Traducere // Translate

„Mă bucur să contribui la recunoaşterea muzicii lui George Enescu în lume“




Interviu cu Josu de SOLAUN

Pianistul spaniol Josu de Solaun este cîstigătorul Secţiunii Pian a Concursului Enescu 2014 (cînd a interpretat Sonata Nr. 3 pentru pian şi vioară de George Enescu), iar la ediţia de anul acesta, a fost invitat special cu un recital extraordinar pe scena Ateneului, susţinut pe 24 septembrie. Josu de Solaun este singurul pianist din Spania care a cîştigat Concursul Enescu, iar evoluţia sa ulterioară a demonstrat încă o dată că a cîştiga această competiţie este o certificare a calităţilor ce formează marile nume din muzica clasică. Josu de Solaun este cîştigătorul şi al altor premii prestigioase, precum Premiul I la Concursul de Pian al Uniunii Europene (2009) şi Marele Premiu la Concursul Internaţional de Pian „José Iturbi“ (2006). A cîntat sub bagheta unor dirijori precum  Karl Sollak, Bruno Aprea, Ramón Tébar, Justus Frantz ş.a. şi alături de orchestre precum MariinskyTheatre Orchestra din Saint Petersburg, Orchestra Filarmonica la Fenice din Veneţia, Filarmonica „George Enescu“ din Bucureşti, American Ballet Theatre Orchestra din New York. A absolvit studiile de licenţă şi masterat la Manhattan School of Music şi, în prezent, susţine concerteşieste profesor la S. Houston State University. Admiraţia lui Josu de Solaun pentru compozitorul român l-a dus către cel mai recent proiect al său: a înregistrat integrala lucrărilor pentru pian de George Enescu, în premieră la o renumită casă de discuri internaţională – Naxos, care beneficiază de o largă distribuţie la nivel mondial (acum, integrala Enescu e disponibilă spre vînzare şi la Ateneu şi pe site-ul Librăriei Humanitas). Am stat de vorbă despre acest proiect, despre traseul carierei sale după cîştigarea prestigiosului premiu în cadrul Concursului Enescu, dar şi despre aportul la promovarea muzicii lui Enescu pe plan internaţional.

În 2014, aţi cîştigat Secţiunea Pian a Concursului „George Enescu“, moment care v-a propulsat cariera. Acum, aţi venit ca invitat special, pentru un recital extraordinar – cum au fost cele două experienţe şi cum v-a schimbat traiectoria profesională cîştigarea Concursului?

Concursul mi-a schimbat enorm viaţa, mi‑a deschis multe oportunităţi, am fost invitat apoi să susţin concerte în România, dar şi în alte părţi ale lumii. Cariera mea a crescut mult datorită acestui concurs. Indubitabil, viaţa unui tînăr muzician se poate schimba radical în urma participării la un concurs cum este Enescu. În primul rînd, ai ocazia de a cînta într-o sală minunată ca aceasta a Ateneului, nu ai mereu norocul să fii găzduit de un asemenea loc splendid, o bijuterie arhitecturală şi sonoră. A interpreta Enescu va fi mereu o provocare pentru inteligenţa unui artist, e ca şi cum ţi-ar antrena muşchiul inteligenţei. Acum, ca invitat, mă simt extraordinar, sînt alte emoţii, dar mă simt onorat.

Cel mai recent proiect la care aţi lucrat a fost înregistrarea lucrărilor pentru pian de George Enescu, o înregistrare bine primită de presa internaţională. Cum aţi dezvoltat acest proiect şi care a fost scopul lui?

A fost o muncă dificilă, căci este o muzică extrem de grea, în special de interpretat şi de înregistrat. Au fost doi ani de muncă susţinută, în care i-am studiat manuscrisele lui Enescu, am avut multe nopţi nedormite, dar, în final, mă simt mulţumit că am făcut-o, pentru că, astfel, contribui şi eu la recunoaşterea muzicii lui Enescu în lume. Mă simt foarte mîndru de rezultate. Îmi doresc ca muzica lui Enescu să fie mai cunoscută şi să se răspîndească mai uşor.

Ce aţi descoperit nou despre Enescu studiindu-i manuscrisele?

Nu am descoperit neapărat ceva nou, dar studiul manuscriselor sale mi-a confirmat ceea ce ştiam deja, că este un geniu. Ce a compus Enescu este de o perfecţiune aproape inumană, iar pentru mine a fost o mare lecţie de smerenie să descopăr o persoană care compune muzică genială, cum a făcut-o Enescu, şi nici nu se străduia să şi-o facă cunoscută, publicată, interpretată. Şi chiar dacă îi păsa într-o oarecare măsură, el îşi urmărea neabătut visul. Iar asta este o mare lecţie. Pentru că, azi, să faci ceva care nu are legătură directă cu recunoaşterea sau cu un anume de tip de valoarea comercială este, practic, imposibil. Pe cînd el a obţinut această mare libertate personală, să poată să trăiască la marginea zonei în care intervine comercialul. A reuşit şi, pentru mine, este un model şi în acest sens.

Cînd l-aţi descoperit de George Enescu şi ce v-a atras din stilul său de a compune?

Aveam în jur de 19 ani şi îl percepeam pe Enescu drept un compozitor cu un stil foarte personal, pe care nu reuşeam să îl etichetez. Nu era nici impresionist, nici neoclasic sau romantic. Asemenea lui Mozart şi Beethoven, a sintetizat multe tradiţii muzicale: austriacă şi germană, franceză, tradiţia muzicii româneşti vechi, folclorice, heterofonia bizantină. Acest creuzet de influenţe, pe care nu le puteam clasa în nici una dintre categoriile clare bine-cunoscute, mi-a suscitat interesul, am început să-i aprofundez stilul, să cercetez mai multe compoziţii de-ale sale, şi aşa am descoperit un creator de o originalitate totală, fără măcar să-şi fi dorit să fie original. Cel care caută cu tot dinadinsul nu va obţine niciodată originalitatea reală. Pe Enescu nu îl interesa deloc să fie original cu orice preţ, el era un compozitor fidel tradiţiei, compoziţiile sale mergeau în siajul lui Bach şi, chiar şi aşa, privind atît de mult în spate, la tradiţie, a făcut muzică modernă. Nu era o valoare care să îl intereseze, noi, cînd îi analizăm muzica, vedem cît de original era, nu îl interesa recunoaşterea externă, el compunea pentru că asta iubea să facă.




Enescu însuşi spunea că, numai atunci cînd încetezi să mai cauţi originalitatea, ajungi să o descoperi. Pentru dvs. ce înseamnă să fii original?

La fel, pentru mine, este o valoare ce nu trebuie căutată cu orice preţ. Cred că are legătură cu capacitatea de sintetizare a multor lucruri diverse, antagonice. De pildă, să luăm chiar cazul lui Enescu: a studiat în Viena, apoi în Paris. Cele două tradiţii sînt aproape la poluri opuse, se respingeau ca apa şi uleiul, dar el a reuşit cumva să le îmbine şi să le adauge elementul românesc. Ca un pictor care amestecă mai multe culori şi obţine o nuanţă nouă, pe care nimeni altcineva nu a mai utilizat-o.

Lucraţi şi locuiţi în Statele Unite. Care sînt diferenţele majore faţă de Europa, în ceea ce priveşte statutul unui interpret de muzică clasică?

În modul în care se face muzica, nu sînt mari diferenţe astăzi, lumea este atît de globalizată, schimbul de informaţii este atît de rapid, încît, practic, anulează distanţele. Poate că în Statele Unite există mai multe oportunităţi în carieră, e mai uşor să trăieşti din ceea ce faci. Dar, cum am trăit aproape toată viaţa acolo, poate nu îmi dau eu seama clar de diferenţele mai mari. În America, însă, trebuie să precizez, nu există ceva atît de special cum sînt Concursul şi Festivalul Enescu, adică să fie dedicate unui singur compozitor. Este ceva util şi, în acelaşi timp, emoţionant.

Pentru Enescu, muzica era limbajul prin care încerca să stingă ura dintre oameni. Ce înseamnă, pentru dvs., ce încercaţi să comunicaţi prin ea?

Muzica este o provocare pentru capacităţile noastre, pentru inteligenţa noastră, e ceva care ne îndeamnă să ne spunem mereu că mai există ceva profund, consistent, dincolo de aparenţe, ceva care invită la dezvoltare, la aprofundare, la reinventare.

Cum aţi perceput publicul care vine la Concursul Enescu?

Am atît de mulţi prieteni aici, încît mă simt foarte iubit. Poporul român îmi pare a fi un popor care iubeşte mult muzica, iar asta se observă din reacţiile sale. Cînd vin la un concert, oamenii simt muzica, îi mişcă. Toate popoarele pe care le ştiu sînt legate de muzică, ceea ce diferă este doza de pasiune pe care o arată, iar românii îşi manifestă foarte pasional dragostea faţă de muzică.


Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE


Niciun comentariu: