţie: „Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România, refuzăm“.
Acest text nu se bazează pe nimic, toată lumea are senzaţia că l-a văzut, că îl are printre documente, dar el nu există. Dimpotrivă, este contrazis de realitatea anului 1955, cînd la Ministerul Culturii a intrat în planul de buget expoziţia retrospectivă din 1956, cu achiziţia Rugăciunii cu tot.
O dovadă în plus este un document, cred, inedit, găsit de mine în arhiva Ministerului de Externe. Este vorba despre un transcript al unei emisiuni de la Radio „Europa Liberă“ (din 6 mai 1957, ora 21):
„Produs de sinteză al artei noastre populare, ţăran rămas ţăran, în Montparnasse‑ul artistic pe care l-a ilustrat timp de jumătate de veac, Brâncuşi n-a încercat niciodată să se mintă pe sine însuşi şi să uite cine e şi ce reprezintă. De 20 de ani, dacă nu dintotdeauna, visul lui cel mai sfînt fusese să-şi lase toată opera ţării căreia îi aparţinea.
Împrejurările războiului au întîrziat soluţionarea legală a acestei dorinţe, pe care o cunosc toţi cei care l-au cunoscut. Şi cînd, în sfîrşit, s-ar fi putut ajunge la o hotărîre în sensul pe care el o dorea, propunerea a trebuit să fie făcută unei autorităţi care nu mai era românească decît cu numele şi care, pentru a accepta această donaţie, care se adresa peste capul ei neamului întreg, a căutat să impună condiţii de ordin politic incompatibile cu demnitatea artistului şi cu sensul gestului care a fost împiedicat să-l facă. Din pricina acestei absurdităţi, care comandă ca o politică monstruoasă să calce în picioare ceea ce este frumos, de care totuşi avem dreptul să ne bucurăm, renegînd tot ce ne aparţine, imensa moştenire a lui Brâncuşi rămîne celei de a doua patrii a lui.
Cînd vorbim despre imensitate, nu ne gîndim numai la valoarea materială a operei care urmează să formeze muzeul Brâncuşi, preţuită de cunoscători la mai multe milioane de franci. La cît oare se va ridica, peste două sau trei generaţii? Ne gîndim mai ales la această moştenire de artă şi de tradiţie, brutal repudiată pentru singurul motiv că omul care voise s-o dăruiască n-a vrut să se înconvoaie după cum i se poruncea.
Cu sufletul de copil pe care l-a păstrat pînă la urmă, Brâncuşi nu pare să fi înţeles prea bine adevăratele sensuri ale acestei repudieri. Nu avusese prilejul să cunoască lumea aceasta nouă şi cinicul ei dispreţ pentru artă şi pentru geniu. Noi însă, care ne gîndim în clipa aceasta la Brâncuşi şi la glasul lui, care continuă să vorbească de dincolo de veac, nu putem uita comentariul unui aşa-zis intelectual comunist, într-o zi cînd se vorbea despre Nicolae Iorga.
«Aceşti oameni de geniu, zicea pretinsul intelectual, ne servesc mai bine după ce au murit.» Astăzi, cînd Brâncuşi nu mai poate protesta, oficialitatea care-şi zice românească va căuta să profite de umbra lui. Dar Brâncuşi e tot cel pe care l-au ţinut departe şi în legătură cu care au făcut tot ce au putut ca să-l piardă. E acelaşi Brâncuşi care, din fericire pentru artă şi pentru el, n-a avut nevoie să depindă decît de el însuşi şi de propria sa credinţă“ (MN/RC/lr/HR/gi/ – document din arhiva MAE, cu indici de lucru).
Pe spatele acestei pagini, cu un creion albastru, cineva (noi credem că e vorba de ministrul de Externe Grigore Preoteasa) notează: „Tov. Lăzăreanu, de unde apare ideea că Brâncuşi a vrut să lase ţării operele sale? Despre ce discuţii s-o fi vorbind aici? După război mi se pare că l-au vizitat Tătărăscu, dar deasemeni tov. Voitec (dacă nu mă înşel). Ar trebui restabilit. Problema este interesantă. Trebuie sesizat tov. Bălănescu. Nu întîmplător Europa Liberă ridică problema moştenirii Brâncuşi. Se vede că bandiţii se ceartă pe pradă“.
Un alt document inedit din arhiva MAE:
„MAE Directia de relaţii 7 martie 1957 Franţa
Tovarăşe Ministru,
Vă informăm că în cadrul unei vizite făcute pictorului Brâncuşi de către arhitectul Maicu, însoţit de doi tovarăşi R.P.R. din Paris, aceştia i-au vorbit despre expoziţia Brâncuşi deschisă la Bucureşti şi despre aprecierea sa de care se bucură el în ţară.
Brâncuşi a luat însă o atitudine de dezinteres pînă la duşmănie faţă de ţară. El a afirmat că, atunci cînd autorităţile franceze l-au întrebat dacă este de acord cu venirea nepoatei sale la Paris, a răspuns negativ.
Cu privire la vizita sa în ţară şi la executarea unor lucrări, el a declarat că nu vrea să audă de România şi de români şi că nu poate lucra nimic din cauză că de 3 ani boala l-a imo­bilizat în pat.
La sfîrşitul vizitei, s-a stabilit ca şi în viitor să continue să întreţină legături.
LOCŢIITOR al MINISTRULUI,
  1. Mălnăşan
(către)
CONSTANŢA CRĂCIUN
Red.: M.C. Scris: B.G. 2 ex.: 1 ex                M.C. 1 ex. Dosar
Ministrul Culturii
27.II.1957“.
Iar în raportul prezentat la întoarcerea în ţară de la Paris, de la un congres de poezie, în 1956, Eugen Jebeleanu notează succint: „La 13 octombrie, am izbutit să-l vedem pe Brâncuşi. Marele sculptor locuieşte într-o magazie sordidă, e grav bolnav, şi se pare că a încăput pe mîinile unor indivizi cari îl asasinează lent pentru a-l moşteni. Am adus cu ajutorul Legaţiei doi medici, cari l-au consultat şi au recomandat urgenta internare a lui Brâncuşi într-un sanatoriu“.
Să ne întoarcem la nota de fundamentare scrisă de dl Vlad Alexandrescu în ceea ce priveşte Cuminţenia Pămîntului. Domnul ministru îşi permite un abuz faţă de istoria acestei sculpturi. Şi nu se bazează chiar pe nimic, în afara cîtorva mărturii din proces şi din media, care şi ele pot fi supuse judecăţii. Iată ce scrie: „La data de 22 decembrie 1956, la Muzeul Naţional de Artă, Galeria Naţională a deschis expoziţia Brâncuşi, prilejuită de împlinirea a 80 de ani, iar la începutul anului 1957, în expoziţie a fost introdusă a 14-a operă de Brâncuşi, Cuminţenia Pămîntului. După închiderea expoziţiei din 1957, lucrarea a rămas la Muzeul Naţional de Artă al României şi a intrat în Patrimoniul său, fiind confiscată de statul comunist în baza reglementărilor din HCM 661/1955 privitoare la patrimoniu şi monumente. În baza acestor reglementări, tot ce era tezaur sau patrimoniu cultural naţional important era ridicat de ofiţerii de securitate şi dat muzeelor poporului pentru a se asigura «mai buna protecţie» a acestor piese. În acest mod, poliţienesc şi abuziv, au fost rechiziţionate o mare parte dintre piesele care au fost trecute în inventarele instituţiilor de cultură ale Statului“.
De unde ştie atît de clar domnul ministru, născut în 1965, cum au fost rechiziţionate, ridicate de ofiţerii de securitate operele de artă? Tot ce era tezaur? Vreau să-l întreb: cîte opere de artă a cumpărat Ministerul Culturii în vremea conducerii domniei-sale? Apoi, trecerea în categoria tezaur a Cuminţeniei Pămîntului nu e incompatibilă juridic cu garantarea proprietăţii?

Mărturiile din proces

Să vedem împreună mărturiile din proces. Cele două martore ale moştenitorilor relatează ce au aflat de la familia Romaşcu,  ele neasistînd propriu-zis la aşa-zisa „luare cu japca“ a lucrării. Sînt nişte presupuneri, care oricum se bat cap în cap. Prima spune că „în perioada 1957-1958 a aflat de la familie că au venit două persoane şi au luat-o (Cumin­ţenia). A mai arătat martorul că discuţia se purta în contextul politic al anilor 1957-1958, ceea ce excludea ca cele două persoane să fi fost cumpărători, ci persoane care au confiscat statueta din piatră“. „A doua martoră are cunoştinţă că în anul 1957 statueta a fost luată de 4 persoane, una aparţinînd fostei miliţii şi 3 fostei Securităţi a Statului, arătînd că preluarea a fost una abuzivă, «cu japca», în exprimarea martorului.“ Dinu Viloiu, nepotul lui Romaşcu, povesteşte ziarelor şi, chiar acum o săptămînă, într-un documentar realizat de Elena Vijulie la DIGI 24, că M.H. Maxy, directorul Muzeului de Artă al României, a intrat în casa lor:
Dinu Viloiu: „Maxy însoţit de patru persoane. Îmbrăcate în negru şi cu ochelari la ochi. Parcă-i văd şi azi“.
Elena Vijulie: „Deci, aceste patru persoane erau forţe de ordine, erau de la Securitate?!“.
Dinu Viloiu: „Da cine-i legitima, pîîrf, cu uşa de perete…“.
Astea sînt mărturiile din proces. Cu ele s‑a cîştigat acest proces, după 9 ani. Adică Max Hermann Maxy, căutat şi ascultat de Securitate ca sionist, vîndut, „dat în gît“ ani de zile de consilierul Petre Oprea, critic de artă şi mai apoi director‑adjunct al Muzeului de Artă al României, informator al Securităţii cu numele conspirativ „Buda“, se duce cu patru gealaţi în negru (unul de la Miliţie şi trei de la Securitate), care dau cu uşa de perete, pe care nu-i legitimează nimeni şi iau Cuminţenia!
Maxy, care îl cunoaşte pe Brâncuşi, care scrie în 1925 articole în Integral despre Brâncuşi, reprezentant al avangardei, pictor, scenograf, se duce cu Securitatea să „ia cu japca“ Cuminţenia! Dar apoi face public, în revista Arta plastică (nr.4, din aprilie 1957), că „Muzeul de Artă al R.P.R. a achiziţionat recent, dintr-o colecţie particulară, Cuminţenia Pămîntului, una din lucrările de seamă a lui C. Brâncuşi. […] Sculptura a fost integrată în mănunchiul celorlalte lucrări de Brâncuşi aflate în ţară şi expuse la Muzeul de Artă al R.P.R.“. În acelaşi timp, Maxy este atît de scrupulos, încît cumpără, din partea Ministerului Culturii, Rugăciunea de la Eliza Stănescu-Popovici, cu toate actele în regulă, cu negociere, cu achiziţie, 70.000 de lei! În acelaşi timp! În 1957! Actele pentru Rugăciune există toate, dar pentru Cuminţenie există doar un Ordin de ministru al Culturii, un proces verbal de predare-primire, un opis, cu zeci de opere, în valoare de 1.381.000 de lei achiziţionate de Direcţia Artelor, Muzeelor şi Monumentelor şi predate Muzeului de Artă al României, printre care şi o statuetă de C. Brâncuşi, Cuminţenia Pămîntului, cu valoarea de 25.000 de lei. Şi asta pentru că, trebuie să spunem foarte clar, Rugăciunea a fost cumpărată direct pentru expoziţia retrospectivă (portretul lui Petre Stănescu a fost adus la Muzeu în 1976), prin Muzeul de Artă, condus de Maxy, iar Cuminţenia a fost achiziţionată de Ministerul Culturii, Direcţia Generală a Artelor Plastice, Muzeelor şi Monumentelor.
Există acest proces verbal din 30 mai 1957, prin care „Comisia specială a muzeului întrunită în şedinţă de lucru a examinat operele prezentate spre cumpărare şi au hotărît recepţionarea lor defintivă cu trecerea în Secţia Galeria Naţională şi anume: una statuetă din piatră intitulată Cuminţenia Pămîntului de sculptorul C. Brâncuşi, oferită de Romaşcu Margareta din Buc. Str. Silfidelor, 4 la preţul de 25.000 lei“.
Eu respect hotărîrea judecătorească, dar nimeni nu a luat în considerare că Dinu Viloiu îi acuză, în stînga şi în dreapta, ba pe Maxy, ba pe Sadoveanu, ba pe Eugen Jebeleanu. Spune că, în 1957, Romaşcu era bătrîn şi bolnav. Romaşcu moare după 18 ani, în august 1975. Certificatul de moştenitor din 1996, depus la dosarul procesului, atestă că doamnele, cele două fiice, au moştenit de pe urma lui un birou şi două fotolii.
Într-un interviu luat de Ovidiu Ioaniţoaia lui Romaşcu, în 1975, şi apărut în Flacăra, găsim următoarele mărturisiri:
Romaşcu: „L-am cunoscut. Am fost prieteni la cataramă. De cîte ori mă duceam la Paris […], trăgeam la Brâncuşi. […] Avea el o sobă şi cocea ouă. Făcea şi mămăligă. Foarte gustoasă“;
Ovidiu Ioaniţoaia: „Cum era Brâncuşi?“;
Romaşcu: „Ehe, frumos… Cu barbă. El şi Petraşcu tot una arătau. Parcă Petraşcu era mai vorbăreţ. Rîdea mereu. […] De la el mai am în casă trei tablouri. De la Brâncuşi am avut Cuminţenia Pămîntului, care acum se află la muzeu. Am ţinut mai multe, dar le-am vîndut cînd am fost nevoiaşi“.
revista-arta-plastica-aprilie-1957

Cum funcţionează arhivele la MAE şi la Ministerul Culturii

Arhiva Ministerului Culturii s-a mutat din buncărul de sub Casa Scînteii undeva în clădirea Bibliotecii Naţionale, unde funcţionează acum şi Ministerul Culturii. Nimeni nu a căutat cu adevărat urmele acestor acte în arhiva Direcţiei Artelor Plastice din cadrul Ministe­rului Culturii, 1953-1958. Pentru că arhiva este vraişte. Şi pentru că nimeni nu a fost interesat personal, ca mine acum. În toţi aceşti 9-10 ani de proces, nimeni nu a căutat nişte acte, nişte documente în arhive!
E mult mai simplu să dai un răspuns negativ la nenumăratele adrese ale avocaţilor, ale Muzeului de Artă către Minister. Dacă la Ministerul de Externe, căutînd cîteva ore, am putut găsi aceste documente, cred eu, importante, de ce nu aş găsi în arhiva Ministe­rului Culturii dovezi ale existenţei acestui act de achiziţie? Am cerut Ministerului Culturii accesul la arhivă. Am primit, a doua zi, un răspuns:
„Prin prezenta urmare a solicitării dumneavoastră înregistrată la Ministerul Culturii cu nr. 3847 D.A.A/13.07.2016 cu privire la consultarea arhivei pentru Direcţia Arte Plastice a Ministerului Culturii din perioada 1953-1958, dorim să vă comunicăm faptul că în prezent spaţiul care deserveşte arhiva ministerului este o zonă restrînsă de securitate, motiv pentru care această consultare poate avea loc numai după inventarierea şi declasificarea arhivei.
Ne exprimăm regretul că nu putem soluţiona în acest moment cererea dumneavoastră şi de asemenea, dorim să vă aducem la cunoştinţă că este necesar să ne comunicaţi în detaliu ce documente vă interesează, urmînd ca pe viitor să dăm curs solicitării dumneavoastră, cel mai devreme estimăm acest lucru să fie posibil în 6 luni“.
Am cerut o audienţă la consilierul Dragoş Neamu. A participat şi Anca Drăgoi, care va deveni în curînd secretar de stat. Le-am explicat ce caut şi de ce trebuie să intru în arhivă. Apoi tăcere. Nimeni nu mai răspunde la telefon, la sms, la email, nici doamna secretar de stat, nici doamna ministru. Domnul Dragoş Neamu se retrage de la minister şi intră în politică, nu înainte de a ne scrie pe Facebook:
„Eu: Dragoş, eu mă aştept ca luni 25 iulie, să pot intra în arhivă.
Dragoş: Nu se poate aşa ceva. După cum vă spuneam, trebuie cerut aprobare ministru, trebuie identificate locurile din minister unde ar putea exista documente considerate sau ce ar putea fi parte din arhive. M-aş bucura enorm să se poate face asta în sfîrşit. Eu am mari semne de întrebare. Vom face însă tot ce putem.
Eu: Dragoş, cer 7 zile de căutare în arhivă. Nu cer mai mult. E dreptul meu pe 544.
Dragoş: Această arhivă nu există, aşa cum vă spuneam, sau cel puţin nu ştiu eu să existe într-o formă sistematizată. Puteţi vorbi şi cu Corina şi o să aflaţi exact realitatea. Sînt oameni care încearcă să o vadă de ani de zile. Eu nu am cunoştinţă să existe, dar poate sînt dezinformat. Repet, întrebaţi-o pe Corina“.
Bine că doamna ministru a găsit arhiva „secretă“ a Studioului Sahia Film „s-o scoată la lumină, să o redea publicului“, dar în propria grădină totul e tabu, închis, ferecat sau nu există. De ce? Ce se ascunde aici?


_______________________
Cornel Mihalache este regizor şi jurnalist TV. Autor al mai multor filme despre Brâncuşi, documentare şi anchete. Regizor al Televiziunii publice din 1997. Membru al Consiliului Ştiinţific al Centrului Brâncuşi Tîrgu‑Jiu.


____________________________________

lucid
Nici sa sarim asa calul: de la demagogia iresponsabila a lui Alexandrescu cu statul roman refuzand mostenirea lui Brancusi si elucubratiile posibil etilice ale ex-colegului lui Mihalache de la TVR despre MH Maxy (activist pecerist de marca, dublat de un pictor relativ bun si de un intelectual fin) confiscand statueta la absolutizarea „cumpararii” din decembrie 1956. Si Goering a „cumparat” in 1938 tablouri inestimabile la Viena contra unui pasaport spre Elvetia – cazul baronului Rotschild vienez e notoriu. E vorba de cumparari PRIN PRESIUNE, anulate de orice justitie serioasa daca se compara pretzul oferit de statul comunist si cota lui Brancusi din acei ani (pana la cateva – putine – sute de mii de dolari). 25000 lei in 1956 nu depaseau 7-8000 dolari cu toata bunavointa. Ceea ce deranjeaza in aceasta afacere este respingerea totala de catre Alexandrescu si ai lui a cumpararii din 1956, care mai mult ca sigur a avut loc, repet, „sub presiune”, mai ales ca ginerele lui Romascu – Viloiu – era in puscarie in acel moment. La fel deranjeaza respingerea totala a investigarii accidentului – eu stiu ca in 1977 de la cutremur – prin care i-au fost mutilate piciorusele statuii. Iar disparitia actelor de vanzare-cumparare din arhiva Ministerului Culturii nu e de mirare in atmosfera de coruptie totala de dupa 1989.
Ar trebui ca primul ministru sa se implice direct si sa ceara investigatii serioase atat in ceea ce priveste cumpararea din 1956 cat mai ales accidentul si repararea picioruselor – cu multe semne de intrebare, reparare care reduce mult din valoarea de piatza a Cuminteniei.

Cornel Mihalache
Domnule Lucid, fii dumneata lucid până la capăt și dă-ți și numele. Îmi pare rău că nu ai înțeles ironia și ai luat-o drept elucubrație… ”Presiunea” de care scrieți, domnule Lucid, trebuie probată. 25.000 de lei erau lei noi, raportați la franc elvețian după ”convertirea” din 1952, Iar ”Rugăciunea” a fost cumpărată cu acte în regulă în 1957 cu 70.000 lei. Ginerele lui Romașcu a fost condamnat 9 septembrie 1960 și a murit în penitenciarul Văcărești în 24 ianuarie 1960. Cât despre restaurare vă propun spre lectură http://adevarul.ro/locale/galati/artistul-restaurat-cumintenia-pamantului-aveam-pistoale-dotare-nu-jefuiti-stia-valoarea-uriasa-lucrarilor-brancusi-1_57a71ca15ab6550cb88c6d11/index.html
Mulțumesc că ați lecturat articolul… Cornel Mihalache


lucid
Dle Mihalache: inainte de a publica in O C o minima cerinta deontologica era sa cititi materialele publicate aici de maestrul Henry Mavrodin si de dl Florin Colonas pe aceasta tema. Ati fi aflat ca „surubul folosit pentru fixare” nu e un mit, ci exista bine mersi – cred ca sunt doua – plus placa de metal in care sunt fixate – maestrul Mavrodin le-a demontat cand a facut acum cativa ani expertiza si evident ca trebuie crezut. La fel despre lipirea bucatilor picioruselor cu plumb topit da detalii dl Colonas. Ce spune Gheorghe Andreescu e de tot hazul: S-a luat material din SPATELE LUCRARII si s-a amestecat cu….araldit”. Cum adica s-a luat material din statuie? Cine putea fi atat de iresponsabil sa permita asa ceva?
O singura dovada despre competenta celor care au realizat articolul din Adevarul (ziarist plus intervievat): repetarea tampeniei cu calcarul crinoidal din grottes Savonieres in conditiile in care exploatarile de acest tip sunt la peste 100 km de Paris, mai ales in Lorraine-Lorena. Calcarul Cuminteniei este de Marna, alb, ovoidal (adica format din fosile sub forma de ou), calcarul crinoidal (fosile spiralate gen melci) este rozaliu. Geologul a fost indus in eroare in anii 60 de culoarea statuii, culoare obtinuta insa din acoperirea sa cu un amestec cel mai probabil din ceara si ulei (poate si un pigment), procedeu cunoscut inca din antichitate – din pacate nu se poate lua o proba sa se analizeze. Ca la baza calcarul era alb se vede in spatele statuii unde exista neacoperita o lovitura de dalta (eroare a sculptorului? facuta intentionat?).
Iar chestia cu „dovedirea” presiunii la cumparare in anii in care puscariile erau pline si urmau sa se umple si mai mult dupa 1958 e de-a dreptul insultatoare pentru sutele de mii de victime ale regimului, dar nu ma mira venind de la cineva cu puternice afinitati comuniste filiale, asa cum singur atzi declarat. Vedeti ca atzi incurcat cronologia: Viloiu nu putea sa moara in puscarie inainte de a fi condamnat.
Cat despe copita administrata domnului Radu Varia – fara comentarii.


Cornel Mihalache
Domnule Lucid, articolul din Adevărul despre repararea statuetei nu-mi aparține, aia e polemica dumneavoastră.
Repet, presiunea în ce privește ”Cumințenia” trebuie probată. Achiziția a fost în 1957, ca dovadă stând cel puțin articolul din ”Revista Arta plastică” aprilie 1957 nr.4, publicat mai sus. Nu are nicio legătură cu sutele de mii de victime ale regimului. Da, Petre Viloiu a murit în 24 ianuarie 1961. Așa e. Scuze. Dar nu are nicio legătură cu ”Cumințenia”. Altfel, la condamnare, statul comunist le-ar fi confiscat toată averea.
Cât despre copita administrată domnului Radu Varia: ea are un diametru de 13 centimetri, cât gaura pe care a făcut-o dânsul în modulul 15 al Coloanei fără sfârșit, când a vrut s-o restaureze. Și nu e gaura din capul statuetei ”Socrate” de Brâncuși, dimpotrivă.

lucid
Domnule Mihalache: Coloana a fost produsa INDUSTRIAL, e posibil sa o fi atins pe ici pe colo si Brancusi la montare, dar atat. E cu totul altceva decat operele sale de alama (aliaj cupru-zinc, Brancusi nu a folosit bronz – aliaj cupru-staniu) pe care mesterul le slefuia – cel putin pana catre 60 de ani – cu propria-i mana ca sa obtina acele reflexe incredibile ale luminii. Asa ca modulele Coloanei pot fi oricand intersanjabile in caz de accident daca se respecta reteta initiala – compozitia aliajului plus acoperirea – gandita de sculptor, fara a micsora cu nimic valoarea monumentului. Ca sa nu mai vorbesc de urmele lasate in anii 50 de tractoristul june comunist devenit dupa 90 mason rural.
Redactia O C: nu puteti sa-l rugati macar pe maestrul Mavrodin sa comenteze ultimele „evenimente” legate de Cumintenie?

Pavel Floresco

Am observat in primul comentariu cateva idei cel putin discutabile. 1. „Coloana…” o fi fost turnata ea la Atelierele Centrale Petrosani, (brutal spus/scris „industrial”), dar sa nu uitam ca a fost turnata dupa un modul din lemn de tei, la scara 1/1, finisat de Brancusi. 2. Inlocuirea ordinii initiale a elementelor „Coloanei…” este nepermisa, deoarece ea echivaleaza modificarii capodoperei, asta ar mai lipsi, la cate i s-au intamplat. Inaintea aspectelor tehnice, intervin motive de alta natura. Nu avem voie sa schimbam absolut nimic, nici sa inlocuim intre ele scaune de la „Masa Tacerii” s.a.m.d. Consider ca astfel de idei chiar ar putea periclita integritatea „Ansamblului…”.

lucid
@Pavel Floresco: m-am exprimat eu gresit, evident ca elementele Coloanei nu se pot schimba intre ele caci sunt de dimensiuni diferite – din ce in ce mai mici catre varf. E vorba doar de inlocuirea unui element in caz de distrugere cu un altul turnat dupa aceeasi procedura – inclusiv alamirea – impusa de Brancusi initial.

Pavel Floresco
Inaintea oricarui scenariu, avem datoria si chiar obligatia de a pastra operele brancusiene cu sfintenie, asa cum le-a lasat artistul, fara imbunatatiri, modificari sau, mai grav, duplicari etc.

Mihail Sadoveanu
Domnule Cornel Mihalace ,nu ai voie sa folosesti numele marelui scriitor Mihail Sadoveanu,atata timp cat habar nu ai de el.Etica morala te obliga ca sa te informezi inainte de a scrijeli ceva cuvinte pe PC si a-ti da cu presupusul.
Faptul ca il denumesti si ii atribui titlu de ” Tov” adica ” tovarasul” Mihail Sadoveanu,deja demonstreaza ingustimea judecatii dumitale.
Nici macar Gheorghe Gheorghiu -Dej nu l-a denumit sau i s-a adresat lui Sadoveanu cu ” tovarase” pentru simplul fapt ca…….Mihail Sadoveanu nu a fost membru al P.C.R ului.
Nu exista nicaieri,nici un document care sa afirme acest lucru.A vazut cineva carnetul de membru PCR al lui Sadoveanu?Nu! A vazut cineva nr. De membru de partid si cotizatiile obligatorii?!?!NU!
Cand era anuntat era anuntat asa: Din comisie fac parte:Tovarasul X,Tovarasul Y si..Domnul Mihail Sadoveanu!
Faptul ca el a fost obligat,ca de toti ceilalti intelectuali ai vremii la mascarada cu lucrurile lui zbrancudi,este un fapt adevarat si de necontestat!
Iar faptul ca la moartea lui zbrancudi nu a fost onorat cu absolut nici o distinctie din partea Statului Francez spune multe……








Niciun comentariu: