Interviu cu Emil Brumaru
Domnule Emil Brumaru, ce este femeia?
O mireasmă echivocă, şi paradisiacă şi infernală, ce-ţi umple sufletul şi casa, şi-n vis şi pe covoare, şi ondulând, lipită de uşi sau de chiuvetă, dar mai ales într-un pat spaţios cât cerul… O întrupare babană a divinităţii lascive, printre borcanele de bulion şi farfuriile cu maioneză sau creme de zahăr ars, îmbiindu-te să-i guşti tainele-i insaţiabile cu pofta ta învinsă de generozitatea ei carnală, de inteligenţa ei emoţional-bestială…
Cum vedeaţi dumneavoastră femeia la 20, la 30 de ani şi cum o vedeţi acum?
Femeia la 20 de ani ai mei era, fie o mătuşă, soţie de ofiţer, versată şi isteaţă în ale deliciilor “murdare”, fie o colegă de-a mamei, la vreo 40 de ani, divorţată, bunoacă, “meseriaşă”, expertă în opturi cu dublă frână, îndrumându-mă voioasă în brutalităţile fine şi sufocante ale “şurubului”…
Femeia de la 30 de ani era o elevă repetentă.
Femeia de acum, cea reală, e asemănătoare cumva mamei mele… Dragostea ei este voluptoasă, plină de subtilităţi şi surprize savante, inventate de erotismu-i pătimaş la anii ei mândri, are părul castaniu şi buclat natural, căzându-i pe un spate de nimfă biruitoare, citeşte Baudelaire şi Apollinaire până la delir, gustă cu plăcere, ba chiar cu obstinaţie, obsesiile lui Sade, adoră bijuteriile, machiajul, o încântă bolţile clădirilor vechi, parfumurile de mosc, iasomie şi tutun, rujurile pasionale, vinurile inaccesibile, prăjiturile însiropate, fructele exotice, tăvile de argint şi vesela de porţelan, pictată cu patos de artiştii celebri – îndrăgostiţi lulea de gura ei avidă -, cerceii vintage (cu sutele!), rochiile aristocrate, dar poartă şi colanţi ce-i destăinuiesc fesele uluitoare, “cu prispă”, cum se zice la ţară, de stă paharul cu apă pe ele, plin ochi, fără să se verse o picătură măcar, sânii ei sunt răstiţi, elastici, dispreţuind vulgul, face o gropiţă abisală într-un obraz proaspăt de copilă obraznică şi mofturoasă, studiază tenace, are lecturi neaşteptate, curioase, dezvăluind o minte ageră, sclipitoare, împănată savuros cu expresii picante, ce mai tura-vura, e femeia cea mai frumoasă, mai ispititoare, mai inteligentă, din viaţa mea, iată! la 76 de ani. Un altar al amorului şi al sincerităţii la care mă închin nevolnic, e un ultim dar al lui Dumnezeu, un Prunc Divin ce-mi gângureşte numele în inimă.
Ce aţi căutat mereu la o femeie?
Frumuseţea armonioasă, statuară, patriciană, sinceritatea debordantă, inteligenţa fină, extrem de feminină, simţul infinit al sublimului, luxul fastuos al simţurilor devastate de o luxură, aş spune, genială-n tandreţea amestecată cu cruzimea unei fiare ce-ţi sfâşie viaţă, ţi-o mănîncă ca pe o pradă sângerândă…
Ce nu aţi înţeles niciodată la o femeie?
Minciuna ei funciară, deşi o prinde bine, e aproape ca o podoabă fascinantă…
Care este cea mai mare greşeală pe care un bărbat poate să o facă în relaţia cu o femeie?
Intoleranţa, stupiditatea reproşurilor inutile. Un bărbat care iubeşte iartă orice greşeală, chiar şi faptul de a fi „înşelat”, ba chiar ar trebui să se bucure de asta, să-i admită orice capriţ sexual, femeia fiind prin firea ei nesăţioasă, „femeia fântână” mai ales, dornică, în adâncurile ei, pe domeniile sale regale, de orgii sacre, de sărbători ale cărnii înfăţişate-n rotunjimi celeste…
Care este cea mai mare greşeală pe care o femeie poate să o facă în relaţia cu un bărbat?
Să-l mintă, să-i ascundă bucuriile ei secrete, fantasmate sau reale…
Există femeia ideală? Cum arată?
Da, e cea care-mi sfinţeşte viaţa mea de-acum… neţinând cont de prejudecăţile celorlalţi… pe şleau spus: i se rupe-n paişpe de bâzâiala gloatei! Am descris-o cum arată; de fiecare dată când o văd mi se pare că e prima oară, mă uimeşte, mă ameţeşte, mă domină, mă surprinde că există, că e mai înaltă ca mine ( asta şi doream; când se întinde-n pat, cu picioarele ei formidabil de lungi, dărâmă toate vrafurile de cărţi cu o nonşalanţă de Zeiţă! – ce mai contează atunci movilele de Eminescu, Shakespeare, Dostoievski, Divina Comedie, Balzac sau Villon, Esenin, Rilke, Ribaud sau Verlaine, Apollinaire… adio, Cehov, adio, Anna Karenina…; iar pe stradă e atât de majestuoasă în trufia ei gingaşă, în mersul ei imperial, numai eu cunoscându-i intimul inel de logodnă valpurgică, încât toţi se holbează – le ies ochii ca la melci! - la miracolul ce apare în miezul copt al zilei pe străduţele provinciale ale urbei noastre împuţite: “În împuţitul orăşel / În care viaţa e-un purcel…” – uite că mă şi autocitez- că e atotbiruitoare‼!
Sunt femei pe care le-aţi luat ca model?
Modelul este mama mea, extrem de curtată, cu pensionul făcut la Bălţi, născută pe malul stâng al Nistrului, în Basarabia. Ea îmi citea fragmente din Creangă deseori, umbla doar într-un combinezon roz şi scurt prin casă, povestea cu haz cum i-au căzut chiloţii –se rupsese elasticul – în faţa Palatului Culturii, îmi procura cărţi, printre care şi Istoria mare a lui Călinescu, nu era deloc de acord cu fetele cu care mă împrieteneam şi-mi băga, pe nesimţite, colege de ale ei, cam de 40 de ani… ce mă răsfăţau şi mă învăţau “chichiţe” doar de ele ştiute şi practicate-n spume… “cu crăci”…
Cum vi se pare că e reprezentată astăzi femeia în societate? E ea egala bărbatului?
Cred că e superioară bărbatului, mai ales prin inteligenţa ei specific femeiască, luminoasă, mult mai nuanţată ca a noastră, mai duioasă, mai creatoare de curcubeie de fantezie în iubire…
Femeile iubesc mai profund, cu orice fibră a lor, femeile sunt însăşi IUBIREA, însăşi POEZIA! Divinizez părul lor cârlionţat cu care ne înfăşoară sufletul, nesăbuinţa lor în a se arunca cu capu-n jos în sentimentele cele mai adânci şi subtile… devotamentul lor ce nu cunoaşte margini… pofta lor de dragoste… neostoita lor foame de mângâieri… Îmbinarea lor ciudată de maturitate şi copilărie… Femeile îndumnezeisc viaţa noastră obtuză, precară, mizerabilă în fond, ne dau orizonturi nesfârşite de cunoaştere senzorială şi un avânt nemaipomenit, absolut necesar oricărui artist autentic. Ar fi sinistră o lume lipsită de femei! Ea, femeia, e TOTUL. Noi, bărbaţii, suntem doar partea din acest TOT.
Ce sfat i-aţi da unui tânăr de 20 de ani, în privinţa relaţiilor cu femeile?
Să fie învăţăcel ascultător şi silitor, mai ales silitor, la Şcoala Femeilor!
Care e versul care în accepţia dumneavostra reprezintă femeia?
E finalul din “Faust”-ul lui Goethe, în traducerea lui Doinaş:
“Etern-Femininul
Ne trage în sus.”
Amnezie
daca iei o portocala
si-o dezbraci in pielea goala
ca sa-i vezi miezul adanc
peste care ingeri plang
cu capsune-n loc de ochi
si aripi de foi de plopi
se intampla sa uiti totul...
Balada crinilor care si-au scris frumos
Traia într-un oras din miazazi
Un crin înzapezit în datorii
Care primea, scrise pe plus cu lapte,
Scrisori de la alt crin, din miazanoapte;
Oh, pentru cruda lor corespondenta
Aveau cea mai naiva diligenta!
Ei îsi taiau cu zimtii de la timbre
Miresmele-ntre dânsii sa le schimbe,
Postasi înflacarati puneau stampile,
Cântând din corn, pe sacii cu pistile,
Plicuri adânci pudra, sculat din zori
Însusi directorul calestilor!!
Dar crinul ce traia în miazazi,
Fiind înzapezit în datorii,
Îi raspundea din ce în ce mai rar
Celuilalt crin ce bea pe-ascuns marar.
Apoi tacu de tot. O roua grea
Strivi parfumul amândurora.
Si astfel cei doi crini nu si-au mai scris,
Postasii au murit, posta s-a-nchis,
Doar uneori mai trece monoton
Prin bulion un vechi postalion...
Cantec
Fecioarele se încurcau în gene
Motanii se frecau de damigene
Si ne era la toti atât de lene...
Torceau femei de angora în pat!
Si-ncet sufletul nostru-a capatat
Ape adânci cu lustru-ntunecat.
Cantec de toamna
Blînd clatinat pe marile cîntare
în toamna asta fara de folos,
Nemaiiubind, cu actele pierdute,
Eu, care nu mai stiu sa scriu frumos,
Si-mi clipocesc în suflet untdelemnuri
Stoarse secret si surde bulioane,
Renunt; copilaros de ce sa caut
Mingi chiflicite putred prin burlane?
Si carei vidme dulci i-as mai trimite
Plicuri lipite cu albus de ou?
Brumele-si pun în pieptul meu urechea:
Lampi moi se surpa c-un suav ecou...
Cinci distihuri echivoce
Hai sa-ti fac destainuiri!
Am iubit cîndva un flutur.
El, cu aripi de te miri
Cum de poate duce ciuturi
(Caci erau asa subtiri!)
De vreo sase-sapte puduri.
Eu, extatic de-ngîmfat
Ca îl pot trînti în pat,
Sa ne fim o clipa miri.
Hai sa-ti fac destainuiri...
Clipa cea lenta
Fara-ndemn intram în toamna
Cîntecului plin de frica.
Nici o aripa de înger
Aerul nu-l mai despica.
Mîna spre pamînt se lasa,
Pipaie-ntre ierburi rana
Larg deschisa. De sub pietre
Serpi clociti prelingu-si zeama
Ce-o sorbim c-o pofta veche
Pîna mintea ni se strica.
Fara rost intram în toamna
Sufletului plin de frica...
Deodata
Deodata, se zbate pleoapa
Zidului de caramida.
Nici un înger nu mai stie
Usa grea cum s-o deschida,
Spre-a fugi în zori prin ierburi
Vinetii sub cerul tare.
Izurile-nnoada fluturi,
Rîmele surîzatoare-n
Bot beau apa roz din ciuturi
Lînga santuri verzi de-obida.
Deodata se zbate pleoapa
Zidului de caramida...
Verlaine Mi-a Spus…
Verlaine mi-a spus în după-amiza tristă:
"De ce îţi laşi femeia ta frumoasă
Închisă-vis. Un fluture există
Numai o clipă-n vîntul de mătasă.
Tu uiţi mereu că-ntr-un izvor căzută
Căpşuna, de n-o sorbi, lin putrezeşte
Chiar de-i atinsă doar de-un voal de peşte
Portocaliu sau de un bot de ciută.
Fiindcă pe tine-anume te aşteaptă.
Nu-ntîrzia, ci-mbracăte-n veşminte
De in curat şi amîndoi, cuminte,
Iubiţi-vă, cît roua-i înţeleaptş.
Paharul golit laş, pe jumătate,
Rămîne-n veci cu buzele umflate."
Amanuntimi
Cînd prinde-un straniu luciu Domnul Lapte
Si rîmele se-ndoaie dupa soapte,
Ziduri miloase duc omizi în spate.
Serpii se baga la gaini în oua.
Dintr-un dulap pe-un scaun curge roua.
Fluturii-mbraca-n pripa haine noua.
Si-n dupa-amiaza blînd-rautacioasa
Fecioarele fac dragoste pe masa
Caci nu mai este loc pentru iubit!
Iar Reparata, -abia ajunsa-acasa,
Ducînd mîncare la furnici sub casa,
Se uita-n crapaturi cu un chibrit...
Picturi: Carol Nelson
Selectie: S.D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu