Traducere // Translate

Testament pentru tara...




Adrian Păunescu a făcut in 29 iunie 2010  o dezvăluire şocantă, care lasă să se înţeleagă că ar avea grave probleme de sănătate. „Vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice”, a mărturisit poetul în vârstă de 67 de ani într-un editorial semnat în „Jurnalul naţional”, care sună ca un testament.
Contactat de România liberă, Păunescu nu a dorit să dea detalii. „Sunt în plin tratament, e o problemă de viaţă si de sănătate şi nu pot să explic despre ce e vorba”, ne-a spus el.
„Trec prin momente grele de viaţă (…) Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecarea mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmplă orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi”, scrie Păunescu. Dacă iniţial el lasă să se înţeleagă că tristeţea sa este provocată exclusiv de starea jalnică în care se află ţara, din rândurile care urmează iese la iveală suferinţa sa personală.
„Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare”, scrie acesta. „Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri”, a adaugă poetul, care conchide: „Nu cred că mai rezist”.

Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară , de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.
Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.
Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării.
O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nici o obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?
Îmi vin în minte acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii ’50-’60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii ’85-’90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.
Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.
În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!
Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge!
A doua zi a scris poezia Ruga pentru Romania
Am ales cateva din miile sale de poezii, o infima parte care exprima latura sa de roman ingrijorat de starea iubitei sale tari..Veti judeca in final, avand in vedere puternica sa personalitate manifestata in timpul unei vieti tumultoase, pasionate, plina de iubiri, in ce masura Adrian Paunescu ramane un reper al literaturii noastre si al dragostei impatimite pentru tara.
Colindul Gutuii Din Geam


Dulce, galbenă lumină
Cum şi eu bălaie-eram
Mi-a pus mama o gutuie
Ce se coace-ncet la geam...
Aş muşca-o dar mă doare
Mă cuprinde-un fel de jind
Şi acum cînd trece anul
Parc-o simt îmbătrînind.
Galbenă gutuie
Dulce, amăruie
Lampă la fereastră
Toată iarna noastră!
Mama mea n-avea nici globuri
Nici beteală şi nici stea
Sărbătorile de iarnă
Cu gutui le-mpodobea...
Mi-a pus mama o gutuie
În fereastra dinspre drum
Şi o văd că luminează
N-am puterea s-o consum.
Parcă are-n ea ceasornic
Şi al mamei plînset sfînt
Luminează şi se stinge
O gutuie pe pămînt.
Luxul mamei cel mai mare
Cînd copii ne mai simţeam
Era pîinea de pe masă
Şi gutuia de la geam.
Orfani




A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,
Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?


Ne-aţi uitat în cămin şi ni-i greu şi ruşine,
Mai cumplită, oricum, e uitarea de sine.


Suntem răi între noi, tot ce-i rău ne-răieşte,
Cei mai răi sunt acei ce urăsc omeneşte.


Noi - parinţi nu avem, cum destinul ne arată,
Pe pământ, cei mai mulţi n-au nici mamă, nici tată.


Poate că, între noi, peste traiul de câine,
Sunt cei supradotaţi pentru lumea de mâine.


Şi mai mare ca noi e, oricum, altă rană,
Un popor de orfani, într-o lume orfană.


Cine iese ultimul din tara?


Saracia noastra ne omoara,
De atîta mars ne doare splina,
Cine iese ultimul din tara
E rugat sa stinga si lumina.
Noi mereu le-am suportat pe toate,
Duca-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plina libertate,
Cea mai mare sa devina ura?
Pluralismul – tuturor ne place,
Chiar daca îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.
Sfînta-i opozitia pe lume
Si organic preferam rasparul,
Dar de ce, în pacaleli si glume,
Nu se mai distinge adevarul?
Mai conteaza, uneori, si fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu exista stînga fara dreapta,
Nu exista dreapta fara stînga.
Ne vor întreba copiii, mîine,
Mortii vor sari sa ne condamne,
Daca, pentr-un colt mai bun de pîine,
Ne vom vinde tara noastra, Doamne.
Libertate si democratie,
Pasapoarte pentru fiecare,
Dar de mila nimeni nu mai stie
Si e vraiste la hotare.
Coridor european si-atîta,
Sub o licitatie marunta,
Provocarea, patima si bîta
Si în curti, si-n piete se înfrunta.
Om la om nici nu mai vrea sa creada,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singura se scoala o balada
Si în zdrente circula pe sate.
Fînul necosit se-nvîrtoseaza,
Putrezeste sus, pe crengi, caisa,
În tacerea-nalta de amiaza
Mortii îsi aud ei însisi zisa.
Cale pietruita cu dezastre,
Noapte-ntredeschisa pentru-o ora
Grijulii cu soarta tarii noastre,
Voievozii-a moarte ne implora.
N-avem nici o sansa de izbînda,
Vom ramîne bieti orfani pe-aicea,
Daca, suparati pe cei la pînda,
Am trezit din moarte cicatricea.
C-un refren de muzica usoara,
Într-un fel, ne recunoastem vina,
Cine iese ultimul din tara
E rugat sa stinga si lumina.
Dacii Liberi


Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.
La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Şi stelele din ceruri
Din sânge ni se rup.
Nu ne-au învins romanii
Şi-am râs de toţi barbarii
Strigând la ei cu steagul
Făcut din cap de lup.
Această dăm de ştire,
De sub pământul nostru,
Urmaşilor în care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-şi
Să nască dacii liberi
Spre răzbunarea noastră
Pe cel din urmă drum.
Numiţi şi ţara noastră
Cu numele ei dacic
Iubiţi pe nou veniţii
După atâţia ani,
Dar veşnic ţineţi minte
Că peste dacii liberi
Au tot călcat invazii
Şi altfel de romani.
Noi am rămas în glie
Şi devenim pădure,
Şi devenim recolte,
Să vă hrănim pe voi,
Şi temelia ţării
S-o întărim cu oase
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.
Cu tot ce năzăreşte
Din firea noastră veche,
Dăm Romelor de ştire,
Prin ierburi murmurind,
Că numai oboseală
Ne-a aşezat sub scoarţă,
Dar dacă e nevoie
Ne vom scula orïcând.
De meserie rana



Mereu, în nebunia mea,
Eu, în conditia umana,
Am fost de meserie rana,
Sub riscul de-a ma vindeca.


Ma potoleam, ma agita
Un foc de iad, dintr-o icoana,
Si tigrilor ma dam, de hrana,
Când foamea le era mai rea.


Nici nu-i ceva deosebit
Sa fii, în secolul de groaza,
O rana care sângereaza
Pe care toti s-au napustit.


Salut în cinicul cutit
Pe cel ce tine rana treaza.


Ideologia perfecta  


Ideologia atlanta este perfecta.
Prin modul ei de a inculpa
Ea provoaca legi
Pe care nu le poate respecta nimeni.
Parlamentul atlant,
Strabatut de un fior,
Eminamente ideologic,
Emite legi dupa legi,
Una mai aberanta decît alta,
Una mai imposibil de respectat
Decît alta,
Pentru ca toti sa fie vinovati
În fata tuturor.
Târg de sclavi



Hai, vino lume, vino sa vezi,
vino sa cumperi, vino sa vinzi
titluri, povesti si batrâni suferinzi,
aur, biciusti, biciclete, cirezi.


Si, mai ales, vino lume cu sârg,
privind cu mila copiii suavi,
haideti cu totii la comertul de sclavi
si onorati al copiilor târg.


Aici sunt mame ce vând copii,
mame destepte cu mâinile reci,
care în cinicul veac douazeci
se pricopsesc, nu s-ar mai pricopsi,
negustorind pâna-n veacul de veci,
ca-ntr-un obor pentru vite, copii.
Scrisoare catre guvernul României




Ce sorcova si târguri ai în steag
Si ce posirca îti balteste-n sânge,
Guvern al inanitiei, beteag,
De nu auzi Ardealul care plânge?


Tu nu-ntelegi cosmarul vietii lor
Ca sunt abuzuri cu nemiluita
Si ca n-au cui sa-i ceara ajutor
Românii din Covasna si Harghita?


De propria ta tara te feresti
Si imposibil s-o conduci îti este,
Ca ai ajuns sa fii, la Bucuresti,
Guvernul unei alte Budapeste.


La noi acasa, altii sunt stapâni,
Bati temenele la Înalta Poarta,
... Persecutati, doar fiindca sunt români,
Românii din Ardeal nu te mai iarta.


Guvern de indigo si din mancurti,
Te blestema, descoperindu-ti vina,
Ceilalti români, vânduti la alte Curti,
În Basarabia si Bucovina.


Guvern al României, surdomut,
Esti plin de pacaleli si plin de fumuri,
Dar clopote de moarte au batut
Pentru acest popor ajuns pe drumuri.


Ca-ntr-un cosmar, te caut si te strig,
Sa nu mai tot sucesti cutitu-n rana,
Prin lanturi si prin foame si prin frig,
Însângerând conditia umana.


Tu esti în stare sa ne-ntorci pe toti
La cea dintâi Comuna Primitiva,
Sa fim un neam de criminali si hoti,
Ce-si jefuieste propria coliva.


Guvern fara de tara, pune punct
Acestei fraze care te cuprinde
Si-ngroapa idealul tau defunct
În groapa României suferinde.


Si lasa-ne! Dispari în mod brutal,
Elibereaza, cu grabire mare,
De boala ta, românii din Ardeal,
Guvern murdar de propria tradare!
Basarabia pe cruce



Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.


Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.


De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.


Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi.
Top of Form
Bottom of Form
Colindul celui fara tara  



Unde-ai fi si unde te-ai tot duce
Cat ai fi de rau sau cat de bun,
Ca mai crezi sau nu mai crezi in cruce
Cel mai greu iti este de Craciun.
Cand se strang strainii pe la case
Si aprind lumini in pomii lor,
Ti se face mare frig in oase
Si de tara ti se face dor.
Cumpara-ti un cantec de pe piata
Si-o sa-ti cada neandoios cu tronc,
Si-ai sa-l tii cu tine-ntreaga viata
Imigrant and very tragic song.
Bate vantul, bate dinspre tara,
Sufla-n rani cu sare si pelin,
Bate vantul si te-nchide-afara,
Rudele in vizita nu vin.
Uite, Anul Nou cu dor de casa
Cum e ea mai buna sau mai rea,
Amintirea-n pace nu te lasa
Pan-la coma in zadar vei bea.
Poþi sa tii si doua, trei neveste
Stii prea bine, toti suntem la fel,
Insa tara numai una este
Emigrant atat de singurel.
Mori aici si nimeni nu te-aude
Dar viseaza tot ce-ti e pe plac,
Ca te barbieresti si pleci la rude
Si gasesti pe masa cozonac.
Bate vantul plin de dor de tara
Ti se face dintr-o data rau,
Bate vantul si te-nchide-afara,
Nu stii ce sa faci cu trupul tau.
Nu e mare lucru, stii prea bine
Altii mese mai bogate pot,
Dar un simtamant e viu in tine
Ca acasa e mai mult ca tot.
Din putinul lor, ai tai vor face
Tot ce pot sã fie fericiti,
Sa petreaca-n liniste si pace
Sa mai rada si sa bea un sprit.
Unde-ai fi si orice-ai fi, batrane,
Parca dorul salele ti-a frant, a
Si atat din tot iti mai ramane
Sa te-asezi cu fata pe pamant.
Si sa plangi cand toti in sarbatoare
Hohotesc de parca te-ar sfida,
Si sa plangi durerea ta cea mare
Si sa plangi de dor de tara ta.
Descântec de viaţă şi moarte  



Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.


Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva şi de noi amândoi,
Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.


Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.


Să fie de zi şi să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.


Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Să fie de ziua schimbării la faţă,
Să fie de purificare prin plâns.


Să fie de pas şi să fie de pernă,
Să fie de toată intrarea-n destin,
Să fie de ţara asta eternă,
Pe când o femeie îţi iese cu plin.


Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de mare, să fie de mic.


Să fie de viaţă, să fie de moarte,
Să fie de gustul de măr pădureţ,
Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,
Să fie de sângele ei fără preţ.


Să fie de salcia plânsului veşnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,
Să fie de drag, spre a fi de deochi.


Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.
Avertisment



De multă vreme ocolesc trecutul,
Din milă faţă de contemporani,
Să nu stârnesc cu mâna mea vulcani,
Mai bine zac între coperţi, ca mutul.


Dar, vai, toţi cei iertaţi îmi sunt duşmani,
Vor sabia, nu vor să fie scutul,
Pe Blaga l-ar ucide iar Răutu
C-o ceată de cosmopoliţi golani.


O, timp păgân în multe ale tale,
Te-ar vinde ei samsarului străin
Cei care poartă două capitale
Pe-acelaşi amărât de buletin.


V-avertizez, sinistre haimanale,
că ori intraţi în pensie, ori vin.
Ruga-pentru-Romania


Tragica mea, condamnata mea ţară,
Din nou răstignită şi funerară,
În static şi jalnic galop antigalop,
Între secetă, foamete şi potop.
Tragica mea adorată Românie,
Calea nu ţi se mai ştie,
Asupra ta îşi continuă asaltul
Ba unul, ba celălalt, ba altul.
Mutată cu forţa, de la lei la roni,
Te-au încălecat pigmei autohtoni,
Care te-au trădat şi te crucifică,
Într-o păcăleală aproape mirifică.
Te-au retrogradat urât, cu voia,
După cum i-a mânat paranoia,
Din săracă, te-au făcut mizeră,
În timp ce afacerile lor prosperă.
Vor să te scoată şi de pe hartă,
Ţara mea tristă, de pe linie moartă,
Văduvă între văduvele sărace,
După fiecare război, după fiecare pace.
Şi, acum, când eşti într-o criză majoră,
Marinarul mlaştinii mi te devoră.
Ţukalarul lui mic şi obedient
Îţi acoperă florile şi vieţile cu ciment.
A venit o haită portocalie,
Să ia România şi s-o sfâşie,
A furat şi-a minţit şi trădează,
Ciumă ajunsă în ultima fază.
Prin complot, cinism şi bârfă
Vor să te facă o ultimă târfă,
Să te culci cu toţi banii de împrumut
Şi să uiţi cine-ai fost şi ce rang ai avut.
Că ai fost regină între popoare
Şi te respecta, chiar dacă nu te iubea, fiecare.
Sate se sparg, oraşe se-nnămolesc,
Se falsifică specificul românesc.
În spaţiul mioritic, oiţa nu mai trăieşte,
Mai sunt nişte lupi care urlă câineşte
Şi, ca de moarte să se mai spele,
Ciobanul a emigrat între stele.
Vâjâie vântul în orbitele goale
Ale viteazului cu durere de şale,
E târziu şi în ceasuri şi afară
Civilizaţia, acum, stă să dispară.
Ca într-un deochi, ca într-un blestem
În socialism eram bolnavi de sistem,
Ca o pedeapsă cu puşcărie grea,
Lipsa competiţiei ne deprima.
Şi-acum în capitalism ni se-arată
Toată această recesiune turbată,
Pe roşu am prins toate stopurile
Terorizaţi, am trecut toate hopurile.
Ce e tot acest coşmar, pentru
Dumnezeu?
Parcă ne e şi mai rău şi mai greu,
Căzută de-o crimă fără căinţă,
Libertatea e de unică folosinţă.
Cei mai mulţi n-au nici dreptul la pâine,
Aparenţă de om, tratament pentru câine,
Dreptatea însăşi, elementară,
A fost ucisă pe un peron de gară.
Stăm cu chirie la noi acasă,
Birurile se înmulţesc şi ne apasă
Şi întrebăm tăişul sabiei
Şi pe cârmaciul nărod al corabiei
Cu ce drept în prăpăd să ne lase,
Cine-i stăpânul propriei noastre case?
Cui i s-a retrocedat, cu minciună vinovată,
Ceva ce n-avusese, de fapt, niciodată?
Melancolica mea Românie,
Fă-ne să ştim că mai eşti vie,
Scutură-ţi pigmeii care te călăresc
Şi gustă o bucată de măr creţesc.
Fă-ţi dreptate, că altfel mori,
Printre atâţia vânzători şi trădători,
Tu eşti o ţară între ţările astrale,
Însângerată-i gloria istoriei tale.
N-au cum să te mai conducă nişte derbedei,
Care, când nu fac pe alţii, fac pe ei,
Vezi că din bun-simţ se şi moare,
Românie de sine stătătoare şi pierzătoare.
Tragică Românie, aflată sub ape,
Ce aproape e potopul, ce aproape!
Poate că n-avem puterea de a-l recunoaşte,
Dar potopul lucrează între berze şi broaşte
Şi ţara ni se pustieşte de tot,
Când pe guvernanţi îi doare în cot
Şi coboară şi ei, din când în când,
Să-i audă pe oameni plângând.
Şi se prefac jenant că regretă,
În sumbrul lor teatru de operetă,
În potop, nici clopotele nu mai bat
Pământul horcăie şi s-a înmuiat.
Poate că te vei răzbuna, odată
şi-odată,
Românie minţită, furată şi violată,
Românie de noroi, Românie de icoană,
Caz unic şi tragic de văduvă orfană.
Doar atât am putut aici închega,
O rugăciune pentru învierea ta
Şi te rog eu, cum te roagă fiecare,
Să ieşi din cumplita crucificare.
Şi, din inteligenţă şi din instinct,
Glasul tău să se audă distinct,
Ca-n faţa lumii, în faţa porţii,
Să se adune viii şi morţii!
Şi, ca o-ntoarcere la tine în destin,
Ridică-te, ţară!
Ajută-ne, Doamne!
Amin!
30 iunie 2010
Testament




31 oct 2010, Spitalul de urgenţă


De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că-i un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate


Selectie: SD

Niciun comentariu: