Youth (Tinerete)

Paolo Sorrentino este  un regizor cu mijloace de exprimare sofisticate, fapt ce conduce in multe cazuri atat la elogii nesincere datorate nedeslusirii intentiei dar tributare modei, fie la aprecieri entuziaste din partea celor care dand la o parte forma exprimarii ajung la niste adevaruri simple, valabile, perene. Simplul fapt al acordarii Oscarului pentru Grand Bellezza, perturba oarecum manifestarile normale de dezacord din partea celor care li s-a parut Youth a fi o insiruire de secvente fara legatura dar si exacerbarea laudelor  din partea spectatorilor convinsi de calitatile filmului. Filmul este o co-producție italiano-elvețiano-francezo-britanică:

Cert e că, la fel ca alţi cîţiva autori italieni ajunşi recent la apogeul carierei, şi napoletanul tinde să elaboreze într un mod foarte sofisticat pe marginea ideilor care îl preocupă, dand, totodată, tonul unei tendinţe eclectice. Dacă restul valurilor naţionale se afirmă prin conservarea minimalismului şi prin redarea seacă a unor istorii individuale periferice, cineaşti precum Sorrentino optează pentru tablouri grandios-exuberante. Dintre toate demersurile realizate în acest fel, Youth pare cel mai dornic să impresioneze, să opereze îndrăzneţ cu aforisme, să reconstituie cît mai multe activităţi specifice bogătaşilor, ţintind, pesemne, către fiecare laur în parte.  

Youth a castigat Cel mai bun film european in cadrul premiilor Academiei de Film Europene, Cel mai bun actor european: Michael Caine, Premiul onorific: Michael Caine, Cel mai bun regizor european: Paolo Sorrentino.

Probabil, daca ar trebui sa descriem filmul Youth printr-un singur cuvant, acela ar fi FRUMOS. Un frumos care rezulta dintr-o amaraciune mocnita. Indiferent de replici, context, moment al actiunii, esti mereu inconjurat de acel frumos cromatic, peisagistic, fizic. Simti ca s-a pus suflet in filmul asta, ca nimic nu e lasat la voia intamplarii, ca se termina fix cand trebuie. Are o viata a lui, un ritm pe care ajungi sa il simti si la care te conectezi instant. Muzica e un factor care favorizeaza aceasta experienta.

Fred Ballinger (Michael Caine) si Mick Boyle (Harvey Keitel) sunt prieteni de-o viata si petrec o vacanta intr-o statiune de lux din Elvetia. Fred este un faimos compozitor si dirijor, aflat intr-o perioada de apatie, iar Mick e un renumit regizor, aflat la ultimul sau film important - la care se raporteaza ca la un testament. Ambii prieteni au in jur de 80 ani.

În acest peisaj montan şi tăcut, vor mai apărea şi alte personaje, mai mult sau mai puţin importante, precum Lena (Rachel Weisz), fiica şi asistenta lui Fred, Jimmy Tree (Paul Dano), un actor de succes care se pregăteşte pentru următorul rol. Dar şi celebrităţi precum cântăreaţa pop Paloma Faith (se joacă pe sine) sau soprana Sumi Jo.

Faptul ca frumoasa actrita romanca Madalina Ghenea si celebrul Maradona apar in film deja a completat tot ce poate aparea in unele cronici coplesite de eveniment.Toate aceste apariţii ajută la crearea şi susţinerea unui ritm unic, de o melancolie dulce, în ceea ce este probabil cel mai tandru şi emoţionant film al lui Sorrentino.

Youth nu are un fir narativ clar conturat. Ceea ce ne oferă Sorrentino aici este mai mult un fel de privire la o bucată din viaţa unor artişti. Şi, întâmplător sau nu, această bucată este una situată spre finalul vieţii celor doi. Un regizor relativ tânăr face un film bătrân (dacă ar fi să descriu una din impresiile pe care mi le-a lăsat filmul) şi îl face foarte bine. Adica regizorul creează o operă de o mare frumuseţe cu o pronunţată atenţie pentru estetică. De la imagine şi muzică, până la personaje şi îmbrăcămintea acestora şi desigur, locul în care are loc acţiunea, toate par meticulos alese şi combinate, descriind de fapt arta de a face film .

Văzuţi într-un spaţiu închis, dar filmat în aşa fel încât se simte imens, Fred şi Mick contempla şi analizează diferite aspecte ale vieţii. Atmosfera este una solemnă, în care surprinzător, regretele şi părerile de rău nu îşi au locul. Cei doi prieteni nu luptă împotriva vieţii, ci îşi acceptă condiţia şi parcă se joacă împreună cu timpul care le-a mai rămas de trăit și cu zilele pe care le mai au de petrecut împreună. Ei sunt conştienţi că viaţa lor este pe sfârşite şi că memoria nu îi mai ajută să-şi amintească pe deplin bucuriile trecute. Imaginea bicicletei din copilarie, singura amintire a lui Mick induioseaza

Bătrâneţe fără tinereţe.

Idei frumoase ţâşnesc sub forma metaforelor, idei despre iubire, viaţă, parentalitate şi timp. Superb este leit motivul unei demult apuse iubiri neîmplinite pentru Fred, o fată pe nume Gilda Black, care continuă să-l bântuie pe Fred. Sau modul în care Mick le explică asistenţilor săi mai tineri, care îl ajută la scrierea scenariului trecerea timpului şi modificarea percepţiei noastre odată cu ea. Acesta o pune pe fata din echipă să privească normal printr-un binoclu un munte. Apoi întoarce binoclul invers şi îi spune să privească din nou. Imaginea mare, apropiată, este viitorul văzut când eşti tânăr.

Levitatia, idee importanta in viata creatorului sau a celui ce urmareste perfectiunea in sensul performantei este redata prin idea ca memoria colectiva retine din opera unui creator doar o anumita creatie cu care il si identifica, indiferent daca acesta a avut si multe alte productii remarcabile. Identificarea autorului in disonanta cu simtul comun e posibila totusi in cazul copiilor sau adolescentilor care au prospetimea primei impresii nealterata de  nicio moda.  Fetita care i se adreseaza actorului, personaj din preajma lui Fred cu o matura gandire ii comunica acestuia ca orice lucru trebue abordat dupa o anumita pregatire, nu cumva inainte..Toti trei au avut momentul lor de levitatie, care la Fred, compozitorul l-a constituit ciclul de Cantece simple, de care e legata povestea sa de iubire atipica fata de Melanie, sotia sa. Fantasticul legat de levitatie are ocazia Fred sa-l confrunte ca martor al eliberarii si ridicarii de la pamant a calugarului zen aflat in meditatie in mod obisnuit.

Deși susține că nu îi este dor de muzică, compozitorul  îi simte prezența peste tot și o caută aproape inconștient.O scena tandra are loc cand pentru un moment, in natura inspiratoare, blazatul si apaticul dirijor incearca sa ordoneze frumusetea  muzicii auzite de catre cei alesi, inganata de natura. In amintirile lui Fred improspatate si de fiica sa au loc si revenirea momentelor mai putin glorioase decat dragostea si interesul pentru muzica care prevalau asupra familiei si manifestarii bunelor sale sentimente. “Tot ce inteleg eu este muzica, spune Fred, ea ca sa existe are nevoie doar de experienta” Asa explica el neputintele sale in materie de relatii umane perfecte. O persoana interesanta care are senzori speciali in a cunoaste omul si a se exprima ea insasi expresiv este maseuza. Pentru ea limbajul si expresia propriului corp era suficienta pentru a transforma aceasta cunoastere in codificarea semnalelor pielii pacientilor. Omul simturilor, nu al cuvintelor.

Filmul pregatit de regizorul Mark s-ar fi numit “Ultima zi a vietii” si aduna ideile de scenariu ale tuturor tinerilor din echipa filmului pentru construirea celui mai credibil final. Intr-un frumos cerc al capetelor adunate unul langa celalalt, fiecare avea ideea lui. Mark propune - si se va vedea ca intr-un fel premonitoriu -  fraza: ‘am pierdut cei mai frumosi ani din cauza ta”. Planul scenariului aproape terminat, actrita Brenda Morel (Jane Fonda) cu care Mark facuse 11 din filmele sale in rol principal si  de care il lega o prietenie puternica de 53 ani, apare si ii da lovitura de gratie, manifestandu-si deceptia fata de posibilitatile regizorale imputinate ale batranului regizor cat si refuzul de a juca in film.  Sub imperiul acestei lovituri regizorul ii marturiseste prietenului sau ca in viata lucrul cel mai important il constituie emotiile iar lor doar atat le-a mai ramas. Considerand ca este totusi imposibil de acceptat aceasta putinatate artistica, regizorul face acel gest brusc, sub ochii prietenului sau care are prietenia, intelegerea si cunoasterea incat sa nu-l opreasca.

In paralel cu depanatul lucrurilor pozitive, departe de a invoca relele aspect ale batranetii, cei doi prieteni se simt obligati sa rezolve cumva si mica tragedie traita de Julie, fiica si asistenta lui Franck, ce-l insotea, parasita de sotul ei Julien, fiul lui Mark . Dupa lacrimi si suferinta aceasta inetelege ca “mirosul libertatii” este puternic incepand cu o varsta si poate incerca pe oricine. Astfel, drama ei se mai estompeaza.

In actiune mai are loc si micul experiment al actorului american care isi pregateste rolul lui Hitler si care ajunge sa-si puna intrebarea daca “oroarea sau dorinta merita sa fie povestita?”Renunta la Hitler, rol de altfel promitator si sub influenta lui Novalis, dupa cum ii marturiseste dirijorului hotaraste sa-i urmete povata: “intotdeauna ma intorc la casa tatalui meu”, adica la acel ceva adevarat si moral, in accord cu perceptele parintesti.

Filmul are pana la final o idee pozitiva expusa lui Fred de doctorul acelui sanatoriu de lux: “esti sanatos tun, afara te asteapta tineretea” Sfat cu rezonante multiple, menit sa-l vindece pe Fred de apatia in care traia.

Sorrentini a realizat un minunat film de atmosfera, un film despre arta, batranete si regrete. Cu cat spectatorul are mai multe regrete adunate in suflet, cu atat filmul isi va face loc  acolo, va impinge afara macar cateva din temeri si va reda speranta. Si la urma urmelor, Gilda Black, frumoasa fata, simbol al lucrului dorit si neintamplat nu a facut nimic altceva decat sa se plimbe de mana cativa metri, copila fiind, cu viitorul regizor, viitorul mare prieten..

                                                                                                                               G.N